-

-

marți, 17 august 2010

Virtual (5*)

Proceda întocmai cum o învăţase. Se furişa cu paşi mărunţi şi repezi, uitându-se mereu peste umăr. Se oprea din loc în loc, în dreptul vitrinelor, pandind în oglinda lor orice posibil urmăritor. Ocolea cu mare grijă străzile principale şi, în general, locurile unde ar fi putut fi recunoscută. Schimba mereu traseul, uneori se întoarcea ca s-o apuce pe rute care o depărtau de destinaţie, zigzagând oraşul aproape fără noimă, astfel că drumul pe care ar fi putut să-l facă în câteva minute, îi lua uneori chiar şi o oră.
“Să n-ai încredere în nimeni, pricepi?!”, îi spusese.
“Iar dacă ajungi în impas, gândeşte-te intens la mine. O să te simt, cumva. De fiecare dată o fac. Voi veni să te ajut.” Asta o făcuse să zâmbească putin ironic, dar îi mărise increderea şi curajul de a merge până la capăt.

Mereu fusese atrasă de aventură şi îi plăcuse să trăiască periculos, sfidând regulile absurde, impuse oamenilor. Nu le contesta defel pe cele cu sens, dar faţă de celelalte avea un dispreţ aristocratic. Oricum ar fi fost, era clar că iubea să simtă cum adrenalina îi pulsează in vene şi-i stârneşte fiori amestecaţi, de teamă şi încântare. De aceea, când împlinise şaisprezece ani, se înregimentase în Congregaţia Călătorilor, spre disperarea familiei, uluirea cunoscuţilor şi iscand un adevarat scandal la Curte. Acestora din urmă, curtenilor - indeobste - gestul sau le păruse o sfidare. Cum era posibil ca o prinţesă de rangul ei să adereze la tagma aventurierilor, a ciudaţilor de vântură-lume? Uite că era, na! Călătorii erau fiinţe care deţineau atribute ieşite din comun, oameni de o forţă şi o dibăcie rar întâlnite, capabili de lucruri greu de imaginat. Dar totodată, erau destul de nebuni şi nestatornici încât să umble ca nomazii, din lume-n lume, fără căpătâi şi trăind de azi pe mâine, dupa cum se zvonea. Unii aveau nenumărate reşedinţe, alţii apăreau şi dispăreau ca fantomele, bulversând comunităţile în care lăsaseră impresia că s-ar fi stabilit. Pe lângă plăcerea călătoriilor, a aventurii, aveau insa obligatii stricte, să joace diverse roluri participand la activităţi speciale, de la misiuni de civilizare la comerţul cu mărfuri neobişnuite sau chiar să îndeplinească funcţii diplomatice, atunci când li se solicita. Acţionau ca nişte pârghii, ca nişte catalizatoare, mai dărâmând un guvern autocrat, mai salvând ecologic o lume, mai aducând un leac ascuns care punea capăt vreunei epidemii, sau, pur şi simplu, se plimbau la bunul lor plac atunci când aveau un "gol", ramanand insa la dispozitia superiorilor. Mai târziu însă, avea să afle că aceşti Călători erau cu mult mai mult decât atat. Însă secretul era păstrat cu străsnicie, chiar si in interior si multi, deşi erau membri ai Congregaţiei de-o viaţă, nu fuseseră inca făcuţi părtaşi la marele secret. Nu era deci de mirare ca aceasta "adunatura" nu se bucura tocmai de cea mai buna faima. Dar lor aceasta situatie le convenea de minune si, departe de a incerca sa se disculpe in vreun fel, pareau chiar dispusi sa adauge tonuri si mai cenusii imaginii lor publice.

