-

-

miercuri, 20 octombrie 2010

Aviz

Imi aduc des aminte de un episod din primii ani de liceu... Parintii mei ma invatasera inca de cand am inceput sa silabisesc primele cuvinte sa dau "saru'mana" tuturor persoanelor care ma depaseau cu cel putin un metru in inaltime, fara distinctie de sex. Celor ce nu se incadrau in limita, eram liber sa le spun "salut" sau "servus", iar aici sexul facea diferenta. "Salut" baietilor, "servus" fetelor". Eh, ce vreti, asa erau si sunt parintii mei... Am invatat apoi si alte formule de exprimare a respectului, formale sau nu. In special pe acestea din urma le-am considerat mereu un patrimoniu de nepretuit care depasea substantial conceptul celor "sapte ani de acasa", in fond o suma de conventii sociale de cele mai multe ori. Intre oamenii cei mai demni de respect din mintea mea, unul din locurile fruntase il ocupau professorii. Ca orice copil/tanar, evident ca aveam o proprie scara a valorilor care imi permitea, comparand, sa imi dau seama atunci cand un profesor era mai "meserias" decat altul. Ba chiar cand nu era "meserias" defel... Totusi, chiar si pentru cel ce parea ca a nimerit la o catedra prin cine stie ce mister incalcit al providentei, respectul nu scadea niciodata sub un anumit nivel riguros auto-impus. Stiu, zambiti, dar ce vreti, asa eram si sunt eu...
Revin la episod: "prof"-ul de romana, inca covalescent dupa o lunga absenta, ma insarcineaza pe mine si pe un alt coleg sa il insotim in cancelarie, la sfarsitul orei, pentru a cara un voluminos proiector de diapozitive si ecranul aferent. Fapt care, departe de a ne deranja, l-am luat drept ca pe o veritabila onoare. Era un barbat in varsta, distins, dar extrem de distant si in aparenta chiar rece, dar nu exista un singur elev in acel liceu care sa isi permita sa faca glume pe seama sa, nici macar pe la spate. Mi se mai intamplase sa intru in cancelaria professorilor, dar de aceasta data atentia mi-a fost atrasa de tabla in miniatura asezata la loc vizibil, pe un trepied din lemn lacuit si care avea rol de avizier intern. Cu o caligrafie impecabila, in randuri perfect drepte, pe tabla era scris un singur anunt: "Onorabilul coleg care a luat marti seara o umbrela barbateasca automata (sic!), sa vina sa ii dau si husa!"  Urma semnatura nimanui altuia decat a sobrului nostru professor de romana. Tovarasul meu a pufnit in ras, facandu-mi cu ochiul pe ascuns. O fi crezut ca sunt lipsit de simtul umorului, treaba sa... desi am gustat copios ironia, pe moment eram ocupat cu contemplarea unei noi imagini pe cat de fireasca, pe atat de socanta, oarecum, a professorilor in general. Ceva asemanator cu faptul de a surprinde statuia ecvestra din piata principala a orasului facand miscari de gimnastica pentru a-si mai dezmorti postura...
Da, uneori ai niste revelatii prostesti, declansate de chestii banale. Ar fi mult de "brodat" pe seama acestui episod, dar l-am expus din alt motiv, tine loc de introducere la "anuntul" meu:


Onorabilul "coleg/colega/entitate-neclasificata-inca, avand in vedere ca tot detine password -urile de acces ale acount -urilor de Blogger sau/si e-mail ale subsemnatului, este invitat respectuos sa contribuie din cand in cand macar cu cate o amarata de postare la bunul mers al respectivelor bloguri. O postarica, un copy-paste, ce-o fi acolo, nu sunt pretentios. Desi, avand in vedere incontestabilele abilitati informatice cu care este inzestrat/a/i, as putea solicita susnumitului/ei/or o fulgeratoare "ascensiune" in topuri, cu cateva abile "miscari" de SEO, ei bine, nu, atata solicit, o postare, fie ea si automata...
Sa ne logam cu bine!

