-

-

duminică, 28 februarie 2010

Recidiva

                                                 
                                                  




                                       "Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,
Timpul cald s-apropie.
Primăvara asta totuşi
Nu-i decât o copie."
(G. Toparceanu)



Imi permit, cu umilinta,
Sa te contrazic, maestre,
In a copiei privinta
Care bate la ferestre.

Caci celesta simfonie,
Dreptu-i ca pe portativ,
De-o citesti poate sa fie
Terna, ca un laitmotiv.

Dar sublima-i frenezie
Intra-n scena an de an
Cu sporita fantezie,
Ca o trupa de Can-Can,

Chicotind nerusinata,
Ridicandu-si poalele,
Provocand suflarea toata
Sa-i admire formele

Si imprastiind parfumuri
Cu miresme atat de tari,
Ca devin un roi de fluturi
Chiar si cei octogenari!

Ici si colo cate un mugur
S-a umflat si sta sa zboare,
Din padure vine murmur
De suvoaie calatoare;

Mai la vale, in livada,
In lumina cam piezisa,
Intr-un petec de zapada,
S-a creat un fel de nisa.

Aburinda si jilava,
Pare o cadra anticata,
Iar o frunza cam trandava,
Face de natura moarta.

Pergamena-i maronie
E strapunsa intr-un loc
De-o tulpina verzulie
Care poarta un boboc.

Nu-i spun numele botanic,
Latinesc si imbarligat;
Ori n-am fost la scoala harnic,
Ori, se vede, l-am uitat...

Insa stiu c-asa minune,
Chiar de este ciclica,
Am motive foarte bune
S-o consider unica!

Martisor by Some1
                                          
                                                       
                                                  
                                                                    
                                                                                                                
                                                   

joi, 25 februarie 2010

Odiseea

                                    
                                
http://www.gdd.ro/gafa-armata-romana-a-confundat-haiti-cu-tahiti.html 
                                                                           

Doua curci, de dimineata
Citeau presa, pe terazza,
Fara veste se inrosira,
Lacrimi mari le podidira...


Probabil mai rad si-acum
Si as spune ca n-au cum,
Prea curand sa inceteze.
D'aia-s curci, sa se distreze...


Ros de-o neagra banuiala
Si patit, ca si Pacala,
In mod foarte educat,
Ziarul l-am solicitat...


"Ajutor umanitar!"
Era titlul, cu chenar.
Zisei eu in sinea mea:
Curcile au baut ceva!...


Lecturand, numai nitel,
Lasai ziarul usurel,
Fara macar sa salut,
Ma cam facui nevazut...


Cica ai mei conationali,
Buni, sublimi si geniali,
Pe urmele lui Columb,
Au pornit cu pasi de plumb...


Au si curcile dreptate
In a lor ilaritate,
Dar noroc ca n-au habar,
Ca Basescu-i ... marinar!...
 
-------------------------------
 
De nu va fi cu banat,
Putintel le-am confundat!
Eram fara ochelari...
Curcile? Erau magari!...
 
E fonfleu, m-am lamurit
Si nu neg ca-s multumit.
Insa, de s-ar fi-ntamplat,
Cred ca n-as fi fost mirat...

By Some1
                          


                                                       
                                                         

joi, 18 februarie 2010

Diacritice (Scherzo)

                                                               

La oferte de angajare,
Intr-un ziar, de prin Ardeal,
Era scris cu pompa mare:
"Post de lucru IDEAL,
Cu buna salarizare
Si contract multi-anual."


Feri-baczi, ce venise
La oras de ceva vreme,
Caci in sat i se urase
De noroaie si probleme,
Numai ce-l citi si zise:
"Asta bun la mine, nene!"


O matusa mai batrana,
Care il si gazduia,
Puse mana de la mana
Si il prezenta cuiva
Care, intr-o saptamana,
Rezolva cu cererea.


Feri, plin de bucurie,
Profund recunoscator,
Cu gulas si cu rachie,
La birt, langa coafor,
Trase indata o betie
Cu acel binefacator!


Ar putea parea aiurea...
Dar, de stai si te gandesti,
Stie bine si pustimea
Slujbe cat de greu gasesti,
Mai ales una "ca lumea":
Un depozit sa pazesti!