Străbătea străduţă după străduţă, tot mai repede, privind pe ascuns dar cu mare atenţie fiecare trecător. Obrajii îi ardeau iar inima-i bătea nebuneşte, dar continua să alerge trăgând cu greu de mica valijoară burduşită cu nimicuri. La rastimpuri ducea mâna la piept ca să atingă cheia pe care o purta ca pe o bijuterie, atârnată de un lanţ din argint. Îi simţea fiecare pendulare sub corsaj şi asta-i mărea nerăbdarea de a ajunge la destinatia de atatea ori imaginata pana la ultimul amanunt. Acum insa, lucrurile încetaseră să mai fie la fel de simple. Congregaţia aflase şi câţiva dintre Călătorii mai experimentati, de rang înalt, o căutau prin toate lumile cu care se stia ca avusese de-a face. Înstinctul care îi funcţionase mereu fără greş o avertiza că situaţia lua o întorsătură mai puţin fericită. Prea clar nu-i era, dar presupunea că modificase nepermis nişte parametri spaţio-temporali. Se parea ca încălcase o regulă nescrisă, veche cat insasi Congregatia şi viciase una dintre lumi. Nazuise la o relatie imposibilă. De dragul Lui! Plus că se arătase în trup, cu înfăţişarea ei reală, făcând abstracţie de legile conspirative. Dar cum să faci dragoste cu bărbatul iubit din postura de hologramă?! Ar fi fost imposibil! Spera să-l găsească acasă şi să-i explice cumva, apoi să se gândească împreună la cea mai bună soluţie de urmat. Hopul cel mare era că trebuia să-i spună tot adevărul, pana atunci ocolit, evitat in discutii. Cine e ea de fapt, cu ce se ocupă… Erau multe informaţii secrete care, odata deconspirate, ar fi pus în pericol însăşi existenţa Congregatiei. Mai presus de toate insa, ar fi pus in pericol viata Lui! Pe a sa nici nu o mai socotise, in cel mai fericit dintre cazuri ar fi fost exclusa si exilata cine stie prin care periferie dimensionala. Ceea ce ar fi fost totuna, ba chiar mai rau decat moartea, o existenta din care sa lipseasca El... Insa cea mai mare temere, careia nu reusea sa ii intrevada deznodamantul, era alta: va inţelege el, oare, natura lumii careia ii apartinea ea? Ar fi fost de acord s-o urmeze? Nu, nu asta! Ştia că o iubea şi ar fi urmat-o, dar era onest că-i ceară asta?

Tresari, intrerupandu-si gândul si se răsuci brusc. Privi în jur. Nimeni... Strada era pustie de la un capăt la altul. Se strecură în gang şi-l străbătu pe vărfuri, încercând să facă cât mai puţin zgomot. Nimeri intrarea scărilor mai mult pe bâjbâite. Se sprijini cu palma de peretele mirosind a mucegai şi începu să urce blestemand în gând lemnul vechi care scârţâia îngrozitor la fiecare pas. Coti pe culoarul din stanga, se opri la cea de-a doua uşă, ascultand incordata, apoi scoase cheia de sub corsaj şi descuie cu aceeaşi grijă de a face cât mai puţin zgomot. Pătrunse rapid în micul antreu placut luminat de o slaba lampa de veghe, încuie uşa pe dinăuntru şi abia atunci îşi permise, cu pleoapele stranse, să respire uşurată. Lăsă valijoara jos, zvarli nonsalant pe cuier mantoul cu glugă, se întoarse spre sufragerie şi… înlemni!


duminică, 15 august 2010

Drum

Facem ce facem si reusim sa mai minam cate o punte. Nonsalant, fara sa ne gandim de doua ori. Pentru siguranta, incarcaturii de orgolii piatate in punctele cheie ii adaugam si cateva canistre de recalcitranta, in caz ca prima nu reuseste sa isi faca datoria. Dispozitivul detonant atarna greu in buzunar, dar ce senzatie de putere... La prima miscare falsa, padabummm! Si se continua marsul, inainte, mereu inainte. Haurile negre ce se casca in locul vechilor punti joaca rol de garantie. Numai cei slabi se intorc pe urma propriilor pasi. Si noi nu vrem sa fim asa... Pe teava tunului blindatului personal, cu timpul, se aduna o multime de cerculete pictate stangaci cu vopsea alba. Marturia "victoriilor" repurtate. Carcasa, de acum diforma in urma atator si atator lovituri incasate, si-a facut datoria insa. Mai sunt cateva punti de trecut si de distrus pe acest drum catre cimitirul elefantilor gloriosi. Iar munitie, cata vrei!...
                       