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Traficantul - 2°

"Sa tot fie ceva vreme de cand nu am mai avut placerea unei ture atat de prelungite si de palpitante, ce zici, Benny?"
Soferul isi desprinse o secunda ochii de pe panglica asfaltului si zambi in directia partenerului sau:
"Intr-adevar si, curios, nu simt minima oboseala."
"Asta se datoreaza adrenalinei, prietene, adevarul este ca suntem niste tipi exagerat de norocosi! Totusi, ca orice placere, si aceasta se apropie de final... In mai putin de doua ore soarele va fi sus, pe cer, iar noi in patucurile noastre, dupa un dus reconfortant. Iar tipul asta malefic va fi in desert, in afara zidurilor orasului, acolo unde nu mai poate sa faca rau nimanui!"
Benedict aproba din cap fericit, aruncand o scurta privire prin retrovizor individului incatusat din spatele ferestrei securizate ce despartea bancheta din spate de locurile pe care le ocupau. Acela sedea linistit, insa ochii sai rosii sustinura sfidator privirea politistului iar ranjetul sau sinistru nu parea a fi tocmai al unei persoane resemnate.
"Totusi, Angelo, asta este, cred, a cincea sau a sasea data cand il acompaniem la frontiera, fara a pune la socoteala de cate ori or fi facut-o colegii nostri... Ma gandesc ca poate ceva nu functioneaza tocmai perfect in sistem."
"As, prostii, tocmai asta este dovada ca sistemul e valid! Acesta este centrat nu atat pe "impermeabilitate" cat pe preventie, cumva ca o sita in urma careia raman gunoaiele. Asa se explica cum "prietenul" nostru, desi periodic reuseste sa se infiltreze printre noi, sfarseste mereu prin a fi deconspirat. Si asta se intampla fara nici un efort din partea noastra, de fiecare data putinii prozeliti pe care reuseste sa si-i faca, in scurt timp il tradeaza, oferindu-ni-l pe tava. "Tristetea cenusie" nu are suficienta putere de a crea dependenta intre locuitorii orasului nostru, singurul motiv pentru care mai are cat de cat succes este legat de pura curiozitate in a experimenta o noua senzatie. Succes care, dealtfel, este in continua scadere, pe masura ce tot mai multi oameni au gustat deja drogul si s-au edificat."
"Wow, acesta este un discurs demn de un teoretician de frunte si nu de un simplu sergent de politie! Iata unul din principalele motive pentru care nu voi accepta propunerea ta legata de comanda patrulei, in eventualitatea ca Don ii va da curs..."
Angelo rase din adancul sufletului: "Aici gresesti, dragul meu... Mi-e teama ca nu vei fi consultat, numirea te asteapta pe birou, proaspat semnata si parafata de Primar, imediat dupa ce terminam trebusoara aceasta!"
Cel tanar ramase fara replica, pus in fata faptului implinit. Arunca partenerului doar o pereche de priviri prefacut ucigatoare, batand darabana cu degetele pe volan. Celalalt, privindu-i mimica se puse si mai tare pe ras. Atmosfera de multumire si liniste din masina se reflecta pe chipurile celor doi politisti ca o lumina celesta si blanda. Desi nu putea auzi nici un cuvant din spatele geamului gros, securizat, negriciosul putea sa simta aproape fizic acea stare, acea legatura sentimentala ce ii unea pe cei doi colegi si prieteni. Ii venea sa se chirceasca, dar facu un efort supraomenesc si ramase calm si mandru, sfredelindu-i cu ochii aceia ciudati.