Chiar de tura e de noapte
Un barbat in toata firea,
Sanatos si lat in spate,
Isi va-ndeplini menirea,
Fara doar si fara poate,
Se va duce-n lume stirea!


Si-o sa afle tot orasul
Ca de-al hotilor sobor
Acum, ca-si gasira nasul,
N-ai sa mai vezi nici picior,
O sa vada el, pungasul,
Ca nu are viitor!


Iar cu timpul, cand patronul
Va vedea cu cat folos
Si sacrificandu-si somnul,
Feri al nostru e zelos,
O gandi si el, ca domnul,
Sa nu fie mai prejos.


Cine stie?... Bunaoara,
Poate chiar o prima grasa;
Mai incolo-n primavara,
Sa-l invite chiar la masa,
Unde ar putea sa-i ceara
O parere, oficioasa...


Cunoscandu-se mai bine,
S-ar putea imprieteni,
Apoi, vine de la sine:
Parteneri ar deveni!
"Feri, bine-ar fi de tine,
Si mult ai agonisi..."


Gandul ii era un brici,
Patruland printre hambare,
Prima noapte de servici
La depozitul cel mare.
Eu l-as parasi, aici
Si m-as duce la culcare...


------------------------------------


Dimineata ce urmeaza,
Ar parea un soi de gluma,
Un urias parca fumeaza
Colo-n campul plin de bruma
Si-un operator filmeaza,
Suduind ceva de muma!


Capitanul de pompieri
Care s-a luptat cu focul,
Parca presimtea de ieri
Ca ase le e norocul.
Sa nu treaca, Doamne feri',
Tura, sa te ia amocul!...


Dar acum e gata totul
Si depozitul l-au stins,
Mai urmeaza doar raportul.
Focul pare dinadins...
Oare unde-o fi netotul?
Sper sa nu o fi intins!


S-o fi dus la dracu'n praznic,
Insa eu am de aflat
Cum se face ca el, paznic,
La pompieri nu a sunat,
Ba facea si scandal groaznic
Cand de stins ne-am apucat?!


Uite-l! "Vino-ncoa' jupane!"
"Inainte, cum te cheama?!"
"Feri? Bine, acuma spune
Adevarul, fara teama,
Cum alarma da sa sune
Si nu ai bagat de seama?"


"Eu fecut doar datorie,
Respectat LITERA legii,
Iar pompieru' zice mie
Tu ai comportat ca blegii!?"
('Rar al dreacului se fie,
Toti se crede precum regii!...)


"Nu-ntelegi la dumniata
(Isztenem, se n-am noroc!)
Che nu este vina mea?!"
"Pot se demonstrez pe loc:
Pe-un tablitz mare scria:
Che ASE FERI, DE FOC!"
                                
 By Some1
                              
                                                         

duminică, 14 februarie 2010

Compunerea

Cati ani sa fi trecut de atunci?... Uneori par multi, prea multi, alteori, trezindu-ma din somn, simt inca gustul amar al deziluziei si imi pare ca s-a intamplat abia ieri. Cine stie, poate se intampla inca, ciclic sau aleatoriu, schimband doar personaje si scenarii. Poate de vina sa fie doar faptul ca asupra acestui jalon al vietii am revenit mereu cu gandul, nelasand sa-i paleasca culorile...

Acelui cartier i-a luat locul demult un altul. De fapt, denumirea de cartier e cam pompoasa. In acea jumatate a anilor '70, toata lumea ii spunea simplu "Colonia". Numele ar putea sugera o asezare oarecum fortata, in vreun tinut pustiu si inospitalier, populata de familii de aventurieri. In realitate, era vorba doar de un apendice al unuia din nenumaratele obiective industriale in plina expansiune in acei ani de "boom" economic, oarecum diletant, dar nu pentru asta mai putin spectaculos. Planurile cincinale ale regimului tinteau foarte sus, astfel ca mica fabricuta de ciment si var, nationalizata in detrimentul unui neamt, trebuia sa asigure Brasovului autosuficienta in ceea ce privea ulterioara sa dezvoltare in plan urbanistic. Astfel ca, odata cu retehnologizarea si extinderea sa, fabrica avea nevoie de noi brate de munca. Erau anii "emigratiei" masive, dar nu era vorba de straini, emigrau populatiile satelor, atrase de facilitatile vietii la oras, atat de elogiate in propaganda vremii. Lumea venea din toate colturile tarii, mai intai capul familiei care, dupa o perioada de "prospectare" menita sa pregateasca "terenul" si care putea sa dureze chiar ani, functie de cat de destoinic in a se "aranja" era respectivul, lansa semnalul parasirii definitive a locurilor natale.