vineri, 13 august 2010

Virtual (4)

Doar cativa rari trecatori si, la rastimpuri, cate o masina ce purta o lunga trena de fum amestecart cu abur tulburau linistea diminetii geroase si cenusii. Pe trotuarul impanzit de mucuri de tigara si coji de seminte un Gino parca mai slinos decat de obicei, privea neconsolat la imensa gaura cascata in vitrina dughenei sale. Sprijinit de zid, parca cu impertinenta, zacea grilajul "garantat pentru tancuri si alte blindate grele", dupa cum suna reclama ticalosului de evreu care i-l bagase pe gat! Ruina, ruina si faliment total! Parca se si vedea indoit de spate, in biroul nesuferitului ala de Lehmann, rugandu-se sa ii fie re-acordat postul de paznic de noapte la care renuntase acum doi ani. Si ratele la banca? Sau, mai rau, cele la camatarul acela de Johny Mariano, ale carui legaturi cu Mafia ii asigurau mereu o prompta si nu tocmai pasnica recuperare a creditului? Daca nu cumva fusesera chiar oamenii sai cei care au golit baraca... Oameni fara Dumnezeu; intarziase cu plata doar doua saptamani...

 "As zice ca e mana de amator", ii intrerupse sirul negru al gandurilor sergentul rotofei, in timp ce isi batea coapsele cu mainile, in speranta de a le mai incalzi nitel. "Ma si mir ca nu a auzit nimeni nimic, trebuie ca a facut oarece zgomot!"
"Chiar daca au auzit, s-au facut toti ca ploua... Cartier de codosi!..." Scuipa cu naduf.
"Curat cartier de codosi, dom' Gino! Pai nu-ti spun ca tot aseara, la doua strazi distanta de aici, domnul Smith, agentul de bursa, a fost agresat chiar in atriul co-proprietatii de catre un vagabond?!! L-a bagat in spital, dom'le, si nimeni nu a auzit sau vazut nimic!"
"Ce i-a luat?", intreba aproape mecanic Gino.
"Aa, pai tocmai aici e partea stranie, nici tu portmoneu - doldora, ma rog - nici tu Rolex, nici macar cheile limuzinei... O fi fost vreun maniac."
"Sau vreunul care ii purta sambetele", ricana Gino si gandul ii fugi din nou la mister Mariano...


"Ah, in sfarsit, iata-l si pe dom' comisar!" "Sa traiti domnule comisar, sergentul Wilson are onoarea sa raporteze!"
"Neata, salut Gino!"
"Sa traiti domnule Beauguin, m-au ruinat ticalosii!" "Numai dumneavoastra ma mai puteti salva!"
Pozand, cu aer de mare investigator, comisarul apuca cu doua degete unul din zecile de mucuri de tigara imprastiate in fata intrarii si il apropie de lentila groasa a ochelarilor.
"Hmmm!... Interesant... Sergent, aduna toate aceste probe! Si vreau o lista cu tot ce a fost furat!"
"Permiteti sa raportez, dupa spusele proprietarului, domnul Gino, aici de fata, doar masinaria cea mare..."
"Lista! Am spus lista! L.I.S.T.A! Stii sa scrii, sper, sergent!"
"Aaaa, desigur, domnule comisar, imediat domnule comisar!" Apoi, in gand: "Mortii muma-ti de scartar! Fonfaitu' dracului!"
Gino, resemnat, abandona si ultima palpaitoare speranta si puse o cruce mare, imaginara, deasupra afacerii sale atat de infloritoare pana mai ieri. Se intoarse pe calcaie si, fara sa salute, se indrepta catre casa, socotind in minte cam pana cand i-ar ajunge economiile sa se ascunda in oraselul de provincie al surorii sale, in speranta ca prezevenghiul ala de Johny Mariano n-o avea si el vreun neam pe acolo...
                               



marți, 10 august 2010

Misterul asterixului

Da, da, al asterixului. Dar e un mister, prin urmare i se cade sa fie... misterios.
Deocamdata...

