:(

Vânturile

          
            
Am sa plec de aici si am sa ma transform intr-un nai supendat deasupra oceanului, departe de rutele comerciale ale corabiilor pantecoase si negre. Voi vibra adanc in bataia brizei melodii pe masura dansului delfinilor, hipnotizandu-i si tinandu-i departe de coastele sterpe unde pescarii lacomi si egoisti nu ii vor mai putea harpona pentru a-si descarca frustrarile. Si daca, intr-un tarziu, nesatisfacuti, vor porni in cautarea lor la bordul a milioane de ambarcatiuni fumegatoare si muscate de rugina indolentei, voi permite ciclonului sa sufle in ultima tevusoara, cea mai subtire, cea pe care o tin mereu astupata cu degetul mic al credintei. Sunetul sau dureros de acut va ridica si va asmuti in goana nebuna, desfranata, colosalul val al tuturor nedreptatilor si marsaviilor acumulate de milenii pe fundalurile maloase. In desfasurare-ai concentrica, nemiloasa, va face un tur complet al sferei maturand insule si continente si se va intoarce, molcomit, la cenaclul delfinilor, omagiindu-i cu vestigiile imbucatatite ale civilizatiei. Peste macabrele trofee, cu buzele alizeelor, voi canta o ultima melodie apoi voi lasa naiul sa se inece. Blandele sageti de argint vor iesi din transa si nu isi vor aminti nimic in afara ultimelor acorduri, de bun augur. Se vor intoarce sa isi reia in stapanire lumea primitiva dar proaspata si etica. Iar ciclul se va repeta de cate ori va fi nevoie.
           
                 

Imanenţă sau conspiraţionism?

                
                       
"Incerc sa focalizez noile caracteristici cu care despotismul se poate prezenta in lume. Primul lucru care frapeaza este viziunea unei nenumarate cantitati de persoane - toate asemanatoare- care se zbat pentru a-si procura tot soiul de placeri meschine si ieftine cu care sa isi umple propriile existente, fiecare dintre acesti oameni traind separat si strain de destinul celorlalti; fiii si prietenii sai cei mai apropiati reprezinta pentru el intreaga umanitate. Cat despre restul concitadinilor sai, sunt langa el dar nu ii vede, ii atinge dar nu ii simte; el exista in sine insusi si doar pentru el insusi; daca ii ramane propria familie, nu-l va interesa daca si-a pierdut tara. Deasupra acestei populatii umane se afla o imensa putere tutelara care isi aroga dreptul de a-i asigura gratificari si a-i controla destinul. Aceasta putere este absoluta, capilara, regulata, chiar grijulie si delicata. Ar putea fi asemanata autoritatii unui parinte asupra copilului sau daca obiectivul ar fi acela de a pregati copiii pentru maturitate; din contra, acesta face tot posibilul sa il mentina intr-o copilarie perpetua si este multumit daca poporul este fericit, cu conditia ca acesta din urma sa nu se gandeasca la nimic altceva decat la cum sa fie fericit."


La o prima lectura, citatul de mai sus poate fi perceput fie ca o fidela ilustratie a societatii contemporane, fie ca ultima - deliranta si negativista - teorie conspirationista; in functie de eresurile si credintele fiecaruia. Dar daca unul isi doreste sa fie obiectiv, nu poate sa nu tina seama ca autorul frazei si-a exprimat viziunea in anii 30 al secolului al XIX-lea, in timpuri, daca vreti, non-suspecte. Este vorba despre Alexis de Tocqueville, iar lucrarea se numea "Democracy in America". Daca mai consideram si faptul ca in perioada postbelica SUA si sistemul lor social au devenit sablon indiscutabil si aspiratia oricarui individ (inclusiv ai celor din tarile ex sau actual comuniste) - toate acestea ducand la un masiv "import" al numitei democratii, poate ca am privi cu alti ochi toata sleatha aia de catastrofisti care ne tot bazaie pe la urechi tocmai cand dam sa ne scufundam, cu disperare, in onirica lume a fericirii.
         
                  

Hedonism?

                                  
Da' de unde... Un tip care isi permite sa plateasca fara a clipi 120 de milioane de dolari pentru un obiect, fie el si o opera de arta dintre cele mai notorii, va pare cumva un adept al filozofiei hedoniste? Mie imi aduce mai degraba a autolezionist, un masochist dintre cei mai rafinati. Pai, "iupta" si liciteaza, castiga si.... nici macar nu iti dezvalui numele? Unde este placerea? Bun, sa admitem ca respectivul, om subtire, este mai presus de anumite vulgare tendinte care, se pare, caracterizeaza societatea moderna. Putem sa ne gandim si la un alt aspect, cel al sigurantei, pur si simplu omului ii este frica ca toata floarea interlopilor specializati in furturi de arta (si la propriu, si la figurat) se va ingramadi la usa/fereastra/tunelul-de-acces al pinacotecii sale private. Care, foarte probabil, este un buncar subteran, dotat cu cele mai sofisticate sisteme anti-intruziune, basca o mica armata de supraveghetori si "stuff-guarzi". Ca doar nu va imaginati ca tabloul cu pricina va trona la loc de cinste, intr-o rama din acelea cu pompoane si floricele de gips aurit, deasupra caminului in stil rococo din sufrageria hedonistului...
Nu's de ce, mie imi face impresia ca misteriosul nabab este de fapt un seic. Sau, ma rog, un arab. Din cei traditionalisti, hiperconservatori, care, dupa ce a cheltuit cins'pe turme de capre, opt dromaderi si o panoplie care ar putea foarte bine sa figureze drept manual de istorie a armamentului din neolitic pana in zilele Ariei 51, cu unicul scop de a-si adjudeca cea mai plina de nuri nevasta disponibila pe piata, o obliga sa iasa din casa doar imbracata ca un Ninja si scalambaindu-se ca si cum ar fi schioapa, lalaie si balcaza. (Trebuie sa recunoastem, oricum, ingeniozitatea sa, menita sa economiseasca tot hi-tech -ul detinatorului de tablouri.) Nici macar tatal nefericitei, in calitate de "autor", nu va mai avea dreptul sa vada integral fata "operei" sale! Ramane faptul ca, in schimb, se va bucura de capre, dromaderi si tot restul. Nu sunt un expert in materie, dar imi apare clar ca in acest caz, hedonismul scuza mijloacele. Si consecintele.

Dar, intorcandu-ne la... caprele noastre, ei bine, da! "Strigatul", care mie imi pare mai mult un urlet, faimoasa pictura a faimosului Edward Munch, a detronat “Nude, Green Leaves and Bust” a nu mai putin celebrului Picasso din suprematia celei mai scump platite opera de arta. Scorul: 119.922.500 la 106.482.500. In dolari, evident. Dorind a fi de buna-credinta, presupunand ca norocosul (fara nici un fel de ghilimele si mi-ar trebui o pagina pentru a reusi sa insir toata motivatia epitetului) si-a adjudecat opera din motive pur hobbystice si nu speculative - drept investitie, ar trebui sa imi rezulte o persoana de o fina cultura, ceea ce atrage dupa sine si prezumtia unei elevate nobilitati, morale, bineinteles. Un puternic indiciu in sprijinul acestei presupuse nobilitati de spirit l-ar putea reprezenta insasi faptul ca nu a dorit sa isi trambiteze in cele patru zari identitatea. Iar acest fapt este in flagranta cu spiritul epocii in care vietuim, vremuri in care omul comun in plina iarna, la minus 15 grade, umbla cu cojocul si camasa descheiate pana la buric doar de dragul de a-i fi admirat pandantivul in aur masiv, se indatoreaza la trei banci doar pentru placerea de a savura ochii , cat hubloul masinii de spalat si arzand de invidie, ai vecinilor si a cunoscutilor. Da, da, cel care a cumparat tabloul este, fara indoiala, un om fin, discret. Gestul sau lasa sa se intrevada posesia unei averi fabuloase. Dar sigur nu este un hedonist. Pentru a putea acumula aceste bogatii, astazi ca si ieri, tinand seama de etica si context social general, ma indoiesc ca personajul cu pricina traieste cu seninatatea - ingredient fundamental al hedonismului - in suflet. Si nici nu vreau sa ma gandesc la mijloacele prin care acei 120 de milioane au fost pusi "ban pe ban". Las aceasta piatra de moara in seama sa si sunt linistit ca nu va atenta la seninatatea noastra, oripilandu-ne cu amanunte. L-ar impiedica, sa zicem, discretia...

Cata clarviziune a putut sa aiba Munch! Si cum a tinut el sa fie prezent de fiecare data cand opera sa, creata in scopuri hedonistice, si-a ratat mesajul. De pe piedestalul fiecarei sali de licitatie pe care a vizitat-o si pe care, in mod sigur, o va mai vizita, dinaintea figurilor lacome din public, el va avea mereu aceeasi expresie, de oroare premonitorie...
               

                    

Carpe diem iepuresc

                                           

"Ahmm, ahmm!" isi drese vocea, autoritar, batranul Presedinte Iepuroi. In valcea se facu brusc liniste iar urechile Reprezentantilor, dupa o scurta falfaire, ramasera in pozitie de "drepti". Fusesera convocati pe neasteptate si nu li se anuntase motivul acestei adunari extraordinare, astfel ca, in asteptarea inceperii lucrarilor fusesera lansate zeci de presupuneri, care de care mai sumbre si mai pesimiste. Traditionalei si foarte normalei anxietati, specifice Neamului, i se adaugasera note aproape isterice si nu putini dintre Reprezentanti trebuira sa fie readusi in simtiri dupa lesinuri si atacuri de panica.
  " Declar deschise lucrarile reuniunii extraordinare a Valcelei Reprezentantilor si aduc la cunostinta distinsilor colegi ordinea de zi".
In poiana tensiunea atinse paroxismul, mai ales ca Batranul intarzia mosmondind ceva prin vraful de hartii de dinainte-i. Sute de perechi de ochi imensi, sticlosi, fixau buturuga prezidiului in timp ce tot atatea sute de perechi de mustati se contorsionau frenetice odata cu tremurul tot mai rapid al nasucurilor umede.
  "Punct unic: Adoptarea Decretului-lege cu privire la drepturile de imagine ale Poporului Iepuresc."
Un lung oftat de usurare se ridica la unison din randurile celor prezenti, nervii incordati se destinsera iar mustatile se ostoira, obosite. Priviri ucigatoare pornira sa se intretaie, in cautarea celor care pana atunci, cu emfaza si siguranta atoatestiutorului, profetizasera, cucuvelic, cate si mai cate nenorociri iminente. Ii puteai recunoaste usor, respectivele urechi, lasate pe spate, se framantau nervos si fara noima. Doar cei mai sfruntati si mai harsiti in ale politicii reusira sa isi mentina, sfidator, urechile sus, ba mai si infruntau ochiturile reprobatoare cu un suras malitios: "Ei, si ce-i cu asta?!" pareau a spune, mut, "asta demonstreaza doar ca tara arde si baba se piaptana, nicidecum ca cele ipotizate de noi nu ar fi reale!" Ceea ce, dealtfel, era perfect plauzibil, astfel ca in valcea, dupa initiala totala destindere, se instala o clima de optimism temperat in care expunerea Presedintelui aproape ca fu ignorata pana ce o fraza nu facu sa zvacneasca din nou catre cer padurea de urechi:
  "... astfel ca, dupa adoptarea acestui important decret, se va institui o comisie insarcinata cu evaluarea si declansarea unei actiuni juridice, la nivel inter-specie, impotriva umanilor, cu scopul de a recupera, retroactiv, toate drepturile pecuniare derivate din folosirea abuziva a imaginii speciei noastre, atat in scopuri comerciale cat si in scopuri defaimatoare, prin lansarea si intretinerea de-a lungul timpului de locuri comune injositoare la adresa Noastra."