Lumina puternica a farurilor incadra acum o poarta grea, maiestuoasa, pe sub care doar drumul ingrijit asfaltat avea privilegiul de a-si continua parcursul. Din biroul vamal, care facea corp comun cu zidul masiv al orasului, iesi un functionar in varsta cu vestonul uniformei putin sifonat si descheiat la nasturi. Isi tinea mana streasina la ochi, incercand sa se apere de lumina puternica care facea sa straluceasca impozanta barba .............Citeste mai departe                                         
                                                   
                                                

vineri, 8 octombrie 2010

Traficantul - 1°

Un fluture de noapte facu un viraj brusc, evitand in ultima clipa coliziunea cu imensa limba rosie à là Rolling Stones desenata pe capota portbagajului, apoi se pierdu in intunericul vazduhului caldut si parfumat. In masina parcata neglijent, la un metru de trotuar, cei doi politisti tocmai terminasera de savurat cafelele si gogosile oferite, ca de obicei, de patronul "non-stop" -ului de peste drum. Girofarurile se invarteau lenes, proiectand culori pastelate si discrete pe zidurile cladirilor, facand sa licareasca ici si colo cate un afis electoral lipit impecabil, la aceeasi inaltime cu celelalte. Pe unul dintre cele mai apropiate se putea deslusi bine fotografia unui om intre doua varste cu o scufie caraghioasa compusa din o multime de tuguie terminate fiecare cu ciucuri multicolori, nas borcanat si rosu, surprins intr-o grimasa comica. "Am sa rad pana am sa crap!", recitau caracterele desucheate, tip grafitti stilizat, de sub poza inchenaruita cu ramuri de maslin. Mai incolo, pe terasa barului, cateva persoane de toate varstele, imbracate lejer si nonconformist, dansau sau se delectau cu cate o bautura, intr-o perfecta armonie, fete surazatoare si senine, gesturi exuberante si palme amicale pe spate. Purtata de vant, la rastimpuri, muzica vesela se suprapunea celei ce izvora din statia politistilor, prinsi acum intr-o discutie insufletita.
"... si gandeste-te, catelul acela, care initial nu mi se parea deloc o buna idee de cadou pentru ziua fetitei mele, a devenit mascota casei! Pana si bunicul l-a indragit, cine ar fi putut crede?", spunea cel asezat pe locul din dreapta, un barbat masiv cu o figura radioasa si ochi scanteietori.
Celalalt, mai tanar cu cativa ani, parea ca ii sorbeste efectiv cuvintele de pe buze. Statea relaxat, sprijinit cu cotul stang de volan, pe jumatate intors catre partenerul sau si era atat de prins de povestirea acestuia incat uitase sa mai soarba din paharul mare din carton.
" Parca il si vad inaintea ochilor! Sigur ca tu, Angelo, ai o familie minunata, ce si-ar putea dori mai mult cineva?... "
" Da, asa este, nu imi lipseste nimic, decat poate... Eh, dar asta e in curs de rezolvare..." zambi privind siret pe sub cozorocul sepcii impodobita cu multicolora stema a orasului.
O mica umbra trecu pe fata celuilalt, fapt ce ii starni ilaritate. Se decise sa nu il "fiarba", asa ca dezvalui, ritos:  ..............................  Citeste mai departe
                
                       
                       