Grajdurile armasarilor vechiului patron, devenite intre timp "dormitoare", nu erau insa adaptate vietii de familie semanand mai mult a cazarme. Astfel ca organele de conducere ale fabricii au gasit o solutie ingenioasa si ieftina: celor care cereau o locuinta "de serviciu", li se aloca o mica parcela dintr-un teren viran care era si nu era in incinta intreprinderii. S-a luat masura separarii acestuia prin ridicarea unui zid de beton intern, atfel ca viitorul "cartier" parea un stat in stat, inchis intre fabrica si vechiul gard perimetral care nu a fost demolat din pricina caii ferate care lega sectia de ciment cu cea de var. Dar cui sa-i pese de asa amanunte nesemnificative? Calul de dar nu se cauta la dinti, terenul si materialele de constructie erau gratis, in ce priveste mana de lucru, ai mai vazut om venit de la tara sa nu se priceapa la orice? Fara sa mai pui la socoteala clacile vecinilor, putin din spirit de obste, mai mult din comanda organelor, ce mai are importanta? Cat ai clipi, de la o zi la alta, rasarea cate o noua casuta. Simpla, rectangulara si netencuita pe dinafara, fara baie, cu un perete lipit de cea a vecinului, spate in spate cu o alta. Curte si o bucatica de gradina, cat sa intorci o bicicleta. Dar pentru cine voia mai mult, era suficient sa isi desteleneasca o parcela din proprietatea obsteasca aflata intre case si calea ferata si sa cultive ce ii poftea inima, mai mult de dragul originilor decat de cel al avantajelor economice. "Gradinile", asta era denumirea zonei, si asa le stiam si noi, copiii.

Iar daca am amintit de copii, se poate intelege si de ce afirm ca a cultiva ceva pe acolo era mai mult un hobby decat avantaj material... Desi din tot ce am scris pana acum cineva ar putea sa isi inchipuie "Colonia" ca pe un furnicar de copii, in mod inexplicabil eram relativ putini. Nu mai mult de o duzina. Suficienti insa pentru a afecta grav "recoltele" din zona... Pe buna dreptate, deja era mult ca le toleram in imparatia noastra! Dar aceasta era doar o parte din ea, mai draga ne era "jungla" de o parte si de alta a caii ferate si cu mult mai mult lacul. Desi acesta facea parte din fabrica, nu o sa va inchipuiti ca uriasul zid de beton era un obstacol... Baltile lui Sadoveanu erau mizilic pe langa cum vedeau ochii mei de copil aceasta vaioaga salbatica si plina de mistere, acest petec de natura inconjurat de drumuri desfundate si uriase benzi transportoare. Nu stiu cat de poluat era, dar colcaia de viata, pesti, salamandre si serpisori, broaste pantecoase si coriste, libelule si tot soiul de fluturi nemaivazuti, greieri si toate pasarile cerului. Malurile abrupte formau o specie de padurice care atenuau huruitul neintrerupt al colosului care nu se oprea nici noaptea si ne ascundeau privirilor dusmanului numarul unu, "Inginerul". Desi pana si proprii nostri parinti se impacasera cu ideea ca era practic imposibil, chiar si prin decretarea celor mai cumplite pedepse, sa ne tina departe de ceea ce ei vedeau ca un loc plin de pericole, "Inginerul" era incapatanat ca un catar! Cu cate undite a confiscat de la noi, ar fi putut organiza o panoplie de tot respectul. Parca a doua zi nu ne faceam altele... Ce-ti trebuia? Doi metri de guta si un carlig, putin plumb dintr-un sigiliu de vagon, batul il furniza paduricea iar pluta era o bucatica de trestie. Mare inginerie!... Mai rau de el, rotofei, incaltat cu cizme de cauciuc si cu casca de protectie in cap (de la asta i se tragea porecla, ne spusese noua cineva ca inginerii au casca alba), sa trebuiasca sa alergi stiind ca nu ai nici cea mai mica sansa sa prinzi impielitatii plin de argint viu. Sa le cauti scara pitita prin balariile spinoase de la baza gardului, sa o distrugi furios, constient ca maine isi vor face alta... Saracul!