Intre murmurele si privirile descumpanite create de aceste cuvinte, se ridicara din nou, mandre, urechile catastrofistilor: "Ati vazut ca aveam dreptate?! Asta echivaleaza cu o declaratie belica, sa te tii vanatori si haituiala de acum!... Ce s-a intamplat in istorie o sa fie floare la ureche, gonac va fi meseria predominanta in randul Oamenilor, te pomenesti ca vor anula si pauzele oficiale dintre sezoanele de vanatoare. Vai si-amar!"
  "Da, da, au dreptate distinsii colegi, , de ce sa ne aprindem paie in cap? Capul ce se pleaca, sabia nu-l taie si, mai apoi, de cand ne impunge pe noi asa de rau orgoliul speciei ca ne supara locurile comune? Se stie, gura lumii nici pamantul n-o astupa, de ce nu ne vedem noi de vizuinile noastre?!"
  "Un proces la asa nivel inalt contra Umanilor?! Si cine o sa ne reprezinte, ma rog? Loc comun sau nu, gresesc sau onorabilii reprezentanti ai speciei noastre nu prea sunt vestiti pentru calitatile lor retorice? Astfel ca, sa tragi cu tunul (Doamne-fereste, ajunge si o pusca cu alice!) si nu gasesti macar un avocat! Desigur, am putea angaja o vulpe, intrebarea e cine se insarcineaza sa se prezinte la biroul dumneaei si, daca prin absurd o face, cat timp va avea sa expuna motivul vizitei inainte de a fi.... Hmm!"
Haosul era de acum suveran in valcea, ciocanul cu care Presedintele batea furibund in buturuga prezidiului nu era de nici un folos. Care mai de care, Reprezentantii erau absorbiti in a gasi si expune colegilor cat mai multe motive contra unui astfel de decret nemaiauzit si bulversator. Se parea ca soarta acestuia era pecetluita, tabara conservatorilor-din-prudenta castiga tot mai multi si mai multi adepti:
  "D'aia nu pot eu sa dorm acuma, ca Oamenii folosesc "Iepure" ca metafora! Daca am avea noi pustile si cainii, iar ei doar campul mare, as vrea sa vad cam cum le-ar scapara si lor picioarele! Ba le-ar pune in functie si pe cele doua pe care, din lipsa de folosinta, s-au obisnuit sa le cam tina in buzunare! Restul e pura invidie si ar trebui sa fim mandri de ceea ce spun despre noi. Rad ca, chipurile, din punct de vedere sexual... stiti voi, noi, repede... deh, ca iepurii. Dar, pe de alta parte, nu tot ei spun "se inmultesc ca iepurii"? Vezi? Rapid, rapid, dar eficient. Asta inseamna barbatie si nu toata ziua-buna-ziua la coada la clinicile de fertilitate."

Ce mai incoace si incolo, rar s-a mai asistat la o astfel de coeziune de parere in toata istoria Valcelei Reprezentantilor. Desi cu ideologii politice diferite, astazi se pare ca ar fi apartinand cu totii unui unic partid, cel al defetistilor. O majoranta ca asta nu se mai vazuse de pe vremea cand votasera impotriva legii care prevedea ca minoritatile - Albinosii, Corcitii si cei nascuti in captivitate - sa aiba dreptul sa acceada la suprema functie de Presedinte. Tocmai din randurile acestora se ridica acum un Reprezentant care reusi sa faca ceea ce se chinuia de jumatate de ora sa faca batranul Presedinte. Cuvintele sale masurate, dar incarcate de patima retinuta, facura ca agitatia sa se topeasca si sarcasmele sa inceteze:
  "Bravii si inteleptii mei colegi, se pare ca ati omis o parte esentiala din expunerea onorabilului nostru Presedinte!" striga acesta, inclinand respectuos urechile in directia prezidiului. "V-ati dezlantuit cu totii impotriva unui drept care, consider eu, desi se poate trai si fara de el, reprezinta o componenta majora a identitatii unei specii. Desi nu impartasesc opinia domniilor voastre, ca un bun democrat ce sunt, pot sa o accept caci nu este vitala. Dar, gandindu-ma la responsabilitatile noastre de simpli parinti, nu pot sa nu atrag atentia la pasajul decretului care spune "...de a recupera, retroactiv, toate drepturile pecuniare derivate din folosirea abuziva a imaginii speciei noastre...". Cineva dintre domniile voastre are idee cam la ce suma s-ar ridica aceste drepturi?
  "In morcovi sau in napi?" incerca unul sa faca pe spiritualul, dar deveni o gramajoara informa de blanita sub ochii rosii, spectrali, ai albinosului de opt kile si jumatate. In interesul crescand al adunarii acesta continua:
  "Are cineva idee daca, chiar primind un minim de un morcov, ca sa il citez pe inspiratul nostru coleg, toate felicitarile pascale, toate pliculetele de vopsea de oua, toti iepurasii de plus si toate episoadele cu Bugs Bunny din toate timpurile, ar fi taxate in baza legii drepturilor de imagine? Recent, un uman a facut asta cu fotografia unuia dintre semenii sai. Fotografie pe care a facut-o el insusi si care de-a lungul anilor a fost reprodusa de cine a vrut si de cine nu. Iar cel din fotografie este considerat un erou, o icoana a libertatii si curajului. Che Guevara! Lumea ar fi trebuit sa se razvrateasca, sa protesteze, dar asta nu s-a intamplat. Iar voua va e frica ca s-ar sinchisi de imaginea unui iepure!"

Acest impecabil rationament, dar mai ales perspectiva unor nemasurate gramezi de morcovi proaspeti si atragatori, lasa fara suflare pana si pe cel mai incainit opozitor al noului decret. Care, fara a pierde o secunda, in mod natural, ca si cum s-ar fi aflat in tabara "pro" de o viata, isi lua sarcina, menita sa intre in anale, de a da lovitura decisiva stancii vointei populare care, abia intanata, ezita sa porneasca pe panta fara intoarcere a consensului umanim:
"Vreti sa o aflati pe ultima? Blestematii aceia au o noua anecdota: cica, de ce dorm iepurii cu ochii deschisi? Ha? Vreti sa stiti de ce? Cica, ar avea prea putina piele si daca inchid ochii... ghiciti ce li se beleste?! Ha?! Ce alegeti? Votati, sau ramaneti toata viata niste... clipitori?
         
                        

Beneficiile globalizarii

     Motto :    Near a law foothill
                    At heaven’s doorsill...            
             
Beh, e stiuta, traim vremuri din ce in ce mai obscure si lumea seamana cu orice vrei, dar nu cu ceea ce visam noi candva. Bine, ca si noi, cu orice semanam, numai cu noi insine nu. Ne-am transformat, oare? Stiu si eu?... Mai degraba cred ca ne-am blazat. Uite, eu, de exemplu, asa ma simt - blazat, cu ascendent in obtuzism si cu steaua aia buna in contrapozitie. Si ceea ce e mai rau, nici macar nu pot sa imi desart oful, ca omu', unei rude, prieten, cunoscut, sau macar batranelului care ma fixeaza, fascinat de cine stie ce detaliu ciudat al fizionomiei mele, in timp ce astept plictisit sa imi vina randul la ghiseul postei. Credeti ca nu am incercat? Oh, da si m-am blazat si mai rau. M-am blazat de blazarea celor care, drept consolare lamentelelor tale, iti expun succint, cu demnitatea aceea molcoma izvorata din cel mai autentic fatalism, propriile lor neajunsuri - adevarate drame care, prin comparatie, mai ca te fac sa te simti amantul Fortunei si urmasul direct al lui Brutus cel hain si nerecunoscator. Ascultandu-i, iti pleci privirea pana la nivelul bombeurilor din dotare si, pe masura ce grozaviile se insira, mainile ti se inmoaie din ce in ce si atarna flasce, atrase parca si ele tot catre blestematele de pingele. Invariabil, discursul se sfarseste cu clasica, de acum, fraza: "Eh, ce sa-i faci, e criza si este doar inceputul!" Multam!! Si te duci, nici tu nu mai stii unde, nitel mai imbarbatat, o seama buna mai usurat, asa, ca unul care tocmai si-a aflat sentinta de condamnare la moarte. Si te mai gandesti ca uite, ce bine e sa traiesti printre oameni, atunci cand ti-e capra bolnava de icter. N-or fi stiind vecinii sa ti-o trateze, dar ai cel putin satisfactia ca ale lor sunt care in metastaza, care deja calatorita catre Tara Pasunilor-mereu-verzi. Paradisul caprelor, vezi bine! Acolo. Aici, al oilor...
              
                  
        

Amigdalita, sare si antiderapant

                                   

Februarie tarziu... Pe deasupra, bisect. Ziua aia in plus, imi sta fix acolo, da. Douas'patru de ore de cenusiu suplimentar...
Toate flendurile astea grele, captusite, matlasate, infoiate, cu gulere, cu glugi... Basca ghetele. "Tlonc, tlonc, ploc, ploc, târş, târş!..." Pe trotuarele si pe strazile albite de sare, patate de caini si stirbite de "antiderapant" invernal. Care, dupa topirea zapezii, isi inverseaza rolul devenind un optim derapant. Si distrugator de talpi tintuite. "Daca tarai mereu picioarele alea..." spunea mama acum , cred, o suta si mai bine de ani. Iar eu, un mic cosmonaut, nu mai aveam , macar, puterea de a ma lamenta, oricum, stiam raspunsul. Daca nu ma imbrac gros, raceala, amigdalita si de consecventa, siringa! "Da' nu mai e zapada, a trecut iarna!" "Ai uitat povestea babei?!" Hm, asa este... Cum o fi facut, frate, sa duca in spinare sapte scurteici? Tre' ca avea amigdalele mai mari decat pumnii si sensibile mai dihai ca o mimoza... Si putea si ea sa stea dracului acasa in ziua aia, ce n-avea meteo la televizor?! "Mama, ma dor picioarele... si mi-e cald!" "Hai, ca aproape am ajuns". E clar, nu ma va lua in brate... Am sa car singur mandrete de bocanci...

Da, metropola este deprimanta zilele astea. Bananierul din curtea vilei vecine, anul acesta a ridicat steagul alb. Si-a sprijinit foile late si stufoase pe barele gardului si fâşâie sec si ursuz, nu-l convinge prea mult vanticelul asta dezmortit. Masinile parcate pe marginea strazii au toate, fara exceptie, aceeasi culoare sura si cearcane de pamant pe parbrize. Asteapta rabdatoare sa se mai razbune cerul asta etern plumburiu, si sa scape stapanii de obsesia legilor lui Murphy. Cred ca si ele mor de nerabdare sa lepede cauciucurile "de zapada" carora nu le-au inteles rostul niciodata. Se invart doar prin oras!... Unde, e plin de antiderapant! Prea plin! Dar lanturile? Nu le poarta, saracele, de mai bine de trei luni in portbagaje? Douas'cinci de kile de fieratanii. Niciodata folosite, ni-cio-da-ta! Sa speram ca stapanul si-o aduce aminte sa le dea jos, in martie, nu ca in anţărţ, in august... Noroc ca masinile nu au, ca si copiii, gura sa intrebe. Lor ce li s-ar mai istorisi drept pilda? Poveste Babei Cisterna, impotmolita pe Oituz?
Si acuma, grozavia asta cu anul bisect! O alta interminabila zi de adaugat in coada iernii. Da, dar de la Intai, gata cu povestile! Vie toate babele, mosii, stramosii si alte sperietori, de la Intai - masina la spalat si matlasatele in dulap, cu graunte de naftalina in buzunare si in glugi! Pantofi sport in picioare! Stiu, cu proverbialul meu ghinion, exact a doua zi am sa tremur si am sa bat marunt din buze din cauza brustei si "neprevazutei" scaderi de temperatura (acu' pricep de ce nu se obosea Baba sa asculte la meteo...) Si am sa privesc cu mila si la caroseria patata de pojar. Dar, la naiba cu toate, in fond, amigdalele mi le-a scos (aproape pe viu!) un doctor-colonel de la Spitalul Militar, acu'... demult, oricum. Pe data de Intai, daca nu fizic, psihologic intru sigur in primavara! Howgh!
          