duminică, 3 octombrie 2010

zooM

Tocmai scriam ceva si cautam un epitet. Un substantiv care sa evoce curaj si nobilitate. Acea parte de minte, cea care functioneaza "in automat", ca un elev silitor din cursurile primare asezat in prima banca, sub nasul profesorului, mai sa-mi scoata ochii cu furculita celor doua degete lansate cu promptitudine spre inaltimi. Fac un pas preventiv inapoi si incerc sa privesc la restul clasei, inclinand capul cand spre stanga, cand spre dreapta. Bratul terminat cu semnul victoriei, insa, nu imi da ragaz, se muta si el blocand directia privirii mele: "Eu, eu!" Ceilalti, muti ca pestii!
Resemnat, ma asez si dau cuvantul fruntasului.
"Leu!", spune cu vocea sigura a celui ce si-a invatat lectia.
"Fenomenal, nemaipomenit, sublim!" il laud eu.
Si ii pun nota trei. Cu indulgenta!
As fi putut sa accept locul comun. In literatura, epitetele care fac trimitere la lumea zoomorfa sunt o regula. Analogii de felul "curajos ca un leu", "istet ca o vulpe", "prost ca oaia", au reprezentat mereu deliciul cititorului, cheie infailibila pentru deschiderea imaginatiei sale. Si atunci?
I-am dat trei pentru conservatorism inertial! Pentru ca e o socoteala sa fii conservator si nu vad nimic rau in asta, dar sa conservi din inertie, parcurgand carari batatorite, mai mult decat arivism, imi pare crasa ignoranta. Da, mintea mea si a tuturora, are o latura "automata" care nu prea tine seama de realitate, ignorand-o cu buna stiinta. Cum altfel s-ar explica faptul ca, desi detinem informatii noi, nu le corelam cu ceea ce am stocat drept "mergi la sigur"? Sa ne intoarcem la exemplul leului: la prima "strigare", am spus ca evoca curaj, maiestuozitate, sange-albastru. Impresie ancestrala, de pe vremea cand omul privea acest animal de departe, cu teama. Iar teama induce respect! Eu, om modern, stiu insa ca daca as avea 400 de kilograme si o forta formidabila, as avea un tupeu chiar si mai mare! Tupeu care, intre noi fie spus, e dictat doar de instinctul de conservare. Nu-mi aduc aminte sa fi vazut vreun leu luptand cu ditamai muflonul pentru a face dreptate unei gratioase antilope gonita de pe o suculenta portiune de pasune... Iar daca stau sa ma gandesc ca obiceiul de a-si ucide atat propriile progenituri, cat si pe cele ale speciei, in scopul de a forta revenirea disponibilitatii sexuale a femelelor, nu este deloc izolat... parca nu mai vad atat de multa nobilitate in alura respectivului. Si cand muflonul il ataci doar in grup, cautand sa il musti de greaban sarindu-i in spinare si chiar si asa, de foarte multe ori esti nevoit sa o stergi cu coada intre picioare, parca am o retinere in a te folosi drept epitet pe care sa il alatur vreunui potentat cu intentia de a-l elogia. Daca ar fi sa o fac in mod obiectiv, ar trebui sa ma folosesc de imaginea unui... caine. Dar cred ca as obtine exact contrariul efectului scontat. Asa ca am sa incrucisez o vulpe cu un cameleon si am sa "repar" media "fruntasului". Desi jungla pare departe, legile ei se rasfrang si asupra gradinii zoologice...


Era sa uit: Traiasca National Geographic! :)
                
                       
                  

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Virtual (6)