Fabrica nu mai exista astazi, a ramas doar dealul caruia cariera de piatra i-a lasat o rana hidoasa si abrupta, ascunsa acum de blocuri inalte si de cativa brazi plantati anume. Orasul a cotropit si a facut sa dispara orice urma a halelor si instalatiilor tehnologice. Pe locul lacului de odinioara, astupat, se afla acum un parc, unde copiii se joaca fara a trebui sa puna pe unul dintre ei de "santinela". Poate ca "Inginerul" trece inca pe acolo, o fi inofensiv de acuma, poate ca duce de mana vreun nepotel... E frumos parcul, dar nu mai are nici un farmec, pentru mine. Insa, daca ma asez pe o banca si inchid ochii il pot simti inca, reusesc sa ii mai vad odata culoarea verde-albastruie si sa aud chemarile si chicotelile tovarasilor mei de inceput de viata. In special pe unul dintre ei, pe Aurel... El era nascut chiar acolo, in "Colonie", casa parintilor sai era una dintre primele din sir, marturie a "vechimii" sale. Casa noastra era in schimb mai recenta, ai mei au prins "ultimul tren", datorita faptului ca, pe langa subsemnatul, un alt membru al familiei era inscris pe lista de sosiri . Fiind deja a doua generatie, si neavand multi copii, oficial nu faceau parte dintre "emigranti" si nici "caz social" nu erau, astfel ca au trebuit sa dea prioritate celor mai noi sau cu familii "grele". Desi aveam doar trei ani, imi amintesc de minune cum ma ducea tata cu el la "Casa", si cum ma minunam de fiecare data vazand ca a mai crescut nitel... Pana ce intr-o seara, in mod inexplicabil, am gasit acolo toate lucrurile noastre si am ramas si noi, vechea "Acasa" schimbandu-si denumirea in "La bunica". La inceput nu am fost prea afectat, practic imi petrecea zilele tot in vechiul cartier natal, in grija bunicii, pentru ca la gradinita nu imi placea defel si sa stau incuiat in casa ar fi fost cea mai mare greseala pe care parintii mei ar fi putut sa o comita!... Asa ca, pentru o perioada, nu prea am avut posibilitatea de a explora noua "imparatie" si nici de a cunoaste personajele care o populau.

Imi aduc aminte ca prima noastra intalnire nu a fost tocmai prietenoasa. Era o toamna destul de mohorata, drept pentru care nu aveam voie sa ies la joaca fara nesuferitul ala de fes cu ditamai motul colorat si fara geaca groasa care imi limita miscarile. Asa ca ma multumeam sa trag suturi pietrelor gasite in preajma curtii de care imi fusese pus in vedere sa nu ma indepartez prea mult. "Sa stai sa te vad" imi spusese mama, indesandu-mi bine fesul pe urechi, neluand in seama grimasa mea de nemultumire. Parca unde sa te duci? "La bunica" aveam prieteni, aveam paraul, te puteai legana pe gardul facut din cabluri intinse intre stalpi... Iar aici? Nici macar gaste sau vreo gaina caraghioasa, cu gatul golas, sa o poti fugari pana ce, inghesuita in vreun colt, nu incepea sa sara pe perete lasand sa ii zboare niscai fulgi roscati, cotcodacind ca la judecata de apoi... Chiar si asa, mai bine decat sa stai in casa, ala micu' de-l aduse barza, desi l-ai asteptat atata, nu stie decat sa doarma si sa manance, asta cand nu oracaie si nu o obliga pe mama sa stea tot cu el in brate. Si auzi pozna, barza nu mai il ia inapoi, dupa cum am sfatuit-o eu pe mama cand am vazut ca se ingroasa gluma! Alta data sa imi fie invatatura de minte, sa mai cer fratiori!