                    

Momâia

                 
                          
Un arhitect prea tributar matematicii a trasat candva, sec, diagonalele pietii si exact in punctul de intersectie a dispus plasarea statuii. Rareori locuitorii urbei in trecerea lor grabita isi mai ridicau ochii catre figura nu prea expresiva imortalizata in bronz. Cred ca de vina era si soclul, mult prea inalt, aproape dublul statuii insesi - un bloc de beton ordinar, cu muchiile fierastruite de ingheturi. O adevarata binecuvantare a providentei numai pentru batranul vanzator abuziv de seminte care, in arsita verii, profita de umbra generoasa urmand-o credincios in circulara-i peregrinare. Nici macar el nu ar fi stiut sa spuna pe cine reprezinta silueta in postura usor inaturala, cu proportii prost alese. Tablita de alama fusese furata si inlocuita de mai multe ori, astfel ca in final fu montata aproape de marginea superioara a soclului, la o inaltime prea mare pentru a mai fi lizibila. Drept marturie si cronologie a odiseei catre inalturi stateau grupurile de cate patru gauri din beton, pe care nimeni nu se obosise sa le mai astupe. O singura data, un fotograf profesionist facu cateva cadre cu statuia, determinandu-i pe cei cativa prezenti sa isi arunce curiosi privirile catre tinta unui atat de inconsuet gest. De regula putinii turisti, mai toti straini, preferau sa se fotografieze pe fondul fatadei vechii sinagogi aflata pe latura de sud a pietii, singura cladire cat de cat restaurata si lipsita de firme si panouri publicitare. Nici ochiul expert al fotografului-artist nu fusese capturat de reprezentarea viziunii sculptorului si nici de identitatea celui imortalizat. Pur si simplu fusese atras de un contrast "norocos". Reusi sa "ia" cateva imagini sugestive, cu complicitatea luminii specifice orei matinale si a unghiului in care se gasea. Dar principalii artizani al interesantului efect obtinut erau de fapt porumbeii. Acestia, in decursul anilor, isi marcasera desele popasuri pe crestetul statuii, incaruntind-o. Artistul publica fotografiile pe un site strain, de profil, la rubrica "funny", unde se bucurara de o multime de "like". Avu parte de un singur comentariu peiorativ, din partea unuia care se semna cu pseudonimul "Un pensionar indignat" si care bolborosi ceva in legatura cu un "sacrilegiu" si cu o presupusa lipsa de scrupule in atingerea notorietatii. Urmau cateva detalii despre personajul infatisat de catre monumentul respectiv si o retorica la adresa contemporanilor atinsi de catre o "acuta lipsa de valori si recunostinta". Paradoxal, comentariul intrecu de departe postarea prin numarul de "like" incasate, fapt care il determina pe fotograf sa stearga imaginile incriminate si sa isi aleaga in viitor cu mai multa grija si mai putina spontaneitate subiectele.


La cativa ani de la "incident", aceeasi piata anosta, de provincie, se trezi intr-o buna dimineata de Gerar intr-o haina inedita. Cenusiul exasperant al ultimelor zile, in care plouase "mocaneste" si instigator la sinucideri, fusese inlocuit de o sclipitoare si pufoasa rogojina de zapada atat de aderenta, incat se asezase in egala masura fie pe suprafetele orizontale cat si pe cele verticale a oricarei forme, modificand radical geometria colturos-agresiva a locului. Uimiti, primii trecatori matinali se opreau cateva secunde pentru a-si stabili noile repere intre mogaldetele diforme, pana mai ieri atat de familiare. Cei mai ursuzi nu vedeau in asta decat o ulterioara frustrare, de adaugat nemasuratului sir ale celor deja prezente. Altii insa, in special cei foarte tineri, treceau in revista cu incantare, indicandusi-le unul altuia, toate elementele pe care in zilele obisnuite incetasera sa le mai si constientizeze, limitandu-se la a le ocoli in mod mecanic. Iata tomberoanele, seamana acum cu cei sapte pitici! Da, da, iar Alba Ca Zapada nu e nimeni alta decat vechea cutie postala, cocotata pe catalige, ca sa nu ajunga copiii la gura sa, sa o umple de pietre si de bete! Iar parcarea seamana cu un sat de eschimosi! Un barbat nebarbierit si incruntat, grabindu-se catre cine stie ce incert loc de munca, priveste aproape fara sa vrea in directiile indicate si, miracol, rictusul desenat pe fata-i obosita se destinde pentru cateva secunde. "Eh, copiii", mormaie doar pentru el, "dar stalpii? Nu seamana ei cu niste cocostarci carora le-a crescut pe neasteptate barba?" Acum rade de-a dreptul si parca drumul nu i se mai pare atat de neplacut.
Catre seara, intorcandu-se catre casa, aproape ca regreta picioarele ude de asta dimineata. Acum paseste, fara efort, pe o alee umeda flancata de gramezi de zapada murdara. Satul eschimosilor a disparut si in locul sau se afla, inghesuite, aceleasi masini de totdeauna. Alba Ca Zapada a imbatranit, nu mai este decat o zgripturoaica rosie, slaba, plina de zgarieturi adanci, ranjind din fanta-i neagra, fara dinti, la adresa piticilor care au mai crescut de-o schioapa de pungi, cartoane si peturi labartate. Un om de zapada a fost transat in doua de lama unui utilaj care a redesenat scuarul, jumatatea intacta este tinuta in picioare de inutila pancarta "Nu calcati iarba; Nu rupeti florile!". Privita de sus, piata pare acum o tabla de sah desenata de cineva fara simt armonic, cu prea multe patrate cenusiu-umede in raport cu cele albe. Un tanar isi distreaza iubita lovind puternic cu piciorul stalpii inalti si subtiri, iar fata, prefacut indignata dar chicotind, se fereste in ultimul moment de livreaua cazatoare a fostilor cocori. A mai ramas putin, foarte putin intact din magia diminetii. Se afla acolo unde, un arhitect prea tributar matematicii, a hotarat sa aseze o statuie, a cuiva important, al carui nume si merite si le mai amintesc putini, dar se bucura de solidarietatea celor ce le-au uitat sau nu le-au stiut vreodata. Exact la intersectia diagonalelor pietii, pe soclul sau inalt, de beton zgrunturos, se afla o imensa momaie alba. Nimeni nu si-a amintit sa o curete de zapada groasa, poate nici nu a observat-o nimeni. Doar un sugubat anonim care, cine stie cum, poate cu un bat lung, a gravat, acolo unde ar fi trebuit sa fie capul, doua puncte si, ceva mai jos, o larga linie curba. Cine stie daca uriasa fantoma alba, zambitoare, va fi fotografiata de cineva. De "funny", e "funny".
                 
            

Cupola

                                        

De-a lungul anilor am oscilat mereu intre cele doua explicatii ale fenomenului oniric, fiind pe rand partizanul cand a teoriei "oficiale", stiintifice, cand a celei metafizice, empirice. Nu pot explica cauzele unei astfel de inconstante ideologice, probabil sunt strict legate de perceptualitati de moment sau, de ce nu, de o oarecare doza de labilitate psihointelectuala. O entitate minuscula, ascunsa in urechea mea stanga, imi sopteste insa ca toata aceasta fraza sofisticat-dialectica s-ar putea condensa intr-un singur cuvant: ignoranta. Ignoranta primordiala, vazuta ca o foaie alba din carnetelul unui reporter iesit in lume sa adune informatii despre un subiect anume. Pe masura ce afla cate ceva isi noteaza. Uite asa ucide entitatea, din fasa, entuziasmul meu de auto-analist psihologic. Si cred ca am gasit si vinovatul inconstantelor mele... Dar sa vedem cum suna

Teoria stiintifica

In linii mari, aceasta dictatoare rece si rationala - Stiinta, ne invata ca visele altceva nu sunt decat reziduuri ale Subconstientului, acumulate in stare de veghe si "reciclate" in timpul somnului. O imagine, un sentiment, o dorinta, reprimate prin trecerea intr-un plan secundar de catre asa zisa Logica. Fiind aceasta o foarte mare consumatoare de resurse, pe parcursul procesului de "reincarcare", numit somn, va fi prima comutata in stand-by. Ocazia este prompt exploatata de tenebrosul Subconstient care, avand evidente veleitati de aspirant regizor, se apuca sa distribuiasca toate aceste personaje marginalizate intr-o multitudine de filmulete care de care mai fantastice si mai neverosimile. In cazurile de exceptie, in care clipurile au totusi un minim de coerenta, Stiinta, in afara dezarmantului "exceptia confirma regula", ne mai ofera si o alta explicatie: in anumite imprejurari, Logica, afectata de o partiala insomnie, incearca sa remedieze situatia si se apuca sa "traduca" reprezentatiile cabotinului. Pentru a realiza aceasta performanta, se va alia cu un alt protagonist pe care, de regula, il dispretuieste si il combate: Fantezia. Recapituland, am putea spune ca visul este un soi de proces fiziologic prin care mintea isi curata filtrul, dejectand elementele nefolositoare. Acceptand aceasta teorie, va trebui sa acceptam si ca Fantezia altceva nu este decat un banal laxativ. Imaginea nu este dintre cele mai placute si constituie un generator de circumstante atenuante pentru cei care prefera

Teoria metafizica

care, substantial, foloseste cam aceleasi elemente: Subconstient, Logica, Constiinta, aceasi dualitate a cadrului de actiune: somn, trezie - stare de veghe. Dar redistribuieste valentele fiecaruia, rasturnand complet ecuatia. Astfel realitatea isi pierde rolul de matrice si devine doar un apendice, un soi de rau necesar. Iar somnul, din proces fiziologic regenerativ, se transforma in portal intradimensional permitand adevaratei naturi a psihicului sa zburde liber pe Campiile Elisee sau prin sumbrul Tartar, dupa caz. Caci nu trebuie sa uitam ca visele nu sunt numai trairi idilice ci, destul de des, sub numele generic de cosmare, adevarate torturi. Contrariu oricarei asteptari, Metafizica, spre deosebire de Stiinta, tinde sa suprime tocmai elementul Fantezie, de care se teme ca dracul de agheazma!