:))))))))

Virtual (3*)

„Te iubesc atât de mult încât îmi vine să strig” îi şopti ea cu buzele aproape lipite de obrazul lui.
 Rostise cuvintele ca pe nişte mici sărutări, iar el mai degrabă le ghicise decât să le audă.
„Şi ce te opreşte?” o întrebă, mucalit.
Femeia raspunse razand: „Faptul că te-aş putea asurzi cu atâta iubire”.
El oftă şi o strânse în braţe până îi simţi bătăile inimii. Se gândi o clipă că e prea frumos ca să fie adevărat. Poate totul era doar un alt vis, la fel ca cele care-i tulburau nopţile. Vise din care îi părea teribil de rău să se trezească. Dar, nu! Erau acolo, în camera încă mirosind a lemn proaspăt, întinşi pe patul cu aşternut de culoarea cerului, fericiţi şi relaxaţi, în prima lor îmbrăţişare liberă de orice temeri. Se bucura de prezenţa ei, savurând fiecare amănunt, pe îndelete, încet şi meticulos, nedorind să piardă nimic din ceea ce trebuia întipărit în memorie. Şi, pentru întâia oară nu trebuia să se mai grăbească.
O privi uşor ameţit de sentimentul copleşitor de împlinire. Era mai frumoasă ca oricând acum, când impetuozitatea imbrăţişărilor lăsase urme aprinse pe chipul ei. O mângâie, urmărind cu degete moi conturul feţei de copil şi îndepărtă o şuviţă întunecată şi rebelă care-i acoperea obrazul îmbujorat şi care luneca apoi, în legea ei, desfăcându-se în fuioare subtiri şi ondulate deasupra sânului drept. O femeie delicată şi firavă, ca o părere. Abia de-o simţea pe braţul lui, pe care se aşezase la fel de uşoară ca o pasăre în zbor. Iar trupul îi mirosea înnebunitor, a pădure tânără.Ar fi vrut ca timpul să-ngenuncheze în această clipă, să renunţe la curgerea lui. Iar tabloul să rămână la fel, pentru eternitate. Cu ei doi, cu soarele care se strecura printre storuri şi desena arabescuri pe peretele opus, cu întreaga încăpere scăldată în culori primenite cu viaţă nouă.


Se gândi că locul acesta ar putea să devină acasă. Şi-o imagină întâmpinându-l seara, în pragul uşii, apoi servindu-i cina şi tachinându-l cu tandreţe, aşa cum avea obicei uneori. Se gândi la nopţile lungi de vară şi la plimbările interminabile pe care le-ar face pe faleză, când tăcuţi, când acaparaţi de polemici pe teme filosofice sau dezbătând subiecte bizare. Zâmbi în sinea lui amintindu-şi de conversaţiile fierbinţi pe care obişnuiau să le aibă şi care se finalizau, invariabil, cu nesfârşite hohote râs, moment în care era nevoit s-o prindă în braţe, fiindcă ea se lăsa moale, ca o marionetă scăpată din sfori şi gata să cadă. Sau de felul în care ea se oprea brusc ca să-i arate te miri ce nimic, exact când el era mai concentrat în argumentaţie, ca să-l întrerupă şi apoi să-l sărute prelung şi nesăţios, astfel încât să-nţeleagă că-i solicită un armistiţiu. O şmecherie prin care părea să spună: “ai dreptate, totuşi eu am câştigat”, reflectată în gesturi copilăreşti de o sublimă tandreţe. Desigur că asta nu-l păcălea, dar se lăsa mereu purtat de jocul ei, amuzându-se de naivitatea farsei.
Şi-o imagină dimineţile, ciufulită şi mofluză, îndreptându-se împiedicat spre bucătărie şi lovindu-se de mobilier, până lua prima înghiţitură de cafea. Apoi întorcându-se în fugă spre dormitor, fie ca să-l necăjească gâdilându-l sau dezvelindu-l, fie strecurându-se şerpeşte lângă el şi dezmierdându-l, până ce toate simţurile îi explodau şi pricepea că trebuie să-i dea o lecţie de “bună purtare”, s-o înveţe ce se cade şi ce nu se cade să facă la primele ore ale dimineţii, când el ar fi vrut să mai doarmă. “Da”, îşi spuse, “merită să lupt pentru toate astea!”