Mda, plictiseala mare si tata tot promite ca imi face trotineta aia... Mai bine ma intorc in casa, mai demontez vreo masinuta, mai mazgalesc vreo foaie... Ia stai asa, da' mingea asta de unde a rasarit? Hmm, e mai mare ca a mea, parca si mai rosie. A cui sa fie? La stanga e curtea. La dreapta, nu se vede nici tipenie... Ma duc sa o iau! Cativa pasi ezitanti, ma uit peste umar, nimeni. Ma aplec si dau sa pun mana pe minge cand, de neunde, un bocanc innoroiat o tintuieste la pamant. Ma ridic vinovat si privesc chioras la posesorul bocancului. Fata rosie de alergatura si privire obraznica, sfidatoare. "Asta-i mingea noastra"! "Pai... nu voiam sa o iau"... "Ba da, ai vrut sa ne-o furi"! Hmmm, nu prea imi place de tipul asta... Il masor rapid: nu pare sa fie mai inalt decat mine. Poate ceva mai robust. Da' eu pot oricand sa o strig pe mama... Nesiguranta s-a risipit intr-o clipa. "Aicea e la mine in fata, bine? Sa te duci la tine acasa"! Pun mana pe ulucile gardului, ca sa subliniez ideea. Celalalt nu pare prea impresionat, totusi, isi culege mingea si o pune sub brat, precaut. "Eu stau aici dinaintea ta", riposteaza sigur de el, "poate vrei sa te batem"! Aha, iata motivul sigurantei sale ostentative... Pluralul asta da de gandit. Poate ar fi mai bine sa ma mai inmoi, fara sa dau impresia ca cedez. "Nu mi-e frica de voi, poate vrei s-o strig pe mama"... Un pas catre poarta, preventiv. "Uite acuma fluier si vine prietenul meu, Nelu, e mai mare ca tine"! Hait, strategia nu functioneaza! Caut clanta cu privirea si, deodata, se face intuneric! Mi-a tras fesul pe ochi, blestematul! Ma grabesc sa mi-l ridic in timp ce trag un sut la intamplare, cuprins de panica. Dar dinaintea mea nu se mai afla nimeni, doar de dupa coltul casei se aude tropaind si razand zgomotos. Sa ma duc dupa el?... As putea sa i-o platesc... Si cu Nelu cum ramane? Da, da, Nelu... Ei bine, am sa astept. Trece el vreodata singur, n-au intrat zilele in sac!

Asa cum se intampla cu copiii, mai apoi am uitat episodul, ne-am cunoscut mai bine si ne-am imprietenit. Chiar si cu Nelu, care nu era nicidecum atat de fioros pe cat imi fusese dat de inteles... Aurel avea aceeasi varsta cu mine. Am devenit de nedespartit si am luat in stapanire "Colonia", impreuna elaboram tacticile pentru a contrasta actiunile "Inginerului", luam bataie de la parinti pentru aceleasi fapte demne de niste "magari". Si el avea probleme identice cu fratele mai mic care ii era dat in grija si care repezenta conditia necesara si suficienta pentru a iesi din casa... Ne complectam bine si nu am avut niciodata divergente majore, eu eram idealistul iar el cel pragmatic. Ce iti poti dori mai mult la acea varsta, decat libertate si un tovaras cu care sa o imparti?

Bineinteles ca am mers la aceeasi scoala, eram chiar in aceeasi clasa, "prieteni la catarama". Te-ai fi putut astepta ca contactul cu alti copii din afara anturajului obisnuit, sa ne faca sa ne mai "racim", sa iesim din cercul exclusiv al prieteniei "de cartier". Nu s-a intamplat deloc asa, chiar daca scoala declansase in noi un soi de rivalitate, dar in sensul bun, fiecare incerca sa nu ramana in urma celuilalt in ce privea laudele pentru rezultatele obtinute. Primul an de scoala nu s-a terminat cu premii pentru nici unul dintre noi, dar eram in top. In al doilea an, nu imi aduc aminte motivul, clasa noastra a fost preluata de o noua invatatoare. Era tanara, la prima sa promotie de elevi si avea sa ne poarte pasii pana la sfarsitul clasei a patra. Pe cea dinaintea ei mi-o amintesc vag, pe dansa insa mi-o voi aminti mereu si va ramane "Tovarasa", desi acum se spune "Doamna". Pe atunci nu realizam nici pe departe ideologia ascunsa in acest apelativ, iar astazi simt ca as stirbi ceva schimband-o, o imagine, o asociere.

Desi fara experienta, "Tovarasa" s-a dovedit un excelent pedagog, un om sufletist inainte de toate. In cateva zile stia cum ne numim fiecare, desi eram 42 de suflete in acea clasa... Ti se adresa mereu pe numele mic, spre diferenta de predecesoarea sa si de multi alti invatatori, lucru care iti dadea un sentiment placut, de inlaturare a unei specii de bariere formale. Se facea respectata fara sa tipe si fara sa "dea la palma". Cel putin mie, imi era suficienta o privire incarcata de repros din parte dansei, pentru a ma face sa intru in pamant de rusine. Parea ca citeste in noi ca in niste carti deschise, de fapt chiar asta si facea. Am fost putin suparat atunci cand, din motive doar de dansa stiute, nu mi-a permis sa stau in aceeasi banca cu prietenul si vecinul meu. Mai apoi m-am impacat cu ideea, ba chiar am uitat mica "nedreptate" ce ni se facuse. Oricum, odata iesiti din clasa, cine ne mai putea desparti? Ai nostri se intorceau de la sedintele cu parintii din ce in ce mai multumiti, viata parea o insiruire de lucruri minunate, un drum neted fara cotituri. Dar urma sa vina acea zi, una din multele de mai apoi, in care inocenta copilariei avea sa suporte o lovitura care, in pofida aparentei banale, schimba caractere si chiar destine...

Imi placea mult ora de "compunere". "Tovarasa" observase acest lucru si ma incuraja, punandu-ma sa citesc mai mereu in fata clasei lucrarea mea, dupa care urmau mereu laude. Nu numai acest lucru ma stimula, ci si faptul ca tot ceea ce puneam pe hartie era practic fara nici un efort din partea mea. Mai ales cand tema era una frumoasa, ca aceea pe care tocmai o primisem: "Cel mai bun prieten al meu". Aproape ca nici nu am auzit sugestia finala care preciza ca se poate scrie despre un prieten real sau despre unul imaginar. Nu era cazul meu, asa ca deja ma gandeam la cum ar trebui sa sune introducerea. Pana la sfarsitul programului, insa , mai erau doar o gramada de nazdravanii de facut... Mergeam pe jos catre casa, neinsotiti de nimeni, cu tot cu harjoneala de rigoare nu faceam mai mult de douazeci de minute pana acasa. Pe vremea aceea rar se intampla ca vreun parinte sa isi conduca copilul la scoala, cu atat mai putin sa il astepte la iesire. Ajunsi in "Colonie" ne salutam, stiind ca dupa-amiaza, dupa teme, ne vom intalni fara greseala. Din acel moment, scoala intra in stand-by, joaca era o lume separata si de sine-statatoare, fara alte reguli decat cele care ne conveneau noua... Invatam bine, dar nu eram "tocilari", asa ca nu discutam prea mult despre materiile scolastice in timpul nostru liber. De aceea n-am discutat nici despre temele de a doua zi, cui sa-i pese?

M-am gandit de multe ori la acea compunere din acea indepartata zi de inceput de vara... Analizand, am banuit-o multa vreme pe invatatoarea noastra de premeditare. Prea se legau multe. Totusi, daca pun in balanta delicatetea sa ca om, contra unei tentative de experiment didactico-psihologic, ma vad nevoit sa admit ca a fost doar o simpla coincidenta. Foarte rar Aurel era invitat sa isi citeasca compunerile. Nu erau tocmai punctul sau forte. Si mai rar, de fapt niciodata pana atunci, se intampla sa le citim amandoi in aceeasi ora. Iata de ce vorbesc de banuieli. Eu muream de nerabdare sa imi fac publica mica capodopera literara, in care pusesem atat de mult... Bineinteles, prietenul meu cel mai bun din compunere era chiar cel din realitate. "Prietenul meu cel mai bun este Aurel", asa incepea. Era firesc, de la sine-inteles. Ar fi fost culmea sa aleg varianta prietenului imaginar, sugerata cu o zi inainte de "Tovarasa". Bineinteles, stia oricine dintre colegi acest lucru, nu era un secret ca noi doi suntem nedespartiti, nu numai in pauze, dar si acasa. Aceasta avea sa fie insa un fel de confirmare, de oficializare a unui sentiment atat de nobil despre care vorbeau o gramada de texte din manualele noastre si din cartile pe care incepusem sa le citesc, cu placere, acasa. Prietenia... "Tovarasa" i-a cerut lui Aurel sa isi citeasca tema in fata clasei si, in mod sigur, ma va pune si pe mine sa fac acelasi lucru, pentru reciprocitate. Ce mai, eram cum nu se poate mai multumit de cum aranjase soarta lucrurile in dimineata aceea...

Cine nu a mai simtit, macar odata, cerul pravalindu-i-se in crestetul capului?... Exact acea senzatie am experimentat-o, pentru prima data in scurta mea viata de pana atunci... Zambetul optimist s-a sters brusc de pe fata mea la auzul precizarii pe care o facea inainte de a incepe lectura, prietenul meu, Aurel: "Compunerea mea este despre un prieten imaginar"... IMAGINAR?!!! I-M-A-G-I-N-A-R?!!! Lumea se dizolva, teribil de dureros, sub actiunea acestui termen atat de odios, lacrimile stateau gata sa izbucneasca. Ma uitam la el, si ii vedeam doar gura miscandu-se, fara a reusi sa captez sunetul. As fi vrut sa plec acasa, imediat, sa ma ascund si sa rumeg simtamantul necunoscut pana atunci, nu dezamagire, ceva mult mai devastator. Stiam ca nu pot sa o fac, nu doar regulile ma impiedicau, ci ceva mult mai important, un lucru pe care il mai simtisem si alte dati, niciodata insa cu acea intensitate: orgoliul! Nu stiu cum au reusit sa-mi treaca prin minte atat de multe ganduri in doar atat de putin timp... Faptul e ca, pana ce prietenul meu a terminat de citit scurta si stangacea sa lucrare, pana ce i s-a pus nota cu pix rosu, chiar acolo, in caiet, strategia mea fusese gandita si infaptuita! Pe cele doua pagini cu scris mare si cam nesigur, fusese sters cu radiera umezita cu saliva numele prietenului meu cel mai bun. La repezeala, a fost adaugat primul nume gasit la indemana: Nelu. De fapt, dupa cum spuneam, in ciuda timpului scurt, a dezorientarii si panicii initiale, nu a fost tocmai intamplatoare alegerea. As fi putut sa scriu orice alt nume, urmand sa specific la randu-mi, inainte de lectura, ca era vorba de eu prieten imaginar. Caderea in ridicol ar fi fost salvata, dar nu era suficient. Orgoliul se cerea razbunat sau poate era doar speranta de a observa o urma de gelozie, care ar fi putut fi o confirmare, totusi...

Dupa cum prevazusem, am urmat eu la lecturarea compunerii. Nu mi s-a pastrat nici o amintire despre acel moment si nici despre eventualele elogii din final. Nici nota de la sfarsitul scurtei observatii pe care invatatoarea noastra o adauga pe caiet nu mi-o mai amintesc. Pe moment conta doar ca reusisem sa "camuflez" totul si nu doream altceva decat sa ia sfarsit acea ora, mai apoi acea zi, cat mai repede, sa pot sa ma ascund undeva unde sa rumeg totul. Dar mai erau si pauzele, apoi drumul pana acasa... Am sa reusesc sa nu mi se citeasca nimic pe chip atunci cand va trebui sa ii vorbesc, sa il ascult, ca si cum nimic nu s-ar fi petrecut? Nu a observat nimic. Drumurile ni s-au despartit de mult, desi pentru alti cativa ani am continuat sa tinem legatura. Nu stiu daca, intalnindu-l maine, as putea trece peste formalismul obisnuit al ocaziilor de acest fel si as fi inclinat sa ii povestesc acest episod. Poate ca ar zambi ironic. Nici macar la distanta atator ani nu cred ca as putea suporta asta...

O certitudine exista, totusi: "Tovarasa" a inteles. Nu avea cum sa nu o faca, ea ne citea ca pe niste carti deschise, era si este un om de exceptie care nu se limita doar la a preda niste materii unor mici robotei. Chiar si unei priviri neavizate nu i-ar fi scapat stersaturile neindemanatice facute de un copil pe o pagina de caiet scrisa cu cerneala. Iar eu nu am fost niciodata un prea bun actor atunci cand a fost vorba de a-mi ascunde simtamintele, desi mult timp am trait cu aceasta iluzie... Stiu ca m-a citit. Si cred ca sentimentul sau de neputinta in fata inevitabilului a fost cel putin tot atat de intens ca cel pe care l-am incercat eu atunci, intr-o zi din primavara vietii mele...
                                             



                                                        
                                               

Halal !

                                                                                
               
                                        
                                      

joi, 4 februarie 2010

Apple...

                                                                                  

Sarpele cel vechi, hainul,
Poate credeti c-a pierit
Dupa ce-a schimbat destinul
Lui Adam cel fericit...


Multumit de-a sa lucrare,   
Ar fi trebuit, fireste,
Sa reia acea langoare
Ce natura-i harazeste.


Sa se taraie prin frunze,

Ori s-astepte vreun ruman;
Bun crestin, n-o sa-l refuze.
O sa-l ia sa-l bage-n san.

Lucru foarte de mirare...
Cand asa s-a intamplat,
Lighioana taratoare
Nici n-a'mpuns, nici n-a muscat!


S-a lasat purtat acasa.
Din ograda, fericit,
Nici ca mai voia sa iasa:
Animal domesticit!


Profitand de ospetie
Si mancand pe saturate,
Prinse mai apoi sa fie
Gras si tot mai lung, mai frate!


Se intinse la vecinul,
Mai apoi la alt bordei.
Mos Ion se gandi primul
Sa-l atarne pe fustei.


Sa nu-l calce vreo masina
Sau, fiind cam puturos,
Sa-i gaseasca vreo pricina
Vreun bursuc, sa-l ia la ros!


Depasi in graba satul,
Tot calatorind pe sus.
Iarasi mos Ion, saracul,
S-a gandit si a propus:


"Sa-i dam sarpelui un nume
Si un rost sa ii gasim.
C-a ajuns departe-n lume,
Si-am putea sa-l folosim."


Dupa cateva sedinte
(Consultara si-un baron,
Smochinit si plin de fite!),
Il numira TELEFON!

Mai departe stii povestea
Si cumva de nu ma crezi
La corneta, cu urechea,
Ai sa tragi si ai sa vezi.


Ai sa ma absolvi de vina
Caci, de nimeni nu vorbeste,
Se aude, in surdina,
Sarpele cum sasaieste!


Cand citesti aceste randuri
Pe ecranul luminos,
Nu uita ca-n dedesubturi
E tot sarpele mieros!

luni, 1 februarie 2010

Confesiune

                                                                                               

Toate zilele de luni
Si nu cred ca e poveste,
Zice vorba din batrani:
Nici macar iarba nu creste!

Astfel, razele solare
Prin pasiva diateza,
Nu vor mai fi de mancare
Pentru a sa fotosinteza.

Cum tot raul e spre bine,
Iar lumina-i in prisos,
Ma gandeam ca oarecine
O sa-mi para mai frumos.

Deziluzia mi-e crunta,
Cat p'aci sa ma doboare,
Fata-i acra si hirsuta
Pare mai respingatoare.

Sa ma ierte Creatorul
Ce ne-nvata a fi buni,
Ca ii ponegresc odorul,
Toate zilele de luni...

By Some1




                                
                
                              
                              
 
Sunt un copac paduret care incearca sa ofere fructe cat mai gustoase calatorului . Nu pretind nimic in schimb, am doar o mare rugaminte: sa facem astfel incat licentele si ISBN -urile sa devina niste chestii primitive, depasite. Multumesc! :)