Ca om de bun simt si in virtutea inteleptului dicton "in medio stat virtus", m-am intrebat daca nu ar fi posibila o conciliere, o teorie unificata a oniricitatii. Si am fost tentat sa o identific in ceea ce obisnuim sa numim "vis cu ochii deschisi", in acele confabulatii - amestec de idealuri, dorinte si fantezie carora pana si cel mai riguros om de stiinta li se abandoneaza din cand in cand. Mi-am dat seama la timp ca sunt pe un drum gresit. Din cauza fanteziei, aici are un rol prea important pentru a putea satisface cele doua parti care, am vazut, care mai bland, care mai drastic, tind sa o repudieze. Nu, pentru a putea realiza o dogma solida ar fi nevoie de ceva mai consistent, o manifestare mai "palpabila". O stare in care cele doua "realitati" se intrepatrund si coexista fara a avea nevoie de hotarul somnului sau al veghei. Singura care ar putea sa corespunda cerintelor este ceea ce obisnuim sa numim alienatie mintala. Maria Sa, Delirul! Evrika!!

In concluzie, realitatea poate fi identificata printr-o camasa de forta realizata, nu se stie de ce, in talie unica. Astfel, cei maruntei si agili reusesc sa se elibereze cu facilitate, iar celor supraponderali nici macar nu le este pusa. Si unii si altii s-ar putea considera norocosi. Daca ar ignora usa balamucului, capitonata gros, care ramane ferecata...
        
               

Perpetuum mobile

                  
              

Ufff! Da' stiu ca a fost greu! Insa am trecut-o si de data aceasta. Cumpăna... Cumpăna anilor, se-ntelege. Ce, nu asa se spune? Mai mare cumpana de atata nici nu poate fi: sa trec sau sa nu trec in noul an? E obligatoriu? Se merita?

Sigur ca e obligatoriu, desi, dupa o anumita varsta, tare ne-ar mai placea sa mai ramanem si "repetenti"... Si la o adica, ce sa regreti din anul proaspat incheiat? Sumedenia de probleme si de ganduri negre, catastrofe, atentate, razboaie si cate altele? Dar criza? Eh?

Recunosc, au fost si momente placute, nunta lui Borcea, a lui Willy, a Printului de Monaco... Moartea lui Osama, a lui Gheddafi... Pe de-o parte, triumful iubirii, pe de alta, triumful justitiei. Basca inaltatorul sentiment de a fi asistat la asemenea irepetabile pagini de pura istorie! Chiar uitasem de astea, acum parca stau in cumpana cu privire la arhivarea cu rezolutie negativa a lui 2011. Mai ales ca...

Pai da! Sau credeati ca sunt suficiente doua urari de "La multi ani" si traditionalul "Si-alta data, si-alta data, o s-o facem si mai si mai laaataaa" ca sa sconjure teribila spada ce ne atarna amenintatoare deasupra capetelor?! Eh, bine ar fi, da' uite ca nu-i asa! Va imaginati cumva ca macar unul dintre sutele de milioane de petrecareti cu pahare de sampanie in mana si cu largi surasuri fericite tiparite pe fete, in fatidica secunda de la miezul noptii, intre pupaturi si sincere sau conventionale urari, ar fi uitat? Sa fim seriosi, insusi apostolul Toma, de ne-ar fi fost contemporan, nu cred ca si-ar fi putut reprima usoara strangere de miocard atunci cand pe ecranul televizorului ar fi citit, printre stelute colorate si confetti, teribila contradictie: "La multi ani, 2012"! Desi, natural, nici un muschi nu i s-ar fi clintit pe fata. Apoi, ce figura ar fi facut in ochii invitatilor, primo - stricandu-le toata distractia, secondo - compromitandu-si statutul de persoana respectabila , cu picioarele bine ancorate in realitate? Sunt atat de convins incat as indrazni sa sfidez pe cine afirma ca, pe undeva prin adancurile tainice ale paradigmei sale de om modern, nu ar avea si acest mic, micut, minuscul viermusor care, ireventios, isi vede de galeria sa. Mi-e greu sa-mi inchipuiesc ca, de acum, pana si cel mai sepentrional eschimos sa fi fost ocolit de stirea teribilei profetii, parvenita umanitatii din tenebrele istoriei sale. Ehee, lumea a devenit mica, iar focile vorbesc vrute si nevrute...

Cate unul, mai spiritual, face pe viteazul: "Salut, cum mai merge? Tu unde te-ai gandit sa-ti petreci Sfarsitul Lumii?" "Ha, ha, ha! Te vad eu pe tine..." il admonesteaza cel mai slab de inger, fara prea mare convingere insa. Adevarul este ca mai toata lumea oscileaza intre cele doua extreme, intr-un echilibru foarte precar. Care mai declarat, care mai in secret, a incercat sa se documenteze cat mai mult in privinta nelinistitorului subiect. In mod paradoxal insa, in epoca super-informatiei, cu cat te documentezi mai mult, cu atat esti mai departe de a reusi sa ai o viziune pertinenta asupra realitatii. In disperare de cauza, ca sa nu fii luat drept unul care moare cu painea in mana, va trebui sa te decizi: pro sau contra. Nu exista neutralitate in acest domeniu, risti sa fii luat drept ultimul ignorant. Asa ca iti iei la examinat conditia: statut social - nesatisfacator; statut fizic - deplorabil, statut psihic - deprimat, frustrat, hiperlabil. Ce-am avut si ce-am pierdut! Ada-l, Doamne! Evident, variabilele din ecuatie sunt mai multe si nu au aceeasi greutate pe balanta deciziei. De pilda, unul cu aceleasi valori negative in curriculumul personal, poate fi gasit in tabara lui "Puschea pe limba-ti!", doar pentru simplul fapt ca are o frica bestiala de moarte. Sau, ma rog, pentru ca are un unchi foarte bogat si foarte batran care, intr-o zi, cine stie...

Acu', io ce sa zic?... Nu ca as fi mai destept ca altii, nici mai curajos si cu atat mai putin profet, dar am gasit un sistem simplu pentru a ma edifica. Acesta se bazeaza pe un concept ajuns pana la noi tot de la stramosi, chiar daca nu atat de indepartati ca eruditii Mayasi: in caz de naufragiu, sobolanii sunt primii care parasesc corabia. Si atunci, ma uit in jur: bancherii sunt la locul lor, mai avizi ca niciodata; cartelul de la Medelin face afaceri infloritoare; Guta se pregateste sa scoata un nou album; NATO priveste chioras la Iran, peste barna siriana iar Vaticanul mai are putin si include pedofilia in rechizitele fundamentale pentru a putea fi hirotonisit. M-am linistit. Tot aici ne vom vedea si la sarbatorile viitoare. Din pacate...

              

              

Deci

           
Ce-mi place mie cuvantul asta! Mai ales atunci cand cate unul il imperecheaza cu semnul intrebarii, cu o figura serioasa si sprancene ridicate doar la extremitatile interne, cele de langa nas, facandu-le sa para un acoperis de casa paros si zburlit.


- Deci?... face si isi subliniaza mimica cu o ridicare decisa a barbiei.
Ochii insa, ca doi Hopa-Mitica, nu se muta odata cu tot ansamblul din care fac parte ci pivoteaza in gavane ramanand atintiti sever pe figura inculpatului. Punctele de suspensie sunt reprezentate de o serie de abia perceptibile leganari ale capului, ca un soi de incuviintari confirmative ale celor mai dezastruoase presupuneri, devenite - in mod fatal - certitudini. Sau, cel putin, asa s-ar dori sa arate. Pe mine insa, ma bufneste rasul de fiecare data, fara exceptie, cand mi se intampla sa fiu luat in aceasta specie de colimator. Pentru ca mereu gestul respectiv ma face sa ma gandesc la un robotel de jucarie, ieftin, cu resorturile putin cam slabite, prin urmare cand misca o mana sau ridica brusc capul, un soi de recul inertial il face sa se baţaie pret de cateva secunde, scartaind, din ce in ce mai slab, apoi ramane imobil. Tot fara exceptie, urmeaza un gest de lehamite al cyborgului programat moralist: o jumatate de arc a antebratului si a palmei care pleaca dinspre zona pectorala si ajunge brusc langa ureche, adasteaza o secunda acolo, suspendata in aer, dupa care coboara si se destinde in rallenty, pe langa trunchiul care deja a executat o jumatate de intoarcere in directia opusa-mi.

- Deci?! fac eu pe dispusul sa colaboreze, in urma umerilor pleostiti. Conjunctie sau adverb?

- Lasa, lasa...

- Pai nu, ca daca e conjunctie e o treaba, dar daca e adverb se schimba implicatiile...

Punctele de suspensie sunt acum trei mici alice care se duc si i se infing, nevazute, in o alta zona a anatomiei pe care prefer sa nu o descriu. Corespunde ca denumire cu cea pe care omul ce se indeparteaza necajit o are in minte chiar acum, apartine subsemnatului si i se jura o adecvata tabacire in viitorul apropriat. Extrem de apropiat, scârţ, scârţ, scârţ.
              
         

Alambic

              
Plouà peste noi cu spirit, ar spune poetul. Iar cititorul, sugestionat, s-ar duce imediat cu gandul la o multime plinà de beatitudine, prosternatà sub o panzà finà, lichidà, cernutà din inalturi. Personajele ar fi complet nude, incercand sà acapareze prin intermediul fiecarui centimetru pàtrat de epidermà cat mai mult din binecuvantata manà...
Prozaicitatea imaginii reuseste a fi intrecutà doar de profunda sa falsitate, ca, dealtfel, mai toate sintagmele izvorate din congestia cerebralà, mai mult sau mai putin sporadicà, de care suntem afectati uneori si pe care obisnuim sà o numim "inspiratie liricà". Nu stiu sà và spun dacà poezia este o patologie, stiu doar cà poetii nu sunt deloc de invidiat, din contrà, ar trebui profund compàtimiti, ba chiar li s-ar cuveni recunoscutà o pensie pentru aceastà adevàratà maladie invalidantà. Càci exaltàrilor momentane le corespund atroce perioade de pràbusire, mai bine cunoscute in limbajul vulgar drept "luciditate", "càdere din nouri", "intoarcerea cu picioarele pe pàmant". Blestematà fie gravitatia, aceastà bestie neinduràtoare!


Stiu cà as putea fi luat drept cinic si insensibil pentru toate aceste afirmatii si, pentru cà tin la reputatia mea de persoanà "onorabilà" (in limbaj vulgar - "normalà", "in rand cu lumea"), am sà incerc sà dezvàluiesc intortocheatul mecanism care m-a purtat la monstruoasele concluzii, creand astfel premizele pentru o eventualà, fatalistà, circumstantà atenuantà. Totul a pornit de la un rudimentar alambic pe care bunica, in zilele copilàriei mele, obisnuia sà il puna la treabà in fundul gràdinii, aproape de gràmada de uscàturi rezultate in urma curàtàrii vitei de vie. Exploatand cu siretenie impulsul piromanic prezent in absolut oricare copilas, imi "permitea" sà mà ocup de intretinerea pàlàlàii de sub pirostiile cràcànate si negre, cu conditia de a imi asuma si sarcina - mult mai putin plàcutà - de a schimba la ràstimpuri apa din cazanul serpentinei. Desi gura fantanii imi stimula fantezia cu scenarii deloc linistitoare iar gàleata grea si dusmànoasa imi uda copios sosonii, mi se pàrea un pret destul de echitabil, astfel cà acceptam fàrà cracnire. Bineinteles, incercam sà aman cat mai mult fatidicul moment, in favoarea celui mult mai plàcut de fochist, astfel cà nu o datà am fost serios amenintat cu destituirea. Asta se intampla cand bunica, prin cine stie ce diavolesc instinct, se nimerea sà treacà prin zona mea de lucru taman cand apa din cazan ar fi fost mai potrività pentru o baie relaxantà decat pentru a condensa aburul din sarpele de aramà coclità. Bunica, cu ochi expert, privea dezaprobator la firicelul tot mai subtire ce iesea din tuturoi, apoi recurgea, fàrà milà, la proba supremà: muiatul degetului in apa din cazan! Nu mai asteptam si al treilea semn, anume o serie lungà te "tztztztztztz", insfàcam gàletoiul si alergam càtre fantanà, convins oricum cà termometrul din degetul bàtranei avea nevoie de o noua taraturà, al meu, cu doar jumàtate de orà inainte, indica valori mult mai joase! Dar nu puteam decat sà mà supun, mai ales cà infamul de cazan era si el impotriva mea si in mod vàdit de partea "puterii" càci, imediat ce ii improspàtam apa, pe teava retezatà piezis la capàt incepea sà curgà mai cu spor lichidul acela enigmatic pe care tata il numea ""tuicà" iar bunica, cine stie de ce, se incàpàtana sà spunà ca e "spirit". Mai exista si varianta bunicului care, ca si mine, se vede cà se ferea sà o contrazicà prea fàtis pe bunica, dar nici nu voia sà se supunà intru totul. Astfel cà el spunea "spirt". Dintre toate variantele, a sa mi se pàrea cea mai improbabilà; parcà nu stiam eu cà spirtul este albastru, se tine in sticlute mici, in dulap si usturà al naibii cand bunica mi-l aplicà pe juliturile proaspete de pe genunchi si coate... Dacà si bunicul ar avea de-a face zi de zi, ca mine, cu el, sigur nu s-ar mai imbàtosa atata!