Giulia se foi puţin, iar el simţi cum părul ei moale şi parfumat îi gâdilă pieptul.
„Şi acum? Ce urmează?”
Se sprijinise pe-un braţ şi-l privea serioasă. În ochii mari îi apăruseră lumini stranii. Părea gata să plângă şi asta îl opri să facă vreo glumă. Totuşi, nu-i răspunse.
"De ce nu este posibil sa ramanem mereu impreuna? Oamenii au inceput sa murmure..."
El o sărută pe frunte, apoi zâmbi ciudat, sub influenţa unui gând nerostit.
"Rabdare, dragostea mea, trebuie sa mai rezolv doar cateva mici detalii, dupa care voi fi cu totul si cu totul aici, langa tine."
Ea il privi intens, cercetator, pret de cateva secunde lungi, apoi chipul i se destinse. Se ghemui la loc, suspinând uşurată: “Voi aştepta. Ştiu că pot avea încredere în tine.”



duminică, 8 august 2010

ANSA

Stire importanta, abia "batuta" de prestigioasa agentie de presa italiana: la al XII -lea campionat mondial de sauna, unul din finalisti, rusul Vladimir Lazyzhenskiy, a decedat accidental.
Stiati ca exista un campionat mondial de sauna?! Eu unul, marturisesc profunda mea ignoranta. Ceea ce stiu sigur, insa, e ca in lumea asta atat de blazata, e in curs un campionat mondial de serie "B". Campionatul Mondial de Supravietuire. Zi de zi, o gramada de concurenti, in special la clasa "juniori", isi lasa pielea pe altarul acestui "sport". Dar, pentru agentiile de presa internationale, a devenit banal sa o mai aminteasca sau, poate, nu doresc sa isi disconforteze "clientii" aflati in plin sezon vacantier.
"Fair-play, please!"                            
                                     


marți, 3 august 2010

Virtual (2)

Isi ridica in mod reflex gulerul sacoului, prea subtire pentru acel anotimp, atunci cand aerul rece al strazii il sfichiui necrutator. Reusi astfel sa piarda definitiv si ultima senzatie de blanda briza marina ce ii mai persista in nari. Intoarse din nou privirea catre spelunca jegoasa si lugrubra, care insa, ii parea cel mai ademenitor loc de pe lume. De pe ACEASTA lume! Dincolo, eh, dincolo... Nici o comparatie nu si-ar fi gasit locul. Poate... poate daca s-ar intoarce si l-ar ruga frumos... Gino nu este un om chiar asa de rau, se vede treaba ca a avut si el o zi mai proasta, deh... Cu siguranta ca acum i-a trecut si daca ar insista putin...
O izbitura seaca aproape ca il intinse la pamant, intrerupandu-i siragul gandurilor.
"Ce mama dra... Aaa, Armand, pentru numele lui Dumnezeu, incearca sa fii atent pe unde calci! De data asta ti-a mers bine, m-ai gasit pe mine in cale, dar ce te faceai daca in locul batranelor mele oase intalneai caroseria vreunei masini in cursa?!!"
Ridica ochii, buimac, si vazu o figura hirsuta, cu atat de multe riduri incat parea construita din fragmente. Bagui spasit:
"Va cer scuze, domnule, eu, aaaa..."
"Ha, ha, ha, auzi colea, domnule! Ultima persoana care m-a chemat asa a fost comisarul Beauguin, acu' trei saptamani, dupa razia lunara. Dar ticalosul ala, iti spune domn si te trateaza ca pe un caine, mama lui de zbir! Armand, Armand, sunt eu, batranul DouaSube, ce naiba, nu ma mai recunosti?!"
"Doua ce? Aaaa, cine?... Comisar?..."
"Ehei, vad eu bine ca iar ai fost pe la sacalul ala de Gino, blestemat sa fie el si toata tagma lui de distrugatori de suflete! Hai, vino, asaza-te colea, pe mormanul asta de cartoane, sunt uscate, le-am strans sa imi fac o cosmelie pentru la noapte, chiar si cu cele doua sube ale mele, oscioarele astea vechi nu se mai incalzesc ca altadata..."
Batranul vagabond il ajuta sa se aseze si, din caruciorul de supermarket plin cu tot felul de lucruri vechi, dibui o patura zdrentuita pe care i-o petrecu pe dupa umerii aplecati. Tzatzai de cateva ori dezaprobator, se mai foi nitel si, din buzunarul parca fara fund al unuia din cele doua paltoane groase si terfelite pe care le imbraca, scoase la iveala o sticla camuflata intr-o punga de hartie cu care il imbie:
"Hai, ia o dusca zdravana de aici, o sa-ti fie mai bine!"
Armand bau, se ineca si incepu sa tuseasca, dar lichidul tare, dupa arsura brutala, ii dadu o senzatie de confort si de caldura care se extinse incet, incet, in tot corpul.
"Vezi?", facu triumfator batranul. "Licoarea asta e mai buna decat o mie de masinarii cu cabluri de pus in cap!" "Si costa doar cativa centi, atunci cand nu o capeti gratis, de pe la vreo vaduva milostiva..."