Femeia era imbracata sumar, camasa de noapte din dantela fina parea croita mai degraba sa sublinieze decat sa acopere formele armonioase ale trupului tanar, blocat acum intr-o pozitie nefireasca. Doar sucul de fructe din paharele inalte, simple, pe care le tinea in ambele maini, unduind nervos trada natura insufletita a celei ce ar fi putut fi luata drept o frumoasa statuie greaca, o reprezentare magnifica a profundei uluinte. Incet, incet, ca intr-un exercitiu de mimica, ochii, pana atunci mari si rotunzi de uimire, prinsera a se ingusta pana a deveni doua fante taioase care se miscau cu repeziciune si masurau in detaliu silueta intrusei ce parea, la randul sau, un stop-cadru a celei mai totale surprize. Doua sageti suieratoare se desprinsera simultan de pe buzele fiecareia si se ciocnira sec, undeva la jumatatea celor trei metri ce le despartea:
"Cine esti TU?!!!"
Si de o parte si de cealalta, ca intr-un dans sincron, urma aceeasi miscare, picioare usor departate, sumetirea bustului si inaltarea mandra a capului. Priviri sfidatoare. Un curent sideral umplu brusc intimitatea calduta a micului apartament, tensiunea era practic palpabila.
"TU sa-mi spui!" fu mai rapida Giulia.
"Nu, spune-mi tu, draguta, neglijezi un mic amanunt, aceasta este casa MEA!"
"Casa TA?!"  Uluirea isi relua locul pe chipul sau iar umerii se aplecara imperceptibil, fara insa a abandona pozitia defensiva.
In acel moment, prin usa intredeschisa a dormitorului se auzi un glas barbatesc, somnoros:
"Iubire, ce faci acolo? Vino, ai sa racesti! Si eu la fel..."
Tresarira amandoua, dar niciuna nu isi schimba pozitia.
"Doua secunde, motanel, vin imediat."
La cuvantul "motanel" ochii femeii devenisera feroce, plimbandu-se cu inteles dinspre directia vocii spre silueta Giuliei. Aceasta insa, parea brusc mult mai relaxata, fapt ce provoca o oarecare neliniste adversarei sale. Reusi insa sa isi pastreze tonul taios atunci cand spuse:
"Astept, inca, un raspuns!"
Giulia schita un suras jenat, alura corpului sau se schimbase radical, mainile sale nervoase framantau inconstient un capat al esarfei pe care nu apucase sa o azvarle in urma mantoului.
"Mi-e teama ca suntem in mijlocul unui mare echivoc..."
"Desigur, cum de nu... un echivoc al naibii de mare!" veni replica ironica a celeilalte. "Abia astept sa fie clarificat!"
Desi inca incordata, lasase paharele pe tablia micului bar si isi incrucisase mainile pe piept, ostentativ. Dupa o secunda de gandire, fara a o slabi din priviri pe Giulia, facu cativa pasi si inchise fara zgomot usa dormitorului. Cand se intoarse la locul sau, aprinse si un lampadar cu picior al carui lumina desi nu prea puternica, scurta umbrele provocate de lampa de veghe a antreului. In picioare, sprijinita cu spatele de bar, facu un scurt semn cu barbia catre divanul putin ravasit:
"Te rog!"
Dupa o scurta sovaiala, Giulia se conforma. Se aseza timid, pe marginea cea mai indepartata, cu picioarele stranse si cu mainile in poala, jucandu-se inca inconstient cu esarfa. Observa ca cealalta femeie nu se aseza la randu-i, mentinand voit acea pozitie care o punea in postura de superioritate, dar ii concese aceasta mica victorie, din ce in ce mai convinsa de propria-i vinovatie. Ii sustinu totusi cu seninatate privirea grea, incarcata de intrebari si prezumtii.
"Ascult."  rosti aceasta de la inaltimea situatiei.
"Stiu ca pare absurd... dar cred ca este vorba de o greseala. O greseala de-a mea..." se grabi sa completeze, taind replica de pe buzele celeilalte. "Cred ca, pur si simplu, am gresit usa apartamentului... pe cat de incredibila poate sa para ca si scuza. Stii... aaa, stiti, e pentru prima data cand vin aici" continua incurajata de licarul de disponibilitate intrezarit in ochii amfitrioanei, "mai mult ca sigur nu am inteles bine indicatiile iar aceasta incredibila coincidenta a cheii care se potriveste a facut restul... inteleg perfect si imi cer mii de scuze, sunt atat de jenata incat nici nu mai stiu ce sa spun..."
"Hmmm, facu cealalta, dap, cheia ar putea fi o explicatie... Ar putea fi. As reusi sa cred fara rezerve, pana la urma e vina noastra ca, in doua luni de cand ne-am mutat, nu ne-am invrednicit sa schimbam broasca usii. De fapt, vina administratorului care tine mortis ca toate usile exterioare ale apartamentelor sa fie riguros identice si a smecherului aluia de mosneag, lacatusul, care profita de faptul ca acest tip de incuietoare nu se mai fabrica de multi ani... o lungeste ca sa poata sa ceara cat mai multi bani! Da, da, ar putea fi..."
Giulia o privi cu speranta, desi rationamentul acela, relevant pe o parte, complica propria sa realitate, nascand o gramada de temeri si intrebari. Ceea ce urma insa, repuse situatia in straiele echivocului:
"Spuneam, ar putea fi cea mai logica explicatie. DACA nu ar fi acel mic, marunt, insignificant amanunt: in seara aceasta, intamplarea face ca eu sa nu fi trebuit sa fiu acasa! Ci undeva la cateva sute de kilometri departare, la un simpozion la care, teribila coincidenta, desi de regula e total impotriva acestor 'pierderi de timp', dumnealui, motanelul, a insistat calduros ca eu sa particip! Si unde m-as fi aflat fara greseala, daca nu ar fi intervenit aceasta blestemata, sau poate providentiala, greva a transporturilor aeriene!"
Inceputul de zambet timid al Giuliei se stinse ca sub actiunea unui dus rece. Insa, in ciuda situatiei deosebit de jenante, nu putu sa nu remarce finul simt al umorului, unit impecabilului rationament maigretian al "adversarei" sale. Paradoxal, mintea sa incepu sa se relaxeze, absurditatea momentului tragi-comic trecu in plan secund si se surprinse invadata de o bucurie imensa, pentru ca tot ceea ce auzea ii indeparta din ce in ce mai mult monstruoasa banuiala nascuta la inceputul acestui episod neasteptat. Pentru ea era totul destul de clar de acum, mai ramaneau de elucidat doar cateva mici amanunte. Si, desigur, de convins aceasta frustrata sotie ca totul este fructul unei serii de coincidente nefericite! Privi din nou, fara teama, in ochii interlocutoarei sale:
"Va inteleg perfect suspiciunea."
"Ah, cu adevarat?! Asta ar trebui sa ma consoleze?"
Sarcasmul era evident, iar ochii prinsesera sa arunce din nou sageti rele.
"Daca m-ati lasa sa va explic, poate ca ati fi de acord cu mine, veti vedea ca totul se poate explica, mai putin seria de coincidente..."
Neincrezatoare, femeia ii facu, totusi, semn sa continue. Surasul inghetat de pe buze nu parea sa promita insa prea multi sorti de izbanda pledoariei Giuliei. Aceasta, dupa un scurt moment de concentrare interioara, incepu cu o intrebare:
"Aminteati ceva despre o recenta mutare, in ce fel ati obtinut acest apartament?"
"O intrebare destul de nepotrivita, daca nu chiar impertinenta..."
"Nu, va rog sa nu va suparati, poate sa para astfel, dar are doar scopul sa ne ajute in clarificarea echivocului."
"Bine, sa zicem ca stau la joc... ei bine, apartamentul l-am obtinut la o licitatie publica, organizata de catre Fisc. Se pare ca vechiul proprietar, in afara faptului ca era plin de datorii, ar mai fi si disparut de o buna bucata de vreme. Dar nu vad legatura..."
"Ajung imediat... Stiti cumva numele acestui proprietar? V-a fost adus la cunostinta, in momentul vanzarii?"
"Desigur, fiind la mijloc o decizie judecatoreasca, cred ca nici nu se putea altfel si chiar de nu ar fi fost asa, se putea afla foarte usor la biroul cadastral..."
"Deci cunoasteti acel nume? E cumva Armand Legren?"
"Da, acesta este numele, dar asta nu demonstreaza nimic, nu crezi? "Motanelul" nu este deloc stupid, banuiesc ca a elaborat un plan B, in eventualitatea unei surprize precum cea de fata."
"Ceea ce nu ar exclude faptul ca, stiind ca urmeaza sa primeasca o "vizita", in conditiile unei situatii complet schimbate, ar trebui sa stea ca pe ace, la aceasta ora. Ba chiar sa fi incercat prin orice mijloace sa anuleze cumva. In schimb, pare ca a decis sa isi continue somnul, lasand destinul sa aiba grija de el... Ceea ce n-ar fi o miscare tocmai de asteptat din partea unui om asa cum il descrieti."
"Marturisesc ca asta este punctul care ma intriga cel mai mult. Ar insemna sa fi tinut ascuns extraordinar de bine talentul sau actoricesc, in toti acesti ani. Desi, as fi putut sa jur ca ii lipsea cu desavarsire, fiind un minunat instrument de "control" pentru mine, intre femei vorbind... Nu ar fi o prea buna reclama intuitiei mele, in care am avut mereu o mare incredere, practic netradandu-ma niciodata."
"Cred ca nu a facut-o nici in acest caz. Pentru ca eu si cu sotul dumneavoastra nici macar nu ne cunoastem. Mai mult, este pentru prima data cand pun piciorul in acest oras. Desi relatia noastra nu este noua, din motive obiective, eu si Armand nu ne-am intalnit niciodata la el acasa. Pot insa sa descriu cu lux de amanunte cum era mobilat apartamentul atunci cand el locuia aici: fara sa fie luxos, nu ii lipsea nimic, era mai degraba functional si oarecum sobru. Vad ca ati astupat semineul... draperiile erau albastre, grele, in coltul acela era o vitrina din lemn pretios, foarte veche, continea doua manuscrise antice si cateva cristale de stanca, neprelucrate, insa foarte similare unor figurine create de mana omului... Podeaua era veche si scartaia, observ ca ati inlocuit-o cu acest frumos parchet. Acolo era o pendula care nu mai functiona de multi ani, o amintire de familie, iar pe pereti erau multe tablouri cu rame masive, infatisand toate, peisaje sureale, in culori calde... Lampa din antreu este aceeasi iar in dormitor..."

"Cred ca este suficient." fu intrerupta de vocea femeii, acum masurata si nemaipastrand niciun semn din iritarea de mai inainte. " Cu exceptia manuscriselor si a cristalelor, ale caror urme se vedeau, totusi, in praful gros, totul este asa cum l-ai descris. Am cumparat apartamentul asa cum se gasea, cu toate mobilele si restul lucrurilor. Cred ca cei care au evaluat valoarea lor au decis ca i-ar costa mai mult sa le stocheze undeva, asa ca le-au lasat inauntru. Gusturile noastre fiind mai inclinate spre modern, am decis ca, provizoriu, sa inghesuim totul in boxa de la subsol, urmand sa decidem soarta lor mai tarziu."
"Sa inteleg ca ma credeti, in sfarsit?"
"Mai mult decat atat, te compatimesc sincer! Nu ar fi fost indeajuns de dureroasa vestea disparitiei prietenului tau, a trebuit sa mai suporti si tot acest proces... Ma simt oribil!"
"Nu, nu aveti de ce, eu sunt cea care v-am invadat intimitatea si, in locul dumneavoastra, probabil ca as fi reactionat mult mai agresiv... Va multumesc!"
"Nu ai pentru ce si, apropo, eu sunt Luisa, renunta la pronumele asta de politete care ma face sa ma simt batrana. Imi pare ca avem cam aceeasi varsta."
"De acord, eu sunt Giulia."
Isi stransera mainile zambitoare, ca si cum abia s-ar fi intalnit, in cea mai banala circumstanta. Apoi Luisa ii oferi unul dintre cele doua pahare si se aseza langa ea, pe divan, privind-o cercetator, dar fara acea neincredere de mai devreme.
"Acum, ca am facut pace, va trebui sa imi spui povestea de la capat, pana nu mor de curiozitate!"
Rasera amandoua eliberandu-se de incordarea istovitoare de pana atunci, glasurile lor continuara sa se intretaie pana tarziu in noapte, facandu-l din cand in cand pe barbatul ce dormea alaturi sa mormaie nemultumit, fara insa a se trezi...
              
                


 
Sunt un copac paduret care incearca sa ofere fructe cat mai gustoase calatorului . Nu pretind nimic in schimb, am doar o mare rugaminte: sa facem astfel incat licentele si ISBN -urile sa devina niste chestii primitive, depasite. Multumesc! :)