Nici nu mai stiu dacà bunica a incercat vreodatà sà imi explice mecanismul care fàcea ca din combinatia gàteje uscate, prune, mere sau boascà de vin fermentate, acru-mirositoare si apà rece sà rezulte acel pretios elixir. Càci, judecand dupà grija cu care era dosit iar mai apoi cu zgarcenie oferit, in pàhàrele minuscule, asa trebuie sà fi fost! Chiar dacà in acea epocà eu nu reuseam sà imi explic motivul. Cate unul, dupà ce il arunca peste cap, obisnuia sà spunà: "Ahhh, medicament curat! Teribil de buun!" Stiam panà si eu, un copil, cà medicamentele sunt orice, numai lucruri bune, dupà care sà iti plescai limba cu incantare, nu. Dar mai stiam si cà lumea adultilor e plinà de astfel de contradictii pe care e inutil sà incerci sà le clarifici. Invariabil ti se ràspunde "Lasà, cà ai sà intelegi cand ai sà cresti mare". Iar unul ce poate sà facà decat sà accepte si sà astepte cu ràbdare... Acum, cà tot aud spunandu-mi-se "Ce, esti copil?!", m-am gandit cà ar fi timpul sà extind conceptul si sà incerc sà il aplic vremurilor. Si imi rezultà cà oamenii au similaritàti socante cu vechiul alambic al bunicii. Ca si acela, au capacitatea de a folosi càldura drept catalizator pentru a extrage din aparenta inutilitate si scarbosenie a amalgamului cotidian un produs rafinat, pretios. O esentà, un spirit. Mai bine zis, Spiritul. Asta cred eu, acum cà sunt "mare". Iar cu poetul nu sunt de acord pentru cà, dacà plouà peste noi cu spirit, inseamnà cà intre noi - multime de alambicuri, majoritatea au uitat sà treacà acel abur din serpentinà prin cazanul cu apà rece al realitàtii, astfel cà, in "efectul de serà" creat, condensarea spiritului se petrece deasupra noastrà, la inàltimi inaccesibile. De acolo, acesta plouà peste noi si peste lumea noastrà, arzand pàmantul, prelingandu-se pe nuditatea noastrà benevolà, chinuindu-ne rànile deschise. Si nu mai sunt bunicile, sà ne trimità dupà apa...     


             



               

Excursus

                 
Uneori, simt spasmele acestei lumi cu o acuitate incredibila, ca si cum ar fi generate undeva in adancurile mele. Urca si reverbereaza nemiloase in tot corpul, imi contamineaza echilibrul. Instinctiv, caut sa duc mana la locul afectat, sa incerc sa temperez fluxul negativ, sa-l ostoiesc, dar nu am atatea maini sa preseze atatea locuri dureroase...
Alteori, dimpotriva, mintea imi este inundata de celesta lumina si de sunete armonioase iar mainile, devenite inutile, se transforma in aripi imponderabile, uriase vele solare desfasurate pe tot orizontul. Ambele stari sunt absolut inguvernabile si am invatat sa evit orice tentativa de a prelua controlul caci, daca in cazul celei dintai urmarea este agravarea simptomelor, in privinta celeilalte se asista la o brusca si traumatizanta aterizare in mlastina cotidiana, clisoasa, haotica, acaparatoare, vorace. Marginita. De cei ce ma inconjoara, de cei pe care nu i-am vazut vreodata, de cei disparuti - deacum, pana si de ce cei ce inca nu s-au intrupat. Vointa mea contra vointelor lor, ca subtiri si mladioase florete niciodata "en gard" ci mereu si inconditionat in letala fandare. Intretesute si incalcite intr-un enorm nod gordian, parsiv si nemilos.
Uneori, deci, reusesc sa ma eliberez si sa survolez totul, fie rezonand cu spasmele primordiale, fie gustand savuroase cromatici si acorduri celeste. Dar dureaza atat de putin... Si se intampla atat de rar... Iar cand, nevoit, revin, ma regasesc sudat de manerul propriei florete, cu lama iremediabil blocata in labirintul fandarilor noastre a tuturor, prezenti, calatoriti sau va sa vina. Cerculete de persoane stand spate-n spate, tinand la respect alte si alte cerculete, un titanic fractal desenat pe fundalul mlastinei in care picioarele, prizoniere coloane, afunda pe nesimtite dar inexorabil...
                 
                            

Primavara hienelor

               
Ma plimb fara tinta prin Marele Suk, asaltat de miile de miazme si parfumuri. Incerc sa le eschivez scufundandu-ma in oceanul de sunete: voci, franturi de melodii, rasete groase, behait tremurator de iezi imberbi... Ca de obicei, e lume multa si pestrita, turisti cu pantaloni scurti si mainile inclestate pe borsete, cersetori imbracati bine, inghititori de flacari spirtoase, speculanti. Precupetul de nimburi imi spune ca afacerile ii merg prost si imi arata obidit gloata celor ce se calca in picioare in fata tarabei din fata, cu bentite incornorate. Isi smulg unul altuia marfa din maini, uitand mereu sa plateasca si impodobindu-se acolo, pe loc, cu mult-ravnitul gadget. Un arabus ca argintul viu ii vaneaza insa fara mila si tragandu-i de cracii pantalonilor sau de faldurile fustelor, ii obliga sa verse in palma-i micuta obolul, pe care il duce si il arunca multumit in oala de arama coclita ce tine loc de casa. Cu doar doua monede, iti impodobesti capul cu cea mai in voga shickerie.
"Am naimit, cu ziua, cel mai bun "gurist" al sukului" imi spune vanzatorul de aure, "dar degeaba, putinii care se opresc clatina din cap la auzul pretului si nici macar nu incearca sa se tocmeasca. Nu imi scot nici taxa..."
Ma uit la "laudator", s-a urcat pe o ladita si lanseaza peste multime un soi de lamentela cantata, punctata de chiuituri guturale, fata-i smeada este scaldata in sudoarea pe care o sterge cu o maneca larga, ca de anteriu. Pare un imam stoic asa cum isi recita litania incercand sa ii acopere pe cei care, asemeni lui, se intrec in a ridica in slavi marfuri si servicii. Pare insa ca multimea ii ignora pe toti, fie pentru ca are tinte bine fixate in minte, fie pentru ca in amalgamul zgomotos acuitatea auditiva a parasit-o. Ii ofer omului o tigara cu opiu din pachetul abia desfacut, o ia si o pune dupa ureche, multumindu-mi cu o bataie usoara pe mana intinsa. Imi reiau ratacirea, inconjurat din toate partile de oameni cu cornite rosii aprinse, pantaloni scurti si maini inclestate pe borsete. La marginea sukului este un cartier pauper unde copiii guristului, zdrentarosi si murdari, la indemnul unui mustacios obez ce ii observa dintr-o masina veche, decapotabila, calca furiosi cu picioarele desculte si apoi dau foc unei momai de paie si carpe. De pe capul hartanit, au sarit cat colo un nimb si o pereche de coarne ieftine, lipite pe bentite elastice. Grasanul ranjeste, da sa le arunce un pumn de monede mici, dar se razgandeste. Le promite in schimb ca data viitoare ii va invata sa construiasca o bomba si, incantat de gurile lor cascate, ii da un ghiont soferului distrat. Acesta, tresarind, pune in miscare rabla cu vopseaua scorojita.
"La birou, sefu'?"
"La birou, la birou..."
E administratorul pietelor si mai are o gramada de treburi pana deseara...
         
                

Enciclica laica

              
        
Pentru noi, oamenii, nu conteaza atat binele in sine cat gradul sau comparativ. In plina era glaciala, am sti sa deosebim primavara de premergatoarea sa, chiar daca acel "mai cald" ar avea o valoare situata in jurul a 25 de grade sub zero. Aceasta minunata insusire cu care am fost daruiti ne-a ajutat mereu sa trecem prin momentele grele si sa vedem partea plina a pocalului. Sa ne multumim, stiind ca poate fi si mai rau. Ca toate cele pamantesti, insa, si aceasta calitate s-a perimat. In numele progresului, s-a trecut de la gradul comparativ de superioritate la cel superlativ. "Mai bine" nu mai satisface pe nimeni decat in conditiile in care este tranzitoriu, catre "cel mai bine". Pe moment. Caci odata atins superlativul absolut, nu ne vom opri in mod sigur acolo. Trebuie sa fie ceva care sa-l depaseasca si pe "foarte bine"! Sau nu?
Ma gandeam la frumoasa poveste "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte". Oficial, ii apartine lui Ispirescu. Dar el este doar un culegator, basmul, in realitate, are autori anonimi. Cine stie de ce...
             
                   

Oful omului potrivit

                                              

Teribil sunt de suparat
Pe curve, pe americani,
Pe musca pusa la arat,
Pe homosexuali si talebani!


Pe ziaristi si pe evrei,
Pe cine nu imi da dreptate,
Pe pocaiti si pe femei,
Pe cine rade pe la spate!


Pe mama care m-a facut,
Pe al' de-a asfaltat soseaua,
Pe birocratul cel ciufut,
Pe cine mi-a facut safteaua!


Pe Dumnezeu si pe postas,
Pe cine a scumpit benzina,
Pe smecherasul de oras,
Pe cine ia la timp chenzina!


Pe criza, bursa si pe banci,
Pe marinelul razgaiat,
Pe diplomati si pe tiganci,
Pe toti acestia-s suparat!


Dar cel mai rau sunt suparat
Ca nu am reusit, macar,
Sa trec aici la noi, in sat,
Examenul la postul de vacar!
            
               

Etimologia expresiei "Mi-ai mancat ficatii"

                                                      

De cate ori nu am rostit sau ni s-a adresat acest repros... Pitoresc si sugestiv, la o analiza superficiala poate parea ca ascunde si o mica eroare. Caci, stie toata lumea, de acum, pomenitul organ este unic in corpul uman si nu in cuplu precum colegii sai, rinichii. Totusi, suna rau sa spui "mi-ai mancat ficatul", astfel ca erorii, puse pe seama ignorantei populare, i se aplica tratamentul favorizant rezervat licentelor poetice. Paradoxal insa, nu e vorba de nici o greseala! In cel mai bun caz, se greseste atribuind originea sintagmei unui anonim hatru din popor. Caci ea provine dintr-un mit celebru, relatat si innobilat de o gramada de filozofi mai antici sau mai contemporani. Mitul lui Prometeu.