DouaSube, da... isi amintea, acum. Prietenul sau mucalit, vagabondul, cel pe care il omenea mereu, candva, ATUNCI... Singurul care nu uitase...
"Multumesc, prietene, sunt in regula acum."
Zambi fortat si isi indrepta umerii pentru a-si intari spusele.
"Daca vrei, poti sa ramai, am cartoane destule si pentru tine."
Zambi din nou, de data aceasta sincer: "Iti multumesc dragul meu amic, reusesc sa ajung fara probleme pana acasa. Pana cand voi mai avea una... Din contra, asa cum ti-am spus mereu, mi-ar face placere sa fii tu invitatul meu."
"Apreciez! Insa, dupa cum ti-am raspuns mereu la randu-mi, prefer sa raman in gangul meu, nu as vrea sa ma obisnuiesc prea mult cu binele... stii, dupa aceea mi-ar veni greu... In plus, pune ca oarecare din nenorocitii astialalti are ideea sa puna stapanire pe coltisorul meu... iar am sa fiu nevoit sa ma incaier cu el, ca ultima data, cu parsivul ala de Ludwig-Acordeonistul... Nu ca mi-ar fi frica, dar simt ca puterile ma cam parasesc in ultima vreme si as vrea sa evit orice neplacere."
"Te inteleg, prietene si respect alegerile tale. Am sa plec, atunci, ne mai vedem..."
"Noapte buna, Armand, Domnul sa te aiba in paza sa!"
Se indeparta cu pas sovaielnic, incercand cu disperare sa se abtina sa intoarca capul catre vitrina aceea... Chiar si asa, o simtea acolo, ca pe un magnet puternic, ca pe o Sirena a odiseii sale. Doar un sfert de ora, cateva minute chiar, daca ar putea face cumva...


Evita in ultimul moment o noua coliziune, de aceasta data cu un domn bine imbracat ce tocmai cobora dintr-un automobil parcat la firul trotuarului. Acesta il masura circumspect in timp ce incuia portiera.
"E totul ok?", intreba formal, observand descumpanirea celuilalt.
"Aaa, da, va rog sa ma scuzati..."
"Bine, noapte buna!", mai spuse si se indrepta ostentativ, fara a se indeparta de masina. Il fixa cu privirea, asteptand, evident, sa il vada indepartandu-se.
Armand insa ezita. Dadu sa faca un pas, apoi se intoarse din nou:
"Domnule, imi cer iertare, nu cumva, din intamplare, va prisoseste ceva maruntis?... Stiti... eu, adica..."
"Imi pare rau, nu te pot ajuta!" tonul taios si hotarat ii inmuie si ultima bruma de curaj. Cobori umerii inca si mai jos si incepu sa paseasca in directia opusa. Din urma il ajunse lovitura de gratie:
"Cartierul asta a devenit o cloaca! Betivi, drogati si vagabonzi! Gunoaie!"
Se intoarse brusc pe calcaie. Umerii i se indreptasera ca prin farmec,lasand sa se ghiceasca prin stofa subtire a hainei o constitutie de invidiat. Cu ochii scaparand, il ajunse din doua salturi feline, tocmai cand portonul greu dadea sa se inchida. Domnul cel plin-de-sine era acum ridicol, inghesuit in coltul de langa ascensor, gafaind strident sub apasarea bratului care ii cuprinsese gatul invelit intr-o eleganta esarfa de matase. Ochii injectati i se roteau nebuneste in cautarea unui ajutor, dar luxosul atriu al coproprietatii era pustiu la acea ora tarzie.
"Te roggg!... Uite, iti dau portofelul, ia si ceasul... cheile masinii", horcai neajutorat. "Nu ma omori!"
Rugamintile sale parura sa sorteasca exact efectul contrariu. Individul de deasupra sa emise un soi de urlet animalic, inabusit si il lovi sec, repetat, intre ochii ingroziti. Picioarele prinsera sa ii cedeze iar corpul i se rostogoli moale pe pavimentul frumos lustruit...


duminică, 1 august 2010

Virtual

Ii simti de departe parfumul inconfundabil, dar nu se intoarse. Se prefacu absorbit de magnificul peisaj ce se asternea dincolo de faleza abrupta pe care o stapanea cu picioarele usor departate, simtind cu incantare fiecare vibratie, aproape imperceptibila, atunci cand tot al saptelea desant furios isi incerca puterile contra stancilor impasibile. Colosala infruntare se sfarsea mereu lamentabil pentru entitatea lichida, constransa a se retrage mereu, taras si flasc, intr-un nor de spuma laptoasa, pierzand stoic a nu se stie cata batalie. Pentru cateva minute linistea acompania peisajul salbatic, uriasa masa verzuie, tivita cu alb, se unduia armonios si pasnic. Ai fi crezut ca s-a resemnat... Un pescarus tasni in zbor tocmai la timp pentru a evita sa fie prins la mijloc atunci cand, fara veste, o noua sarja fu lansata si inevitabil sfarsi pulverizata de prepotenta promontoriului. Tot atunci, cu un gest neasteptat, barbatul se intoarse facand sa tresara inima tinerei femei ce se pregatea, hoteste, sa ii acopere ochii cu palmele. Expresia sa uluita il facu sa bufneasca in ras, transformat repede intr-un zambet larg si luminos, atunci cand ea se prefacu imbufnata si tafnoasa, refuzand imbratisarea.
"Sa-ti fie rusine, mereu ma sperii de moarte... uite cum imi bate inima!..."
"Oh, cer iertare cu umilinta, principesa, pentru faptul de a fi dejucat planul domniei voastre de a ma batzai pe mine de frica, atunci cand as fi fost atacat miseleste pe la spate... "As putea, totusi, sa ma incredintez de cele afirmate?"
Razand, intinse mana catre locul presupuselor palpitatii, insa trebui sa si-o retraga repede, pentru a evita sa ii fie zgariata la sange. Principesa, se pare, uitase de eticheta!
Pret de cateva secunde ramase descumpanit, apoi fu randul ei sa se amuze zgomotos de ochii sai rotunjiti a perplexitate. Cand in sfarsit intelese ca a fost pacalit, o cuprinse cu forta in brate si, sub amenintarea ca o va invata sa zboare folosind ca rampa faleza, reusi sa ii smulga un sarut de "impacare", urmat de un altul, apoi de un altul...



"Stii", ii spuse mai tarziu, pe cand rasuflau linistiti, intinsi alaturi, cu fata la cerul incredibil de transparent, "as putea sta aici, langa tine, o vesnicie, sa ascult tumultul marii, sa ma mangaie soarele si vantul..."
"Tradatorule! Numai eu am aceste drepturi!"
El zambi cu tristete, cautandu-i si cuprinzandu-i mana prin iarba inalta.
"Da, ai dreptate, numai tu ai aceste drepturi, iar eu..."
"Iar tu?... S-a intamplat ceva?"
Se ridica alarmata intr-un cot, privind la figura brusc innourata.
"Dragul meu, ce se petrece, imi pari departe?..."
"Nu, sunt aici, nu plec nicaieri..."


"Ba ai sa pleci si inca repejor!"
Vocea distonanta il facu sa tresara. Privi buimac la grasanul cu par slinos si cu mustata à la Clark Gable, protapit in dreapta sa. Ochii sai porcini erau atat de reci si fara de expresie incat il trecu un fior involuntar. Totusi, ii pareau cunoscuti, teribil de cunoscuti si nu erau asociati defel unor senzatii placute.
"Incep sa imi pierd rabdarea. E ultima oara cand te mai las sa intri! Imi provoci din ce in ce mai multe probleme!"
" Aaa, nu, nu e adevarat, doar am platit, care probleme?..."
"Pentru cat ai platit, am fost deja prea generos cu timpul acordat!" "Si astia au platit", zise indicand cu o grimasa a fetei catre cativa insi cu priviri hulpave si incetosate, inghesuiti pe trotuarul de dinaintea vitrinei murdare. "Asa ca, ori platesti o alta tura, ori..." Isi sublinie intentiile aproape smulgandu-i casca de panza obosita, plina de fire si luminite ciudate de pe cap.
Barbatul se foi putin in scaun, cand pe o parte cand pe alta, bagand mana pe rand in buzunarele jeans-ilor tociti, apoi la piept, in interiorul sacoului ieftin si de moda indoielnica.
"Te rog, nu ai putea... doar cateva minute inca... pe credit, jur ca iti aduc banii, maine... ma cunosti doar!"
"Imi pare rau, astazi nu se poate, clientii asteapta, clienti adevarati, daca pricepi ce vreau sa spun! Nu ma constrange sa il chem din nou pe Hans din spate, stii cat de rau se infurie cand este deranjat din infulecatul gogosilor cu gem de afine..."
Incepu sa reseteze cu maini experte masinaria aflata in fata scaunului inca ocupat de barbatul disperat.


"Hei, Gino, mai astept mult? Sau vrei sa nu mai calc in veci pe aici, stii doar ca Mike, concurentul tau, are aparatura noua acum, si o sala mai mare, cu mai multe locuri. De fiecare data, aceiasi poveste cu zdrentarosul asta care nu se mai da dus... Rabdarea clientilor are si ea o limita!"
Slinosul tresari. "Respectabilul" client indignat nu arata nici pe departe mai bine intolit decat cel pe care il admonestase, dar, se pare, dupa infatuarea sa, ca dispunea de ceva verzisori de cheltuit pe acolo, asa ca, fara prea multe ulterioare menajamente, elibera locul cu o imbrancitura energica care aproape ca il arunca la pamant pe vechiul ocupant.
"Te rog, pofteste!" facu, asteptand cu mana intinsa sa simta atingerea familiara a biletelor fosnitoare. "Imi cer scuze, nu se va mai repeta!"
"Bravo, Gino, asa se trateaza un client serios!" Se grabi sa isi ataseze casca, cu maini febrile si privire deja sticloasa. "Ala nu e decat un nenorocit de dependent, un ratat", mai marai inainte de a se cufunda total in cea mai pura placere a simturilor.
"Mda, asta cam asa este, un dependent..." intari servil Gino, privind in urma barbatului ce se impleticea catre iesire. "Se spune ca era candva o somitate, un tip extrem de inteligent, caruia nu-i lipsea nimic. Pana intr-o zi, cand i s-a nazarit ca "sistemul" e gresit, inechitabil. A inceput sa viseze lumi perfecte, ideale si nu a mai reusit sa distinga realitatea. Vine aici si, in loc sa programeze masina pentru o iluzie pornografica sau bahica, asa cum face toata lumea, colinda dracu' stie prin ce coclauri pustii, cu printese nazuroase si tot tacamul..."


"Se cheama inadaptat" replica un tanar slab si plin de cosuri care isi astepta randul pe o bancheta joasa.
"Du-te, mah, dracului si tu, sterge-ti casul de la gura!"
            
                        


 
Sunt un copac paduret care incearca sa ofere fructe cat mai gustoase calatorului . Nu pretind nimic in schimb, am doar o mare rugaminte: sa facem astfel incat licentele si ISBN -urile sa devina niste chestii primitive, depasite. Multumesc! :)