Sa vedem putin cum s-au petrecut faptele. Cica tipul asta, Prometeu, desi era un semizeu (un fel de parlamentar al zilelor noastre), se bucura de bogatii si de relatii sus-puse, avea un fizic de invidiat (era un Titan!) si tot ce poate sa isi mai doreasca o persoana cu capul pe umeri, se pare ca avea si o mica, micuta, dar foarte daunatoare patologie: il manca undeva! Eh, da, stiu, nimeni nu este perfect... Acuma, toata lumea o sa ma intrebe "bine, bine, dar unde exact il manca?". Ei bine, da, taman acolo unde v-ati gandit. De unde imi rezulta mie? Pai sa va povestesc mai departe...

Intr-o buna dimineata, trezindu-se, ca de obicei, exact la timp pentru a nu rata pranzul, eroul nostru are parte de o intamplare relevanta. Iesit la poarta ca sa isi ia ziarul din cutia postala, este abordat de catre un cersetor batran care tocmai trecea, cu umila rugaminte de a-i oferi o tigara. In loc sa il trimita, ca orice persoana civilizata, in... treaba lui, Prometeu ii spune: "Nu fumez, sunt sportiv. Dar asteapta o clipa, ca iti fac rost!", apoi intra in casa si fura (precedent periculos, dupa cum vom vedea) o tigara din pachetul fratelui sau mai mare, Atlas. Caci, in afara cleptomaniei, acesta era viciul sau capital: iubirea aproapelui! Da, stiu, stiu, sa oferi cuiva o tigara nu e tocmai culmea facerii de bine, dar pe vremea aceea de unde se putea sti? Asklepios pastea inca turma de capre a tatalui sau si pe pachetele de tigari mai era scris "The taste of succes!". Astfel ca, Prometeu se intoarse la poarta si ii dadu, din tot sufletul, tigara necajitului. Acesta, cu ochii plini de lacrimi de recunostinta, ii spuse nu mai putin celebra fraza: "Daca mi-ai dat rahat, da-mi si lingurita acum!", facand gestul universal al aprinsului. La care insa, Prometeu ramase privind neputincios. Zeus tocmai revocase darul facut candva omenirii, focul, drept retorsiune in urma unei dispute legate de niste exporturi de carne bovina. Privind trist in urma bunului cersetor care se indeparta clatinand din cap si murmurand ceva intr-o limba necunoscuta, plina de "H" -uri, in sufletul miticului erou crescu pana la cota de alarma revolta si ura in fata nedreptatii divine. Si, dupa ce refula, tragandu-i doua suturi tepene, sanatoase, lui Cerber, cainele familiei, facu un juramant cu el insusi: avea sa redea oamenilor indispensabila resursa, cu orice cost! Se si vedea purtat pe brate de o imensa multime recunoscatoare, adulat si respectat pe oriunde ar fi trecut, cu strazi si scuare purtandu-i numele, miriade de contracte televizive, drepturi derivate din publicitati, lansarea in lumea politica... Normal, nu era acesta motivul principal al hotararii sale, dar in virtutea numelui pe care il purta (Prometeu = "Cel Ce Pricepe Inainte"), nu isi putea impiedica mintea ascutita sa anticipeze niste "efecte colaterale". Lucru care ar fi fost de dorit si in cazul altui frate de-al sau, Epimeteu ("Cel Ce Pricepe Dupa"), cel care s-a insurat cu Pandora. Dar asta este alt mit...

Fara sa o lungim mai mult, se cuvine spus ca, in aceeasi seara, Prometeu purcese sa isi indeplineasca juramantul. Fiind unul dintre norocosii castigatori ai loteriei vizelor nu avu absolut nici o problema in a patrunde pe teritoriul Olimpului, prefacandu-se un nevinovat cetatean care se ocupa cu micul trafic de frontiera. Totusi, prudent, nelasandu-se numai in baza protectoarei sale, Fortuna - dealtfel oarba ca o cartita, ii pasa cu naturala dexteritate, la iesire, o moneda stralucitoare vamesului care se uita cam stramb la ramura de soc pe care o declarase drept etnobotanica. Caci, abil ascuns, in interiorul acesteia, se afla un graunte de foc furat din cuptorul forjei lui Hefaistos, un industrias parvenit si care profesa in Olimp doar de dragul facilitatilor fiscale.

Stratosferica fu mania lui Zeus cand, de pe terasa vilei sale din varful Olimpului, zari in noapte mii si mii de luminite . Erau focurile aprinse de oamenii care, in extaz, uitasera deja de invataturile lui Prometeu in ceea ce privea camuflajul anti-aerian. In culmea furiei sale, Zeus fu cat p-aci sa cedeze tentatiei de a urma sfatul principalului sau consilier militar si anume de a trimite urgent un comando imbarcat in trei dintre fulgerele sale de ultima generatie, sa-l captureze pe razvratit, sa-l ucida si sa il "ingroape" in mare. Dar, amintindu-si ca nu era an electoral, decise ca era mai intelept sa dea un exemplu mai putin eclatant, dar mult mai dureros pentru nesupusul Prometeu. Il mai lasa o vreme in libertate, pana ce acesta uita cu desavarsire de pericolul ce il pandea, apoi ceru extradarea si, odata obtinuta, il inlantui pe bietul nenorocit de varful unui munte aflat in afara traseelor turistice, unde, drept unica companie, avea un vultur programat ca zilnic sa ii ciuguleasca ficatul. Avertizat de un indepartat stramos al lui Machiavelli de faptul ca respectivul organ hepatic era bazilar pentru supravietuire si ca spectacolul s-ar fi sfarsit prea devreme, Zeus aranja astfel ca ficatul prizonierului sa se regenereze complet peste noapte. Iata explicat pluralul din expresie!

Desi legenda spune ca ar fi fost un alt mare erou - Hercules - cel care a solicitat si obtinut gratierea condamnatului, eu cred ca in realitate a fost vulturul cel care, cu colesterolul la cota o mie, ori si-a dat demisia, ori a murit de icter. Fapt este ca dupa cateva sute de ani Prometeu a fost eliberat si a putut in sfarsit sa porneasca in turneul atat de mult visat, gata sa primeasca toate onorurile si recunostinta ce i se cuveneau de drept. Doar ca lucrurile nu s-au petrecut tocmai dupa asteptarile sale. In China a gasit orasele pustii si nimeni sa il intampine, in afara unei babe semi-paralitice care a baguit ceva din care cu greu se pricepea ca toata suflarea plecase sa-l sarbatoreasca pe unu' de inventase nu's ce praf miraculos care ar fi revolutionat pentru totdeauna arta razboiului. In Anglia, un copil i-a aratat cu mana niste guri negre, in pamant, dandu-i de inteles ca toti erau varati acolo. Din cand in cand, cativa vagoneti aduceau la lumina niste pietre negre si sfaramicioase, adaugandu-le unor movile imense. Cosuri inalte umpleau aerul de un fum irespirabil chiar si pentru plamanii unui semizeu, asa ca Prometeu pleca catre plaiuri mai binecuvantate. Strabatu pe rand Spania, Franta si Italia dar nici aici nu se bucura de o primire mai buna. Lumea era ocupata cu un soi de spectacole in care unul dintre ei, legat de un stalp infipt in mijlocul unei piramide de lemne, facea pe mancatorul de flacari. Din ce in ce mai dezamagit, se hotari totusi sa mai faca o ultima incercare si se indrepta catre Romania, tara vestita pentru ospitalitatea locuitorilor sai. Era sigur ca, macar acolo, sacrificiul sau va fi fost apreciat la justa valoare iar darul, folosit cum se cuvine. Dupa ce strabatu campuri insalbaticite, sate parasite si drumuri impracticabile, ajunse in sfarsit, intr-un week-end, intr-un oras la marginea caruia zaceau ruinele unor fabrici imense. Nu gasi nici aici nici tipenie. Strabatu resemnat, adus de spate, strazile pustii si, cand deja pierduse orice speranta, la capatul opus dadu de un politist sprijinit de un Logan harbuit parcat la marginea drumului, dupa o tufa de soc care ii starni placute evocari.

"Buna ziua, om bun, permite-mi sa ma prezint, sunt Prometeu si..."

"Fugi ba, d'aci, ca n-am timp de tine! Ce t'am cerut eu buletinu'?", facu acela plictisit, dupa care adauga printre dinti "ai dracu' de tigani, bah, unde naiba gasesc numele astea?!"

"Doar o mica informatie si imi vad de drum..."

"Ia zi, s-auzim!"

"Am vazut ca asezarea e goala, unde este toata lumea?"

"Bah, poate te-a pus dreaku sa fortezi vreo usa ca-ti mananc ficatii, ma-ntelegi!"

Aceste cuvinte trezira din nou amintirile drumetului, de data aceasta insa nu tocmai placute. Banuise el ceva in legatura cu omul acela inca de cand il vazuse,deasupra chipiului sepcii avea brodat un vultur... Golit si de ultima nadejde, se indeparta tarsaind picioarele. Abia daca mai auzi, din urma:

"Dupa capu' tau unde ar putea sa fie toti, hah? Sunt la gratar flacaii si la berica... incep ei acus' sa apara, sa vezi cate carnete iau io!"
                
                   
                                  

Candide prietenii

              

Se pare ca in ziua de astazi, cine nu are un cont inregistrat pe una din retelele de socializare este privit ca o specie de dinozaur. Pana si babele au prins obiceiul, in discutiile dintre ele, sa-l caine pe cate cate unul: "Cutarica? Da, maica, pacat de el... Un baiat asa tanar si frumos, din familie buna... Te-ai fi asteptat sa n'aiba cont pe feisbuc?!..." Va dati seama ce handicap? Degeaba zambiti, cazurile de dezmostenire care au la baza aceasta intolerabila lipsa sunt in crestere vertiginoasa! Cine isi doreste in familie un asemenea element antisocial si greu de deslusit, ermetic? Care te face de ras cand il prezinti cuiva iar acela, doritor de a dobori barierele inter-umane, ii va pune, dupa rit, obisnuitele intrebari fundamentale pentru o "lectura" cat mai rapida a personalitatii orisicui: "Tu ce tip de celular ai?" si "Cati prieteni ai pe Facebook?"
Bine, acuma stie toata lumea ca multora le trece pe deasupra raspunsul tau pe care nici macar nu il retin. Intrebarile sunt doar un pretext pentru a putea apoi sa-ti spuna el ce "scula" poseda si cum aceasta ii permite sa fie in contact permanent cu pagina sa si cu cei o mie de prieteni de acolo. De fapt, o mie si doisprezece, in timp ce discutati s-a mai agregat o duzina! Asta, bineiteles, este valabil in cazul in care tu esti in stare sa dai un raspuns urmat de o oarecare cifra, nu are importanta care. Daca insa pilotul automat al respectivului sesizeaza o afirmatie insolita de genul "Nu, eu nu am cont pe Facebook", acolo inauntru, in subtilul si fragilul mecanism al empatiei, o sirena se pune sa sune! Exact ca cele de la un program anti-virus. Aceasta intrerupe dureros elanul nobil al confidentei spirituale si doar cei mai puternici reusesc sa isi mascheze socul: "Mda... ce-o fi dom'le cu caldurile astea? Nu mai sunt verile care erau odata..."
Pe buna dreptate! Asta inseamna ca esti recalcitrant la progres, conservator si snob! Fara a mai pune la socoteala ca nu-ti cunosti interesul. Preferi prietenia "clasica"? Sigur, cum sa nu, aia cand esti obligat sa imprumuti bani, sa iti sune telefonul noaptea, sa fii judecat, mustrat, sfatuit... Si de catre cine? De catre unii care te pun la acelasi nivel cu ei pentru ca isi inchipuie, ca si tine, ca omul este doar ceea ce ii permite camasa de forta a realitatii. In schimb, virtualul iti daruieste oportunitatea renasterii! Sa pui in vitrina doar ceea ce vrei tu, sa fii propriul tau creator, fara limite si fara efort si mai ales fara obligatii.
Hmmm... Stii ca m-a pus pe ganduri? Mi-am aruncat o privire pe pagina sa. Cu X si cu Y sunt prieten si eu, in viata reala si pana aici imi da cu plus. Complexele de inferioritate ma asalteaza cand, intre multi altii, vad la el: Jimy Hendrix, Martin Luther-King, Microsoft si Pizzeria "La Rondine". Cel mai mult insa, m-au impresionat " "Spitalul De Urgenta N.3" si "Cimitirul Central S.A". Gata, imi fac cont!
  
                    
               

Bestia vivit!

                       

"Buna ziua, parinte, in sfarsit, clipa cea mare a sosit!"
"Buna, ziua, bine ati venit, da, iata ca a sosit, cu voia Sa!"
Parintele Nistor este radios ca si dimineata minunata a acestei zile blande si insorite de sfarsit de aprilie. Isi intampina enoriasii in curtea noii biserici, indrumandu-i spre intrarea laterala, de serviciu, singurul nor care ii umbreste putin bucuria. Arunca o privire resemnata scarii monumentale si maiestuosului portic sub care usile masive, bogat intarsiate, sunt inca blocate de un rand de schele patate de fel de fel de culori si vopsele. Din pacate, echipa de pictori, altfel excelenti, a avut un contratimp si nu a reusit sa termine de decorat semiarcadele sprijinite pe impozante coloane. Inca o saptamana le-ar fi fost suficienta, dar Parintele Nistor a tinut cu tot dinadinsul ca ziua inaugurarii noului lacas sa coincida cu sarbatoarea inchinata patronului sau, Sfantul Gheorghe, astfel ca a decis sa tina slujba oricum. In lunga sa viata invatase sa aprecieze partea consistenta a lucrurilor si sa nu se lase influentat de micile amanunte, desi era un om ambitios si tenace, un perfectionist. Echipa de pictori il poreclise, pe ascuns, Papa, facand aluzie la relatia conflictuala dintre Michelangelo si pontificalul sau angajator, ctitor al capelei Sixtine. Intr-adevar, in cei trei ani cati au trecut de la turnarea primei fundatii, Parintele, imbracat cu o sutana jerpelita si patata de var, de parca el ar fi fost zidarul, a bantuit neobosit prin tot santierul, indemnand, criticand si, destul de rar, laudand mesterii. Ca un duh inzestrat cu capacitatea de a se afla in mai multe locuri deodata, acum ii auzeai vocea langa paraclisul improvizat in fundul curtii si, taman cand te asezai sa fumezi o tigara in tihna convins ca cei douazeci de metri de schela iti permit sa tii sub observatie tot ce misca, chepengul scarii se deschidea si isi facea aparitia barba alba si privirea iscoditoare a Parintelui.
"Urat viciu taica, urat si neplacut Domnului!" facea mustrator, privind nemultumit la cat a avansat lucrarea de dimineata incoace, astfel ca nu stiai niciodata daca se referea la fumat sau la pauza. Cel prins in flagrant, jenat, se ridica si, strivind cu talpa tigara abia inceputa, isi relua lucrul, in dubiu intre a rosti in gand un blestem sau o conjura, tinandu-se de un nasture. Poate ca ar fi renuntat si la una si la alta daca ar fi putut sa vada zambetul sugubat cu care il parasea parintele, indreptandu-se spre urmatoarea "victima". Caci, sub asprimea de suprafata, ascundea un suflet bun si o nemarginita incredere in oameni si in preponderenta binelui ce salasluia in ei.

"Sarut-mana parinte si sa fie intr-un ceas bun!" il trezeste din amintiri vocea unei femei. E imbracata, ca toata lumea, de sarbatoare si duce cu amandoua mainile un cos greu, acoperit cu o naframa curata, cusuta de mana.
"Buna ziua, Finico, sa dea Domnul" raspunde parintele, mangaind pe cap strengarul ce se ascunde rusinos in spatele maica-sii. "Ia spune, Mirciulica, ti-a trecut guturaiul?"
"Apoi da, i-a trecut, cam greu, ca nu asculta si nu vrea sa ia medicamentele" il paraste femeia, impingandu-l catre preot cu un sold. "Saruta mana parintelui, nu te-am invatat?"
Rosu ca sfecla, pustiul ii tipareste un pupat apasat pe mana si o zbugheste catre intrare unde cat p-aci sa se intinda cat e de lung, impiedicandu-se de un cablu gros care duce curent de la tabloul electric provizoriu din curte in interiorul bisericii. Parintele ii arunca o privire mustratoare paracliserului aflat langa usa simpla si cam stramta. Il pusese dinadins acolo tocmai ca sa atentioneze lumea si sa evite ca cineva sa cada impleticindu-se in sarpele acela nedorit, dar fara de care moderna instalatie din biserica nu ar fi functionat. Nici electricienii nu fusesera prea de cuvant si in ultimul moment au recurs la aceasta solutie inestetica pentru a substitui linia de forta principala, neterminata. Pe aceasta tema, parintele avusese si un schimb de replici destul de dur cu directorul lucrarilor care, neintelegand importanta datei, era absolut impotriva ideii de a inaugura biserica in conditiile in care santierul nu fusese inca finalizat in mod oficial. Se lasase convins cu greu si numai in urma aluziilor la nerespectarea unor termene si la anumite prevederi contractuale care reglementau eventuale penalizari in defavoare firmei constructoare. Chiar si asa, insistase ca un tehnician de-al sau sa fie platit suplimentar, de catre parohie, pentru a supraveghea buna desfasurare a lucrurilor. Castigase, spre nemultumirea parintelui care cam depasise bugetul propus initial si spre disperarea tehnicianului care isi vedea distrusa duminica de mult programata in compania prietenilor, la un prim gratar din acest an. Acum, sictirit, sta trantit intr-un scaun, cu picioarele pe masa plina de hartoage din baraca sefului de santier, privind dusmanos pe ferestruica murdara la sirul din ce in ce mai gros de enoriasi, imbracati cu hainele lor cele mai bune si se intreaba ce placere gasesc in a se ingramadi cu sutele intre niste ziduri reci si, pe cat de frumos decorate, inospitaliere, in loc sa savureze aceasta zi splendida undeva in natura, in liniste si intimitate. Desi nu este ateu, nu este nici macar un credincios practicant si este convins ca, mai departe de rit, ceea ce ii face pe acesti oameni sa se intruneasca in zile si la ore prestabilite are mai mult de-a face cu nevoia de socializare, dar nu o socializare "curata". In fine, in viziunea sa lumea merge la biserica ca sa ii observe pe ceilalti, sa se lase la randul sau observata, sa afle ultimele "noutati", in asa fel ca pe parcursul saptamanii, in familie sau intre cunoscuti apropiati, sa aiba subiecte de discutie, de critici si de pizmuiala. Viziune diametral opusa celei a parintelui Nistor care, desi constient de existenta de netagaduit a acestor cutume, le considera mai mult ca pe niste efecte colaterale, ameliorabile, oricum. Ca dovada ar putea sa invoce unitatea in fata adevaratelor probleme, cum a fost in cazul infiintarii noii parohii, atunci cand comunitatea s-a mobilizat si a depasit piedici aproape insurmontabile, incepand de la strangerea fondurilor si sfarsind cu imensele dificultati de ordin administrativ. E normal ca in momentele de "relaxare", spiritul omului sa mai derapeze, sa mai lase anumite instincte sa predomine, caci asta este, natura umana nu e perfecta. Dar, si in asta Parintele, mai mult in virtutea credintei sale, crede nemijlocit, veritabila calitate care diferentiaza omul de un simplu animal este spiritul de sacrificiu, iubirea aproapelui in momentele de restriste. Iar confirmarea regulii sta in insasi lunga lista de sfinti stiuti si in probabil si mai lunga lista a celor care nu au avut sansa notorietatii. Unul intre toti ii pare parintelui ca se apropie cel mai mult de suprema sfintenie, acela pe care l-a considerat toata viata protectorul sau personal si caruia i-a inchinat acest sfant locas: Sfantul Gheorghe, cel care a omorat nu un balaur fizic, ci fiara din oameni, cea care ii impiedica sa fie aproape de desavarsire...

Cu aceste ganduri in minte, emotionat ca niciodata, parintele Nistor asteapta cu rabdare in spatele perdelei amvonului ca multimea sa se sature de admirat, de schimbat impresii si sa isi gaseasca locul. In fond, sunt niste copii, curiosi si frenetici si stie ca daca nu ii lasa sa se "consume" pana la capat risca sa nu aiba deplina lor atentie in timpul slujbei. Ii observa cu interes printr-o fanta, iata, pe bancile din fata s-au asezat cei mai varstnici, dar intre ei si-a gasit locul si cate unul care, desi mai tanar, se bucura de un mare respect in cadrul comunitatii. In biserica, ierarhiile sociale nu sunt neaparat respectate, aici scara de valori este oarecum modificata fata de cea de "afara". Aici consideratia nu iti este acordata doar pentru ceea ce reprezinti ca functie sau pozitie in macro-societate, desi acestea atarna destul de greu in balanta. Fara o anumita popularitate insa, se risca o forma de respect oarecum pasiva si rece. Iar aceasta popularitate se castiga, in parohie, prin capacitatea de a fi ceea ce se numeste un "stalp al bisericii", nu neaparat prin disponibilitate financiara cat prin implicarea activa. Exista ceva misterios in mecanismul care face ca, in mod tacit, niciodata proclamat, un individ sa fie considerat in cu totul in alt fel de catre ceilalti atunci cand se afla in biserica, fata de viata de zi cu zi. Un batran pensionar pe care "afara" nu il viziteaza niciodata nimeni, nu incearca sa il atraga intr-o afacere profitabila si nu i se cere parerea la sedintele de scara, cu privire la calitatea si culoarea fatadei de restructurat, ei bine, in biserica are un loc de onoare, este intrebat de sanatate, de nepoti, i se strange mana ca in fata obiectivului fotografului. E membru in consiliul parohial si se bucura de o atentie deosebita din partea preotului. Altul, spre exemplu, nu lipseste la nici o slujba si lasa oferte consistente in galetusa, desi are cinci copii si o slujba simpla, de bugetar. Un altul este tratat cu maxim respect si compasiune retinuta, caci este invalid, in carucior. Nimeni nu stie cum reuseste sa ajunga punctual la fiecare slujba, daca il aduce cineva cu masina, sau invarte singur, cu mainile, rotile caruciorului cale de cele cateva strazi distanta de la casa sa pana la biserica. N-ar fi greu de verificat, dar, odata afara din biserica, toata lumea uita de el. Pur si simplu nu isi gaseste loc in discutii, este prea "stins".
Parintelui insa, anumite aspecte ii sunt nestiute, desi cunoaste la perfectie pe toata lumea, isi aminteste nume si prenume, situatii familiare si economice, relatii si conflicte. Parintele stie doar ceea ce i se spune si ceea ce, intamplator sau programat, a aflat sau observat personal. Perceptia ii este conditionata de insasi pozitia sa care ii induce pe oameni sa mentina o oarecare distanta, sa falsifice inconstient anumite aspecte ale realitatii, trecandu-le sub tacere, considerandu-le poate prea meschine, sau prea vulgare pentru a-i fi infatisate. Ni se intampla des, tuturor, atunci cand cunoscand bine exigentele unei persoane, incercam, din respect, sa ii infatisam ceea ce ar vrea sa vada sau sa auda. Si noi toti, la randul nostru, suntem victima aceluiasi mecanism, extrem de periculos pentru ca iti creaza iluzia unei realitati complete, aflata sub control, previzibila si consuetudinara. Astfel ca parintele Nistor zambeste multumit cand vede tinerii salutand cuviincios atunci cand trec pe dinaintea bancii batranilor, ridicandu-se si oferind locul unei femei cu un sugar in brate. Zambeste cand vede familii prezentandu-si odraslele unii altora, pupandu-i cu drag si ciufulindu-i ca si cum ar fi ai lor. Ii creste inima observand cata lume se apropie si lasa sa cada bani in urna pe care scrie "Ajutor pentru Orfelinatul M." Ridica ochii catre bolta cupolei imponente si priveste cu recunostinta la Crist-ul imens, maiastru pictat, astfel ca pare ca si cum ar sta cu fata lipita de un imens geam rotund, privind cu ochi blanzi si albastri la multimea intrunita. Mai jos, un colosal Sf. Gheorghe este infatisat intr-o ipostaza deosebita, pe un perete intreg din care lancea-i avantata si copitele de dinainte ale calului cambrat tasnesc spectaculos, un hibrid intre pictura si relief , indreptate catre cea mai apropiata coloana, sculptata in forma Balaurului. Ideea a fost a sa, dar artistul care a realizat grupul s-a intrecut pe sine in realizare. Ochii fiarei sunt doua mici stroboscoape iar varful sulitei este real si din aur masiv; suspendat acolo la zece metri deasupra credinciosilor, impune respect, aproape teroare. Cativa fotografi intre care doi straini, au cerut permisiunea ca la sfarsitul serviciului religios sa poata imortaliza pe pelicula impresionanta si inspirata creatie artistica, iar parintele, magulit, a acceptat fara rezerve.

Decide ca a sosit timpul. Face un semn din cap catre paracliser care se grabeste sa actioneze cateva sigurante electrice dintr-un tablou de comanda. Luminile principale se sting si in semiobscuritatea uriasei sali a bisericii raman sa licareasca doar beculetele lumanarilor electrice si flacaruile celor adevarate. In amvon un neon lumineaza alb pupitrul larg, cu microfon, spre care parintele Nistor paseste hotarat. Nu si-a scris discursul pe hartie, il are pregatit in minte inca de acum trei ani. Isi drege glasul si cu un gest reflex loveste repetat in para microfonului. Din difuzoarele ascunse printre icoane nu se aude insa nimic. Incearca din nou, tot fara nici un rezultat. Ii adreseaza un semn intrebator paracliserului improvizat maestru de sunet, dar acesta ridica din umeri. Incepand sa isi piarda calmul, parintele il admonesteaza mimand gestul ridicarii sigurantelor, urmat de deschiderea intrebatoare a mainilor si de incruntarea sprancenelor. Acela, intimidat, butoneaza de zor panoul, ridicand si coborand la intamplare micile leviere de plastic negru, tot mai garbovit sub privirea mustratoare a parintelui care simte un inceput de ilaritate venind dinspre multime. Cu degetul aratator face semne repetate catre partea din stanga a tabloului. Paracliserul ii raspunde tot cu degetul, fluturandu-l cand spre stanga, cand spre dreapta. Adica nu, nu se poate, cele de pe partea asta mi-a zis mie ingenerul sa nu ma indemne sfantul sa le ating! Parintele, iritat, mai face o tentativa cu microfonul, apoi, cu un gest rezolut il invita pe paracliser sa se supuna ordinului. Acesta, oftand resemnat, ridica sigurantele. Un pocnet sec si o flama albastra, itita de pe undeva de prin spatele icoanei sfintei Marii, ii confirma ca ingenerul stia el ce stia, iar parintele nu. Vreo trei femei chiraie inspaimantate si un copilas se porneste pe plans in intunericul aproape complet. Lumanarelele palpaietoare din fata icoanelor imprumuta chipurilor pictate accente sumbre. Un glas obisnuit sa comande,venind dinspre bancile aflate in apropierea altarului incearca sa tina situatia sub control:
"Toata lumea sa ramana linistita pe locurile sale, totul este in ordine, acum se va reaprinde lumina, va rugam sa nu va ingramaditi catre iesire!"
In ciuda acestuia, murmurul multimii se face mai intens si se aud deja bancile grele impinse pe pardoseala, fosnaituri de haine imbracate in graba si icnete.
"Va rugam, fratilor, fara panica! Nu s-a intamplat nimic, este doar un scurtcircuit, aveti rabdare! Acusica se aprinde si lumina" insista o alta voce, tot din grupul "stalpilor".
Si intr-adevar, lumina incepe sa se zareasca, doar ca nu vine dinspre corpurile moderne de iluminat ci de undeva din dreapta altarului, acolo unde un covor gros arde mocnit, aprins de cablul supraincalzit ascuns dedesubtu-i. Un fum gros incepe sa se imprastie si sa intepe ochii celor aflati in apropiere care, instinctiv, se trag mai catre fundul salii, inghesuindu-i pe cei deja aflati acolo. Din amvon, parintele racneste in directia paracliserului:
"Ioane, usa, deschide usa sa poata iesi oamenii!"
Acesta se precipita sa execute, cu o mana acoperindu-si nasul si gura si cu cealalta bajbaind prin bezna si prin fum. Darama un elegant suport pentru lumanari, danie de-a mitropoliei cu ocazia importantului eveniment, se impiedica si se izbeste dureros de coltul aurit al unei icoane de lemn masiv, dar reuseste in cele din urma sa gaseasca clanta salvatoare. Prin chenarul stramt al usii, lumina zilei proiecteaza, ca intr-o holograma, un paralepiped de fum. Curentul de aer, cu o mana nevazuta, inteteste brusc focarele incendiului si flacari prelungi incep sa devoreze cu lacomie si cu incredibila rapiditate tot ceea ce este combustibil. Lumina lor macabra danseaza pe coloane, facandu-le sa para insufletite, in special pe cea in chip de balaur. Hipnotizat, parintele Nistor nu reuseste sa paraseasca micul balcon, si-a inclestat mainile pe balustrada si asista neputincios la dezastru. Vede cu oroare lumea imbrancindu-se, cautand disperata o cale de salvare. Batranul cel respectat de toti zace pravalit in mijlocul culoarului de banci, a fost calcat de zeci de picioare. Intr-un colt, doi copilasi urla terorizati, stransi unul in altul, sufocati de fum. O femeie tanara se repede ca un uliu, il apuca in brate pe unul din ei, doar pe unul - al sau - si fuge catre iesire. Tinerii cei educati nu se mai vad pe nicaieri, au fost printre primii care au reusit sa se salveze. Sus, pe bolta inegrita, ochii cei albastri ai Christ -ului s-au scurs la vale, ca niste imense lacrimi. Icoanele s-au mistuit in fumul acru iar lumanarile au format balti de ceara cu forme fantasmagorice. Singura care si-a pastrat chipul intact este Fiara, sfidatoare in corpul sau de piatra, la doar cativa centimetri de sulita sfantului Gheorghe, stramba si cu varful scurs. Pare acum un urias semn de intrebare...
   
(Dedicata victimelor stadionului Haysel din 29 mai 1985...)
               
              
              

Greierele si Furnica

                                                           

Oare ce s-o mai fi intamplat cu epicele personaje ale lui La Fontaine? Ultima data cand am mai auzit povestindu-se despre ele a fost cand am citit, fermecat, superba "Balada unui greier mic" a nemuritorului Toparceanu. De fapt, cred ca a fost taman invers, dar am vrut sa fiu obiectiv si sa respect intaietatea lui La Fontaine in termeni strict cronologici. Am avut privilegiul de a face cunostinta cu ambele creatii inca din copilarie si sensibilitatea specifica varstei m-a indus sa o prefer de departe pe cea a poetului bucurestean, mai romantata si, daca vreti, mai plina de umanitate. In ciuda faptului ca se foloseste cu predilectie de personaje din lumea animalelor, fabulele nu ii incanta extraordinar de mult pe copii. Drumul spre sufletul lor candid este penalizat destul de mult de raceala constructiei, de laconismul cu care sunt prezentate faptele. In plus, desi inca naiv, copilul simte ca in spatele aparent banalei povestioare se ascunde incercarea adultului de a-i conditiona sau cel putin influenta viitorul comportamental. Caci orice fabula are o morala, chiar daca nu in toate este mentionata explicit, printr-o strofa finala. Fabula joaca in lumea infantila rolul unui medicament indulcit, in ambalaj cu ursuleti si inimioare, dar copiii, prin cine stie ce mecanism subtil, reusesc mereu sa il recunoasca si sa isi exprime recalcitranta.


Toparceanu, in schimb, in afara frumusetii si sugestivitatii cadrului, are meritul de a lasa libertatea sentimentului care in cazul copiilor este aproape fara exceptie cel al compasiunii. Desi si-au insusit si folosesc cu succes, de acum, vestita fraza "Asa-ti trebuie daca...", nu o fac decat in situatii date, stereotipe. Copiii nu au invatat inca sa judece pe nimeni in baza unor actiuni decat atunci cand acestea ii vizeaza si afecteaza personal. "Cutare este rau pentru ca ma necajeste", "cutarica este bun pentru ca imi da bomboane", etc. Aceasta lipsa de prejudecati le permite sa observe si sa fie impresionati strict de latura umana a unei intamplari sau a unei povestiri, fara a incerca sa patrunda inutil cauzele, obiective sau subiective cum vor fi fiind. E varsta la care nu au invatat sa se spele pe maini, nici la propriu, nici la figurat.

La Fontaine, este fara indoiala unul dintre pilastrii culturii universale. Departe de mine intentia de a atenta la moralitatea si la buna sa credinta. Dar anumite opere de ale sale si in general fabulele cu mesaj pro-materialist le-as supune legii cu bulina rosie: "Interzis copiilor pana la 16 ani". Sau celei care regulamenteaza folosirea mesajelor subliminale. In haina sa de artist, te-ai astepta ca La Fontaine sa se identifice cu greierele. E posibil ca vina sa fie a timpurilor pe care le-a trait, a educatiei primite sau a cine stie cator alti factori in aparenta incontrolabili care l-au determinat insa sa se alature, in mod evident, filozofiei furnicii. Desi nu mai am demult acea varsta minunata si spalatul pe maini a devenit, in mod sigur, rutina, ceva profund si inexplicabil ma face sa imi imaginez o strofa pe care Toparceanu sunt sigur ca a scris-o, doar pentru el:


Cri, cri, cri, toamna gri,
Ai vrea iar copil sa fii...
Insa blestemi si-ti e ciuda -
Lunga, slaba si zaluda -
Pentru tot ce nu mai ai;
Risipeşti in evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai…