-

-

joi, 22 decembrie 2011

Perpetua iarnă

              
                           
A mai trecut un an peste morminte
Si parca le-a facut ceva mai mici;
Ecouri vagi de bocet, putrezite,
Revin, dar ne gasesc tot mai calici.


In cine sa mai fie aducere-aminte
Cand toti am devenit maturi, bunici?
A mai trecut un an peste morminte
Si iata, le-a facut ceva mai mici...


                                                                                    Mestesugite cruci, tocmite din cuvinte,
                                                                                    De care, poate, ne jenam acum,
                                                                                    Nu-s bune ca podoabe de Craciun;
                                                                                    Uitate zac prin magazii de recuzite
                                                                                    Iar anul trece peste noi, morminte...
 
                   

vineri, 9 decembrie 2011

Deci

           
Ce-mi place mie cuvantul asta! Mai ales atunci cand cate unul il imperecheaza cu semnul intrebarii, cu o figura serioasa si sprancene ridicate doar la extremitatile interne, cele de langa nas, facandu-le sa para un acoperis de casa paros si zburlit.


- Deci?... face si isi subliniaza mimica cu o ridicare decisa a barbiei.
Ochii insa, ca doi Hopa-Mitica, nu se muta odata cu tot ansamblul din care fac parte ci pivoteaza in gavane ramanand atintiti sever pe figura inculpatului. Punctele de suspensie sunt reprezentate de o serie de abia perceptibile leganari ale capului, ca un soi de incuviintari confirmative ale celor mai dezastruoase presupuneri, devenite - in mod fatal - certitudini. Sau, cel putin, asa s-ar dori sa arate. Pe mine insa, ma bufneste rasul de fiecare data, fara exceptie, cand mi se intampla sa fiu luat in aceasta specie de colimator. Pentru ca mereu gestul respectiv ma face sa ma gandesc la un robotel de jucarie, ieftin, cu resorturile putin cam slabite, prin urmare cand misca o mana sau ridica brusc capul, un soi de recul inertial il face sa se baţaie pret de cateva secunde, scartaind, din ce in ce mai slab, apoi ramane imobil. Tot fara exceptie, urmeaza un gest de lehamite al cyborgului programat moralist: o jumatate de arc a antebratului si a palmei care pleaca dinspre zona pectorala si ajunge brusc langa ureche, adasteaza o secunda acolo, suspendata in aer, dupa care coboara si se destinde in rallenty, pe langa trunchiul care deja a executat o jumatate de intoarcere in directia opusa-mi.

- Deci?! fac eu pe dispusul sa colaboreze, in urma umerilor pleostiti. Conjunctie sau adverb?

- Lasa, lasa...

- Pai nu, ca daca e conjunctie e o treaba, dar daca e adverb se schimba implicatiile...

Punctele de suspensie sunt acum trei mici alice care se duc si i se infing, nevazute, in o alta zona a anatomiei pe care prefer sa nu o descriu. Corespunde ca denumire cu cea pe care omul ce se indeparteaza necajit o are in minte chiar acum, apartine subsemnatului si i se jura o adecvata tabacire in viitorul apropriat. Extrem de apropiat, scârţ, scârţ, scârţ.
              
         

joi, 10 noiembrie 2011

Hah!

               
- Salut!

- Sal...

- Supărat?

- Eh...

- Probleme?

- Hâmm...

- Grav?

- Nah!

- Păi?

- Deh... Nţţ!

- Atunci?

- Aş!

- Totusi...

- Mhmm.

- Ok...



(Pauza...)



- A plouat ceva...

- Fiuuu...

- Mai e si frig...

- Îhî!

- Si noroi...

- Blehh!

- Toamna grea...

- Mmda!

- Pe langa criza...

- Ţţţ, ţţţţ!

- Plus guturaiul...

- Pfoah!

- Basca medicamentele...

- Câhh!

- Sa tot traieşti...

- Eheee...

- Sting veioza?

- Dap...

- Noapte buna, iubitule!

- .........

- ?????

- Hchorrrr... fiuuuu...

- Ah!   

            

duminică, 6 noiembrie 2011

Alambic

              
Plouà peste noi cu spirit, ar spune poetul. Iar cititorul, sugestionat, s-ar duce imediat cu gandul la o multime plinà de beatitudine, prosternatà sub o panzà finà, lichidà, cernutà din inalturi. Personajele ar fi complet nude, incercand sà acapareze prin intermediul fiecarui centimetru pàtrat de epidermà cat mai mult din binecuvantata manà...
Prozaicitatea imaginii reuseste a fi intrecutà doar de profunda sa falsitate, ca, dealtfel, mai toate sintagmele izvorate din congestia cerebralà, mai mult sau mai putin sporadicà, de care suntem afectati uneori si pe care obisnuim sà o numim "inspiratie liricà". Nu stiu sà và spun dacà poezia este o patologie, stiu doar cà poetii nu sunt deloc de invidiat, din contrà, ar trebui profund compàtimiti, ba chiar li s-ar cuveni recunoscutà o pensie pentru aceastà adevàratà maladie invalidantà. Càci exaltàrilor momentane le corespund atroce perioade de pràbusire, mai bine cunoscute in limbajul vulgar drept "luciditate", "càdere din nouri", "intoarcerea cu picioarele pe pàmant". Blestematà fie gravitatia, aceastà bestie neinduràtoare!


Stiu cà as putea fi luat drept cinic si insensibil pentru toate aceste afirmatii si, pentru cà tin la reputatia mea de persoanà "onorabilà" (in limbaj vulgar - "normalà", "in rand cu lumea"), am sà incerc sà dezvàluiesc intortocheatul mecanism care m-a purtat la monstruoasele concluzii, creand astfel premizele pentru o eventualà, fatalistà, circumstantà atenuantà. Totul a pornit de la un rudimentar alambic pe care bunica, in zilele copilàriei mele, obisnuia sà il puna la treabà in fundul gràdinii, aproape de gràmada de uscàturi rezultate in urma curàtàrii vitei de vie. Exploatand cu siretenie impulsul piromanic prezent in absolut oricare copilas, imi "permitea" sà mà ocup de intretinerea pàlàlàii de sub pirostiile cràcànate si negre, cu conditia de a imi asuma si sarcina - mult mai putin plàcutà - de a schimba la ràstimpuri apa din cazanul serpentinei. Desi gura fantanii imi stimula fantezia cu scenarii deloc linistitoare iar gàleata grea si dusmànoasa imi uda copios sosonii, mi se pàrea un pret destul de echitabil, astfel cà acceptam fàrà cracnire. Bineinteles, incercam sà aman cat mai mult fatidicul moment, in favoarea celui mult mai plàcut de fochist, astfel cà nu o datà am fost serios amenintat cu destituirea. Asta se intampla cand bunica, prin cine stie ce diavolesc instinct, se nimerea sà treacà prin zona mea de lucru taman cand apa din cazan ar fi fost mai potrività pentru o baie relaxantà decat pentru a condensa aburul din sarpele de aramà coclità. Bunica, cu ochi expert, privea dezaprobator la firicelul tot mai subtire ce iesea din tuturoi, apoi recurgea, fàrà milà, la proba supremà: muiatul degetului in apa din cazan! Nu mai asteptam si al treilea semn, anume o serie lungà te "tztztztztztz", insfàcam gàletoiul si alergam càtre fantanà, convins oricum cà termometrul din degetul bàtranei avea nevoie de o noua taraturà, al meu, cu doar jumàtate de orà inainte, indica valori mult mai joase! Dar nu puteam decat sà mà supun, mai ales cà infamul de cazan era si el impotriva mea si in mod vàdit de partea "puterii" càci, imediat ce ii improspàtam apa, pe teava retezatà piezis la capàt incepea sà curgà mai cu spor lichidul acela enigmatic pe care tata il numea ""tuicà" iar bunica, cine stie de ce, se incàpàtana sà spunà ca e "spirit". Mai exista si varianta bunicului care, ca si mine, se vede cà se ferea sà o contrazicà prea fàtis pe bunica, dar nici nu voia sà se supunà intru totul. Astfel cà el spunea "spirt". Dintre toate variantele, a sa mi se pàrea cea mai improbabilà; parcà nu stiam eu cà spirtul este albastru, se tine in sticlute mici, in dulap si usturà al naibii cand bunica mi-l aplicà pe juliturile proaspete de pe genunchi si coate... Dacà si bunicul ar avea de-a face zi de zi, ca mine, cu el, sigur nu s-ar mai imbàtosa atata!


Nici nu mai stiu dacà bunica a incercat vreodatà sà imi explice mecanismul care fàcea ca din combinatia gàteje uscate, prune, mere sau boascà de vin fermentate, acru-mirositoare si apà rece sà rezulte acel pretios elixir. Càci, judecand dupà grija cu care era dosit iar mai apoi cu zgarcenie oferit, in pàhàrele minuscule, asa trebuie sà fi fost! Chiar dacà in acea epocà eu nu reuseam sà imi explic motivul. Cate unul, dupà ce il arunca peste cap, obisnuia sà spunà: "Ahhh, medicament curat! Teribil de buun!" Stiam panà si eu, un copil, cà medicamentele sunt orice, numai lucruri bune, dupà care sà iti plescai limba cu incantare, nu. Dar mai stiam si cà lumea adultilor e plinà de astfel de contradictii pe care e inutil sà incerci sà le clarifici. Invariabil ti se ràspunde "Lasà, cà ai sà intelegi cand ai sà cresti mare". Iar unul ce poate sà facà decat sà accepte si sà astepte cu ràbdare... Acum, cà tot aud spunandu-mi-se "Ce, esti copil?!", m-am gandit cà ar fi timpul sà extind conceptul si sà incerc sà il aplic vremurilor. Si imi rezultà cà oamenii au similaritàti socante cu vechiul alambic al bunicii. Ca si acela, au capacitatea de a folosi càldura drept catalizator pentru a extrage din aparenta inutilitate si scarbosenie a amalgamului cotidian un produs rafinat, pretios. O esentà, un spirit. Mai bine zis, Spiritul. Asta cred eu, acum cà sunt "mare". Iar cu poetul nu sunt de acord pentru cà, dacà plouà peste noi cu spirit, inseamnà cà intre noi - multime de alambicuri, majoritatea au uitat sà treacà acel abur din serpentinà prin cazanul cu apà rece al realitàtii, astfel cà, in "efectul de serà" creat, condensarea spiritului se petrece deasupra noastrà, la inàltimi inaccesibile. De acolo, acesta plouà peste noi si peste lumea noastrà, arzand pàmantul, prelingandu-se pe nuditatea noastrà benevolà, chinuindu-ne rànile deschise. Si nu mai sunt bunicile, sà ne trimità dupà apa...     


             



               

duminică, 2 octombrie 2011

Excursus

                 
Uneori, simt spasmele acestei lumi cu o acuitate incredibila, ca si cum ar fi generate undeva in adancurile mele. Urca si reverbereaza nemiloase in tot corpul, imi contamineaza echilibrul. Instinctiv, caut sa duc mana la locul afectat, sa incerc sa temperez fluxul negativ, sa-l ostoiesc, dar nu am atatea maini sa preseze atatea locuri dureroase...
Alteori, dimpotriva, mintea imi este inundata de celesta lumina si de sunete armonioase iar mainile, devenite inutile, se transforma in aripi imponderabile, uriase vele solare desfasurate pe tot orizontul. Ambele stari sunt absolut inguvernabile si am invatat sa evit orice tentativa de a prelua controlul caci, daca in cazul celei dintai urmarea este agravarea simptomelor, in privinta celeilalte se asista la o brusca si traumatizanta aterizare in mlastina cotidiana, clisoasa, haotica, acaparatoare, vorace. Marginita. De cei ce ma inconjoara, de cei pe care nu i-am vazut vreodata, de cei disparuti - deacum, pana si de ce cei ce inca nu s-au intrupat. Vointa mea contra vointelor lor, ca subtiri si mladioase florete niciodata "en gard" ci mereu si inconditionat in letala fandare. Intretesute si incalcite intr-un enorm nod gordian, parsiv si nemilos.
Uneori, deci, reusesc sa ma eliberez si sa survolez totul, fie rezonand cu spasmele primordiale, fie gustand savuroase cromatici si acorduri celeste. Dar dureaza atat de putin... Si se intampla atat de rar... Iar cand, nevoit, revin, ma regasesc sudat de manerul propriei florete, cu lama iremediabil blocata in labirintul fandarilor noastre a tuturor, prezenti, calatoriti sau va sa vina. Cerculete de persoane stand spate-n spate, tinand la respect alte si alte cerculete, un titanic fractal desenat pe fundalul mlastinei in care picioarele, prizoniere coloane, afunda pe nesimtite dar inexorabil...
                 
                            

luni, 12 septembrie 2011

Primavara hienelor

               
Ma plimb fara tinta prin Marele Suk, asaltat de miile de miazme si parfumuri. Incerc sa le eschivez scufundandu-ma in oceanul de sunete: voci, franturi de melodii, rasete groase, behait tremurator de iezi imberbi... Ca de obicei, e lume multa si pestrita, turisti cu pantaloni scurti si mainile inclestate pe borsete, cersetori imbracati bine, inghititori de flacari spirtoase, speculanti. Precupetul de nimburi imi spune ca afacerile ii merg prost si imi arata obidit gloata celor ce se calca in picioare in fata tarabei din fata, cu bentite incornorate. Isi smulg unul altuia marfa din maini, uitand mereu sa plateasca si impodobindu-se acolo, pe loc, cu mult-ravnitul gadget. Un arabus ca argintul viu ii vaneaza insa fara mila si tragandu-i de cracii pantalonilor sau de faldurile fustelor, ii obliga sa verse in palma-i micuta obolul, pe care il duce si il arunca multumit in oala de arama coclita ce tine loc de casa. Cu doar doua monede, iti impodobesti capul cu cea mai in voga shickerie.
"Am naimit, cu ziua, cel mai bun "gurist" al sukului" imi spune vanzatorul de aure, "dar degeaba, putinii care se opresc clatina din cap la auzul pretului si nici macar nu incearca sa se tocmeasca. Nu imi scot nici taxa..."
Ma uit la "laudator", s-a urcat pe o ladita si lanseaza peste multime un soi de lamentela cantata, punctata de chiuituri guturale, fata-i smeada este scaldata in sudoarea pe care o sterge cu o maneca larga, ca de anteriu. Pare un imam stoic asa cum isi recita litania incercand sa ii acopere pe cei care, asemeni lui, se intrec in a ridica in slavi marfuri si servicii. Pare insa ca multimea ii ignora pe toti, fie pentru ca are tinte bine fixate in minte, fie pentru ca in amalgamul zgomotos acuitatea auditiva a parasit-o. Ii ofer omului o tigara cu opiu din pachetul abia desfacut, o ia si o pune dupa ureche, multumindu-mi cu o bataie usoara pe mana intinsa. Imi reiau ratacirea, inconjurat din toate partile de oameni cu cornite rosii aprinse, pantaloni scurti si maini inclestate pe borsete. La marginea sukului este un cartier pauper unde copiii guristului, zdrentarosi si murdari, la indemnul unui mustacios obez ce ii observa dintr-o masina veche, decapotabila, calca furiosi cu picioarele desculte si apoi dau foc unei momai de paie si carpe. De pe capul hartanit, au sarit cat colo un nimb si o pereche de coarne ieftine, lipite pe bentite elastice. Grasanul ranjeste, da sa le arunce un pumn de monede mici, dar se razgandeste. Le promite in schimb ca data viitoare ii va invata sa construiasca o bomba si, incantat de gurile lor cascate, ii da un ghiont soferului distrat. Acesta, tresarind, pune in miscare rabla cu vopseaua scorojita.
"La birou, sefu'?"
"La birou, la birou..."
E administratorul pietelor si mai are o gramada de treburi pana deseara...
         
                

duminică, 14 august 2011

Enciclica laica

              
        
Pentru noi, oamenii, nu conteaza atat binele in sine cat gradul sau comparativ. In plina era glaciala, am sti sa deosebim primavara de premergatoarea sa, chiar daca acel "mai cald" ar avea o valoare situata in jurul a 25 de grade sub zero. Aceasta minunata insusire cu care am fost daruiti ne-a ajutat mereu sa trecem prin momentele grele si sa vedem partea plina a pocalului. Sa ne multumim, stiind ca poate fi si mai rau. Ca toate cele pamantesti, insa, si aceasta calitate s-a perimat. In numele progresului, s-a trecut de la gradul comparativ de superioritate la cel superlativ. "Mai bine" nu mai satisface pe nimeni decat in conditiile in care este tranzitoriu, catre "cel mai bine". Pe moment. Caci odata atins superlativul absolut, nu ne vom opri in mod sigur acolo. Trebuie sa fie ceva care sa-l depaseasca si pe "foarte bine"! Sau nu?
Ma gandeam la frumoasa poveste "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte". Oficial, ii apartine lui Ispirescu. Dar el este doar un culegator, basmul, in realitate, are autori anonimi. Cine stie de ce...
             
                   


joi, 11 august 2011

Oful omului potrivit

                                              

Teribil sunt de suparat
Pe curve, pe americani,
Pe musca pusa la arat,
Pe homosexuali si talebani!


Pe ziaristi si pe evrei,
Pe cine nu imi da dreptate,
Pe pocaiti si pe femei,
Pe cine rade pe la spate!


Pe mama care m-a facut,
Pe al' de-a asfaltat soseaua,
Pe birocratul cel ciufut,
Pe cine mi-a facut safteaua!


Pe Dumnezeu si pe postas,
Pe cine a scumpit benzina,
Pe smecherasul de oras,
Pe cine ia la timp chenzina!


Pe criza, bursa si pe banci,
Pe marinelul razgaiat,
Pe diplomati si pe tiganci,
Pe toti acestia-s suparat!


Dar cel mai rau sunt suparat
Ca nu am reusit, macar,
Sa trec aici la noi, in sat,
Examenul la postul de vacar!
            
               

marți, 26 iulie 2011

Etimologia expresiei "Mi-ai mancat ficatii"

                                                      

De cate ori nu am rostit sau ni s-a adresat acest repros... Pitoresc si sugestiv, la o analiza superficiala poate parea ca ascunde si o mica eroare. Caci, stie toata lumea, de acum, pomenitul organ este unic in corpul uman si nu in cuplu precum colegii sai, rinichii. Totusi, suna rau sa spui "mi-ai mancat ficatul", astfel ca erorii, puse pe seama ignorantei populare, i se aplica tratamentul favorizant rezervat licentelor poetice. Paradoxal insa, nu e vorba de nici o greseala! In cel mai bun caz, se greseste atribuind originea sintagmei unui anonim hatru din popor. Caci ea provine dintr-un mit celebru, relatat si innobilat de o gramada de filozofi mai antici sau mai contemporani. Mitul lui Prometeu.

Sa vedem putin cum s-au petrecut faptele. Cica tipul asta, Prometeu, desi era un semizeu (un fel de parlamentar al zilelor noastre), se bucura de bogatii si de relatii sus-puse, avea un fizic de invidiat (era un Titan!) si tot ce poate sa isi mai doreasca o persoana cu capul pe umeri, se pare ca avea si o mica, micuta, dar foarte daunatoare patologie: il manca undeva! Eh, da, stiu, nimeni nu este perfect... Acuma, toata lumea o sa ma intrebe "bine, bine, dar unde exact il manca?". Ei bine, da, taman acolo unde v-ati gandit. De unde imi rezulta mie? Pai sa va povestesc mai departe...

Intr-o buna dimineata, trezindu-se, ca de obicei, exact la timp pentru a nu rata pranzul, eroul nostru are parte de o intamplare relevanta. Iesit la poarta ca sa isi ia ziarul din cutia postala, este abordat de catre un cersetor batran care tocmai trecea, cu umila rugaminte de a-i oferi o tigara. In loc sa il trimita, ca orice persoana civilizata, in... treaba lui, Prometeu ii spune: "Nu fumez, sunt sportiv. Dar asteapta o clipa, ca iti fac rost!", apoi intra in casa si fura (precedent periculos, dupa cum vom vedea) o tigara din pachetul fratelui sau mai mare, Atlas. Caci, in afara cleptomaniei, acesta era viciul sau capital: iubirea aproapelui! Da, stiu, stiu, sa oferi cuiva o tigara nu e tocmai culmea facerii de bine, dar pe vremea aceea de unde se putea sti? Asklepios pastea inca turma de capre a tatalui sau si pe pachetele de tigari mai era scris "The taste of succes!". Astfel ca, Prometeu se intoarse la poarta si ii dadu, din tot sufletul, tigara necajitului. Acesta, cu ochii plini de lacrimi de recunostinta, ii spuse nu mai putin celebra fraza: "Daca mi-ai dat rahat, da-mi si lingurita acum!", facand gestul universal al aprinsului. La care insa, Prometeu ramase privind neputincios. Zeus tocmai revocase darul facut candva omenirii, focul, drept retorsiune in urma unei dispute legate de niste exporturi de carne bovina. Privind trist in urma bunului cersetor care se indeparta clatinand din cap si murmurand ceva intr-o limba necunoscuta, plina de "H" -uri, in sufletul miticului erou crescu pana la cota de alarma revolta si ura in fata nedreptatii divine. Si, dupa ce refula, tragandu-i doua suturi tepene, sanatoase, lui Cerber, cainele familiei, facu un juramant cu el insusi: avea sa redea oamenilor indispensabila resursa, cu orice cost! Se si vedea purtat pe brate de o imensa multime recunoscatoare, adulat si respectat pe oriunde ar fi trecut, cu strazi si scuare purtandu-i numele, miriade de contracte televizive, drepturi derivate din publicitati, lansarea in lumea politica... Normal, nu era acesta motivul principal al hotararii sale, dar in virtutea numelui pe care il purta (Prometeu = "Cel Ce Pricepe Inainte"), nu isi putea impiedica mintea ascutita sa anticipeze niste "efecte colaterale". Lucru care ar fi fost de dorit si in cazul altui frate de-al sau, Epimeteu ("Cel Ce Pricepe Dupa"), cel care s-a insurat cu Pandora. Dar asta este alt mit...

Fara sa o lungim mai mult, se cuvine spus ca, in aceeasi seara, Prometeu purcese sa isi indeplineasca juramantul. Fiind unul dintre norocosii castigatori ai loteriei vizelor nu avu absolut nici o problema in a patrunde pe teritoriul Olimpului, prefacandu-se un nevinovat cetatean care se ocupa cu micul trafic de frontiera. Totusi, prudent, nelasandu-se numai in baza protectoarei sale, Fortuna - dealtfel oarba ca o cartita, ii pasa cu naturala dexteritate, la iesire, o moneda stralucitoare vamesului care se uita cam stramb la ramura de soc pe care o declarase drept etnobotanica. Caci, abil ascuns, in interiorul acesteia, se afla un graunte de foc furat din cuptorul forjei lui Hefaistos, un industrias parvenit si care profesa in Olimp doar de dragul facilitatilor fiscale.

Stratosferica fu mania lui Zeus cand, de pe terasa vilei sale din varful Olimpului, zari in noapte mii si mii de luminite . Erau focurile aprinse de oamenii care, in extaz, uitasera deja de invataturile lui Prometeu in ceea ce privea camuflajul anti-aerian. In culmea furiei sale, Zeus fu cat p-aci sa cedeze tentatiei de a urma sfatul principalului sau consilier militar si anume de a trimite urgent un comando imbarcat in trei dintre fulgerele sale de ultima generatie, sa-l captureze pe razvratit, sa-l ucida si sa il "ingroape" in mare. Dar, amintindu-si ca nu era an electoral, decise ca era mai intelept sa dea un exemplu mai putin eclatant, dar mult mai dureros pentru nesupusul Prometeu. Il mai lasa o vreme in libertate, pana ce acesta uita cu desavarsire de pericolul ce il pandea, apoi ceru extradarea si, odata obtinuta, il inlantui pe bietul nenorocit de varful unui munte aflat in afara traseelor turistice, unde, drept unica companie, avea un vultur programat ca zilnic sa ii ciuguleasca ficatul. Avertizat de un indepartat stramos al lui Machiavelli de faptul ca respectivul organ hepatic era bazilar pentru supravietuire si ca spectacolul s-ar fi sfarsit prea devreme, Zeus aranja astfel ca ficatul prizonierului sa se regenereze complet peste noapte. Iata explicat pluralul din expresie!

Desi legenda spune ca ar fi fost un alt mare erou - Hercules - cel care a solicitat si obtinut gratierea condamnatului, eu cred ca in realitate a fost vulturul cel care, cu colesterolul la cota o mie, ori si-a dat demisia, ori a murit de icter. Fapt este ca dupa cateva sute de ani Prometeu a fost eliberat si a putut in sfarsit sa porneasca in turneul atat de mult visat, gata sa primeasca toate onorurile si recunostinta ce i se cuveneau de drept. Doar ca lucrurile nu s-au petrecut tocmai dupa asteptarile sale. In China a gasit orasele pustii si nimeni sa il intampine, in afara unei babe semi-paralitice care a baguit ceva din care cu greu se pricepea ca toata suflarea plecase sa-l sarbatoreasca pe unu' de inventase nu's ce praf miraculos care ar fi revolutionat pentru totdeauna arta razboiului. In Anglia, un copil i-a aratat cu mana niste guri negre, in pamant, dandu-i de inteles ca toti erau varati acolo. Din cand in cand, cativa vagoneti aduceau la lumina niste pietre negre si sfaramicioase, adaugandu-le unor movile imense. Cosuri inalte umpleau aerul de un fum irespirabil chiar si pentru plamanii unui semizeu, asa ca Prometeu pleca catre plaiuri mai binecuvantate. Strabatu pe rand Spania, Franta si Italia dar nici aici nu se bucura de o primire mai buna. Lumea era ocupata cu un soi de spectacole in care unul dintre ei, legat de un stalp infipt in mijlocul unei piramide de lemne, facea pe mancatorul de flacari. Din ce in ce mai dezamagit, se hotari totusi sa mai faca o ultima incercare si se indrepta catre Romania, tara vestita pentru ospitalitatea locuitorilor sai. Era sigur ca, macar acolo, sacrificiul sau va fi fost apreciat la justa valoare iar darul, folosit cum se cuvine. Dupa ce strabatu campuri insalbaticite, sate parasite si drumuri impracticabile, ajunse in sfarsit, intr-un week-end, intr-un oras la marginea caruia zaceau ruinele unor fabrici imense. Nu gasi nici aici nici tipenie. Strabatu resemnat, adus de spate, strazile pustii si, cand deja pierduse orice speranta, la capatul opus dadu de un politist sprijinit de un Logan harbuit parcat la marginea drumului, dupa o tufa de soc care ii starni placute evocari.

"Buna ziua, om bun, permite-mi sa ma prezint, sunt Prometeu si..."

"Fugi ba, d'aci, ca n-am timp de tine! Ce t'am cerut eu buletinu'?", facu acela plictisit, dupa care adauga printre dinti "ai dracu' de tigani, bah, unde naiba gasesc numele astea?!"

"Doar o mica informatie si imi vad de drum..."

"Ia zi, s-auzim!"

"Am vazut ca asezarea e goala, unde este toata lumea?"

"Bah, poate te-a pus dreaku sa fortezi vreo usa ca-ti mananc ficatii, ma-ntelegi!"

Aceste cuvinte trezira din nou amintirile drumetului, de data aceasta insa nu tocmai placute. Banuise el ceva in legatura cu omul acela inca de cand il vazuse,deasupra chipiului sepcii avea brodat un vultur... Golit si de ultima nadejde, se indeparta tarsaind picioarele. Abia daca mai auzi, din urma:

"Dupa capu' tau unde ar putea sa fie toti, hah? Sunt la gratar flacaii si la berica... incep ei acus' sa apara, sa vezi cate carnete iau io!"
                
                   
                                  

luni, 25 iulie 2011

Candide prietenii

              

Se pare ca in ziua de astazi, cine nu are un cont inregistrat pe una din retelele de socializare este privit ca o specie de dinozaur. Pana si babele au prins obiceiul, in discutiile dintre ele, sa-l caine pe cate cate unul: "Cutarica? Da, maica, pacat de el... Un baiat asa tanar si frumos, din familie buna... Te-ai fi asteptat sa n'aiba cont pe feisbuc?!..." Va dati seama ce handicap? Degeaba zambiti, cazurile de dezmostenire care au la baza aceasta intolerabila lipsa sunt in crestere vertiginoasa! Cine isi doreste in familie un asemenea element antisocial si greu de deslusit, ermetic? Care te face de ras cand il prezinti cuiva iar acela, doritor de a dobori barierele inter-umane, ii va pune, dupa rit, obisnuitele intrebari fundamentale pentru o "lectura" cat mai rapida a personalitatii orisicui: "Tu ce tip de celular ai?" si "Cati prieteni ai pe Facebook?"
Bine, acuma stie toata lumea ca multora le trece pe deasupra raspunsul tau pe care nici macar nu il retin. Intrebarile sunt doar un pretext pentru a putea apoi sa-ti spuna el ce "scula" poseda si cum aceasta ii permite sa fie in contact permanent cu pagina sa si cu cei o mie de prieteni de acolo. De fapt, o mie si doisprezece, in timp ce discutati s-a mai agregat o duzina! Asta, bineiteles, este valabil in cazul in care tu esti in stare sa dai un raspuns urmat de o oarecare cifra, nu are importanta care. Daca insa pilotul automat al respectivului sesizeaza o afirmatie insolita de genul "Nu, eu nu am cont pe Facebook", acolo inauntru, in subtilul si fragilul mecanism al empatiei, o sirena se pune sa sune! Exact ca cele de la un program anti-virus. Aceasta intrerupe dureros elanul nobil al confidentei spirituale si doar cei mai puternici reusesc sa isi mascheze socul: "Mda... ce-o fi dom'le cu caldurile astea? Nu mai sunt verile care erau odata..."
Pe buna dreptate! Asta inseamna ca esti recalcitrant la progres, conservator si snob! Fara a mai pune la socoteala ca nu-ti cunosti interesul. Preferi prietenia "clasica"? Sigur, cum sa nu, aia cand esti obligat sa imprumuti bani, sa iti sune telefonul noaptea, sa fii judecat, mustrat, sfatuit... Si de catre cine? De catre unii care te pun la acelasi nivel cu ei pentru ca isi inchipuie, ca si tine, ca omul este doar ceea ce ii permite camasa de forta a realitatii. In schimb, virtualul iti daruieste oportunitatea renasterii! Sa pui in vitrina doar ceea ce vrei tu, sa fii propriul tau creator, fara limite si fara efort si mai ales fara obligatii.
Hmmm... Stii ca m-a pus pe ganduri? Mi-am aruncat o privire pe pagina sa. Cu X si cu Y sunt prieten si eu, in viata reala si pana aici imi da cu plus. Complexele de inferioritate ma asalteaza cand, intre multi altii, vad la el: Jimy Hendrix, Martin Luther-King, Microsoft si Pizzeria "La Rondine". Cel mai mult insa, m-au impresionat " "Spitalul De Urgenta N.3" si "Cimitirul Central S.A". Gata, imi fac cont!
  
                    
               

Gingasie

                               

"Iubiti si cainii vagabonti"
Ne indemna un bloggher
Sensibil si placut de toti,
De meserie... hinggher.
                
                    

vineri, 22 iulie 2011

Chat :))

luni, 18 iulie 2011

Bestia vivit!

                       

"Buna ziua, parinte, in sfarsit, clipa cea mare a sosit!"
"Buna, ziua, bine ati venit, da, iata ca a sosit, cu voia Sa!"
Parintele Nistor este radios ca si dimineata minunata a acestei zile blande si insorite de sfarsit de aprilie. Isi intampina enoriasii in curtea noii biserici, indrumandu-i spre intrarea laterala, de serviciu, singurul nor care ii umbreste putin bucuria. Arunca o privire resemnata scarii monumentale si maiestuosului portic sub care usile masive, bogat intarsiate, sunt inca blocate de un rand de schele patate de fel de fel de culori si vopsele. Din pacate, echipa de pictori, altfel excelenti, a avut un contratimp si nu a reusit sa termine de decorat semiarcadele sprijinite pe impozante coloane. Inca o saptamana le-ar fi fost suficienta, dar Parintele Nistor a tinut cu tot dinadinsul ca ziua inaugurarii noului lacas sa coincida cu sarbatoarea inchinata patronului sau, Sfantul Gheorghe, astfel ca a decis sa tina slujba oricum. In lunga sa viata invatase sa aprecieze partea consistenta a lucrurilor si sa nu se lase influentat de micile amanunte, desi era un om ambitios si tenace, un perfectionist. Echipa de pictori il poreclise, pe ascuns, Papa, facand aluzie la relatia conflictuala dintre Michelangelo si pontificalul sau angajator, ctitor al capelei Sixtine. Intr-adevar, in cei trei ani cati au trecut de la turnarea primei fundatii, Parintele, imbracat cu o sutana jerpelita si patata de var, de parca el ar fi fost zidarul, a bantuit neobosit prin tot santierul, indemnand, criticand si, destul de rar, laudand mesterii. Ca un duh inzestrat cu capacitatea de a se afla in mai multe locuri deodata, acum ii auzeai vocea langa paraclisul improvizat in fundul curtii si, taman cand te asezai sa fumezi o tigara in tihna convins ca cei douazeci de metri de schela iti permit sa tii sub observatie tot ce misca, chepengul scarii se deschidea si isi facea aparitia barba alba si privirea iscoditoare a Parintelui.
"Urat viciu taica, urat si neplacut Domnului!" facea mustrator, privind nemultumit la cat a avansat lucrarea de dimineata incoace, astfel ca nu stiai niciodata daca se referea la fumat sau la pauza. Cel prins in flagrant, jenat, se ridica si, strivind cu talpa tigara abia inceputa, isi relua lucrul, in dubiu intre a rosti in gand un blestem sau o conjura, tinandu-se de un nasture. Poate ca ar fi renuntat si la una si la alta daca ar fi putut sa vada zambetul sugubat cu care il parasea parintele, indreptandu-se spre urmatoarea "victima". Caci, sub asprimea de suprafata, ascundea un suflet bun si o nemarginita incredere in oameni si in preponderenta binelui ce salasluia in ei.

"Sarut-mana parinte si sa fie intr-un ceas bun!" il trezeste din amintiri vocea unei femei. E imbracata, ca toata lumea, de sarbatoare si duce cu amandoua mainile un cos greu, acoperit cu o naframa curata, cusuta de mana.
"Buna ziua, Finico, sa dea Domnul" raspunde parintele, mangaind pe cap strengarul ce se ascunde rusinos in spatele maica-sii. "Ia spune, Mirciulica, ti-a trecut guturaiul?"
"Apoi da, i-a trecut, cam greu, ca nu asculta si nu vrea sa ia medicamentele" il paraste femeia, impingandu-l catre preot cu un sold. "Saruta mana parintelui, nu te-am invatat?"
Rosu ca sfecla, pustiul ii tipareste un pupat apasat pe mana si o zbugheste catre intrare unde cat p-aci sa se intinda cat e de lung, impiedicandu-se de un cablu gros care duce curent de la tabloul electric provizoriu din curte in interiorul bisericii. Parintele ii arunca o privire mustratoare paracliserului aflat langa usa simpla si cam stramta. Il pusese dinadins acolo tocmai ca sa atentioneze lumea si sa evite ca cineva sa cada impleticindu-se in sarpele acela nedorit, dar fara de care moderna instalatie din biserica nu ar fi functionat. Nici electricienii nu fusesera prea de cuvant si in ultimul moment au recurs la aceasta solutie inestetica pentru a substitui linia de forta principala, neterminata. Pe aceasta tema, parintele avusese si un schimb de replici destul de dur cu directorul lucrarilor care, neintelegand importanta datei, era absolut impotriva ideii de a inaugura biserica in conditiile in care santierul nu fusese inca finalizat in mod oficial. Se lasase convins cu greu si numai in urma aluziilor la nerespectarea unor termene si la anumite prevederi contractuale care reglementau eventuale penalizari in defavoare firmei constructoare. Chiar si asa, insistase ca un tehnician de-al sau sa fie platit suplimentar, de catre parohie, pentru a supraveghea buna desfasurare a lucrurilor. Castigase, spre nemultumirea parintelui care cam depasise bugetul propus initial si spre disperarea tehnicianului care isi vedea distrusa duminica de mult programata in compania prietenilor, la un prim gratar din acest an. Acum, sictirit, sta trantit intr-un scaun, cu picioarele pe masa plina de hartoage din baraca sefului de santier, privind dusmanos pe ferestruica murdara la sirul din ce in ce mai gros de enoriasi, imbracati cu hainele lor cele mai bune si se intreaba ce placere gasesc in a se ingramadi cu sutele intre niste ziduri reci si, pe cat de frumos decorate, inospitaliere, in loc sa savureze aceasta zi splendida undeva in natura, in liniste si intimitate. Desi nu este ateu, nu este nici macar un credincios practicant si este convins ca, mai departe de rit, ceea ce ii face pe acesti oameni sa se intruneasca in zile si la ore prestabilite are mai mult de-a face cu nevoia de socializare, dar nu o socializare "curata". In fine, in viziunea sa lumea merge la biserica ca sa ii observe pe ceilalti, sa se lase la randul sau observata, sa afle ultimele "noutati", in asa fel ca pe parcursul saptamanii, in familie sau intre cunoscuti apropiati, sa aiba subiecte de discutie, de critici si de pizmuiala. Viziune diametral opusa celei a parintelui Nistor care, desi constient de existenta de netagaduit a acestor cutume, le considera mai mult ca pe niste efecte colaterale, ameliorabile, oricum. Ca dovada ar putea sa invoce unitatea in fata adevaratelor probleme, cum a fost in cazul infiintarii noii parohii, atunci cand comunitatea s-a mobilizat si a depasit piedici aproape insurmontabile, incepand de la strangerea fondurilor si sfarsind cu imensele dificultati de ordin administrativ. E normal ca in momentele de "relaxare", spiritul omului sa mai derapeze, sa mai lase anumite instincte sa predomine, caci asta este, natura umana nu e perfecta. Dar, si in asta Parintele, mai mult in virtutea credintei sale, crede nemijlocit, veritabila calitate care diferentiaza omul de un simplu animal este spiritul de sacrificiu, iubirea aproapelui in momentele de restriste. Iar confirmarea regulii sta in insasi lunga lista de sfinti stiuti si in probabil si mai lunga lista a celor care nu au avut sansa notorietatii. Unul intre toti ii pare parintelui ca se apropie cel mai mult de suprema sfintenie, acela pe care l-a considerat toata viata protectorul sau personal si caruia i-a inchinat acest sfant locas: Sfantul Gheorghe, cel care a omorat nu un balaur fizic, ci fiara din oameni, cea care ii impiedica sa fie aproape de desavarsire...

Cu aceste ganduri in minte, emotionat ca niciodata, parintele Nistor asteapta cu rabdare in spatele perdelei amvonului ca multimea sa se sature de admirat, de schimbat impresii si sa isi gaseasca locul. In fond, sunt niste copii, curiosi si frenetici si stie ca daca nu ii lasa sa se "consume" pana la capat risca sa nu aiba deplina lor atentie in timpul slujbei. Ii observa cu interes printr-o fanta, iata, pe bancile din fata s-au asezat cei mai varstnici, dar intre ei si-a gasit locul si cate unul care, desi mai tanar, se bucura de un mare respect in cadrul comunitatii. In biserica, ierarhiile sociale nu sunt neaparat respectate, aici scara de valori este oarecum modificata fata de cea de "afara". Aici consideratia nu iti este acordata doar pentru ceea ce reprezinti ca functie sau pozitie in macro-societate, desi acestea atarna destul de greu in balanta. Fara o anumita popularitate insa, se risca o forma de respect oarecum pasiva si rece. Iar aceasta popularitate se castiga, in parohie, prin capacitatea de a fi ceea ce se numeste un "stalp al bisericii", nu neaparat prin disponibilitate financiara cat prin implicarea activa. Exista ceva misterios in mecanismul care face ca, in mod tacit, niciodata proclamat, un individ sa fie considerat in cu totul in alt fel de catre ceilalti atunci cand se afla in biserica, fata de viata de zi cu zi. Un batran pensionar pe care "afara" nu il viziteaza niciodata nimeni, nu incearca sa il atraga intr-o afacere profitabila si nu i se cere parerea la sedintele de scara, cu privire la calitatea si culoarea fatadei de restructurat, ei bine, in biserica are un loc de onoare, este intrebat de sanatate, de nepoti, i se strange mana ca in fata obiectivului fotografului. E membru in consiliul parohial si se bucura de o atentie deosebita din partea preotului. Altul, spre exemplu, nu lipseste la nici o slujba si lasa oferte consistente in galetusa, desi are cinci copii si o slujba simpla, de bugetar. Un altul este tratat cu maxim respect si compasiune retinuta, caci este invalid, in carucior. Nimeni nu stie cum reuseste sa ajunga punctual la fiecare slujba, daca il aduce cineva cu masina, sau invarte singur, cu mainile, rotile caruciorului cale de cele cateva strazi distanta de la casa sa pana la biserica. N-ar fi greu de verificat, dar, odata afara din biserica, toata lumea uita de el. Pur si simplu nu isi gaseste loc in discutii, este prea "stins".
Parintelui insa, anumite aspecte ii sunt nestiute, desi cunoaste la perfectie pe toata lumea, isi aminteste nume si prenume, situatii familiare si economice, relatii si conflicte. Parintele stie doar ceea ce i se spune si ceea ce, intamplator sau programat, a aflat sau observat personal. Perceptia ii este conditionata de insasi pozitia sa care ii induce pe oameni sa mentina o oarecare distanta, sa falsifice inconstient anumite aspecte ale realitatii, trecandu-le sub tacere, considerandu-le poate prea meschine, sau prea vulgare pentru a-i fi infatisate. Ni se intampla des, tuturor, atunci cand cunoscand bine exigentele unei persoane, incercam, din respect, sa ii infatisam ceea ce ar vrea sa vada sau sa auda. Si noi toti, la randul nostru, suntem victima aceluiasi mecanism, extrem de periculos pentru ca iti creaza iluzia unei realitati complete, aflata sub control, previzibila si consuetudinara. Astfel ca parintele Nistor zambeste multumit cand vede tinerii salutand cuviincios atunci cand trec pe dinaintea bancii batranilor, ridicandu-se si oferind locul unei femei cu un sugar in brate. Zambeste cand vede familii prezentandu-si odraslele unii altora, pupandu-i cu drag si ciufulindu-i ca si cum ar fi ai lor. Ii creste inima observand cata lume se apropie si lasa sa cada bani in urna pe care scrie "Ajutor pentru Orfelinatul M." Ridica ochii catre bolta cupolei imponente si priveste cu recunostinta la Crist-ul imens, maiastru pictat, astfel ca pare ca si cum ar sta cu fata lipita de un imens geam rotund, privind cu ochi blanzi si albastri la multimea intrunita. Mai jos, un colosal Sf. Gheorghe este infatisat intr-o ipostaza deosebita, pe un perete intreg din care lancea-i avantata si copitele de dinainte ale calului cambrat tasnesc spectaculos, un hibrid intre pictura si relief , indreptate catre cea mai apropiata coloana, sculptata in forma Balaurului. Ideea a fost a sa, dar artistul care a realizat grupul s-a intrecut pe sine in realizare. Ochii fiarei sunt doua mici stroboscoape iar varful sulitei este real si din aur masiv; suspendat acolo la zece metri deasupra credinciosilor, impune respect, aproape teroare. Cativa fotografi intre care doi straini, au cerut permisiunea ca la sfarsitul serviciului religios sa poata imortaliza pe pelicula impresionanta si inspirata creatie artistica, iar parintele, magulit, a acceptat fara rezerve.

Decide ca a sosit timpul. Face un semn din cap catre paracliser care se grabeste sa actioneze cateva sigurante electrice dintr-un tablou de comanda. Luminile principale se sting si in semiobscuritatea uriasei sali a bisericii raman sa licareasca doar beculetele lumanarilor electrice si flacaruile celor adevarate. In amvon un neon lumineaza alb pupitrul larg, cu microfon, spre care parintele Nistor paseste hotarat. Nu si-a scris discursul pe hartie, il are pregatit in minte inca de acum trei ani. Isi drege glasul si cu un gest reflex loveste repetat in para microfonului. Din difuzoarele ascunse printre icoane nu se aude insa nimic. Incearca din nou, tot fara nici un rezultat. Ii adreseaza un semn intrebator paracliserului improvizat maestru de sunet, dar acesta ridica din umeri. Incepand sa isi piarda calmul, parintele il admonesteaza mimand gestul ridicarii sigurantelor, urmat de deschiderea intrebatoare a mainilor si de incruntarea sprancenelor. Acela, intimidat, butoneaza de zor panoul, ridicand si coborand la intamplare micile leviere de plastic negru, tot mai garbovit sub privirea mustratoare a parintelui care simte un inceput de ilaritate venind dinspre multime. Cu degetul aratator face semne repetate catre partea din stanga a tabloului. Paracliserul ii raspunde tot cu degetul, fluturandu-l cand spre stanga, cand spre dreapta. Adica nu, nu se poate, cele de pe partea asta mi-a zis mie ingenerul sa nu ma indemne sfantul sa le ating! Parintele, iritat, mai face o tentativa cu microfonul, apoi, cu un gest rezolut il invita pe paracliser sa se supuna ordinului. Acesta, oftand resemnat, ridica sigurantele. Un pocnet sec si o flama albastra, itita de pe undeva de prin spatele icoanei sfintei Marii, ii confirma ca ingenerul stia el ce stia, iar parintele nu. Vreo trei femei chiraie inspaimantate si un copilas se porneste pe plans in intunericul aproape complet. Lumanarelele palpaietoare din fata icoanelor imprumuta chipurilor pictate accente sumbre. Un glas obisnuit sa comande,venind dinspre bancile aflate in apropierea altarului incearca sa tina situatia sub control:
"Toata lumea sa ramana linistita pe locurile sale, totul este in ordine, acum se va reaprinde lumina, va rugam sa nu va ingramaditi catre iesire!"
In ciuda acestuia, murmurul multimii se face mai intens si se aud deja bancile grele impinse pe pardoseala, fosnaituri de haine imbracate in graba si icnete.
"Va rugam, fratilor, fara panica! Nu s-a intamplat nimic, este doar un scurtcircuit, aveti rabdare! Acusica se aprinde si lumina" insista o alta voce, tot din grupul "stalpilor".
Si intr-adevar, lumina incepe sa se zareasca, doar ca nu vine dinspre corpurile moderne de iluminat ci de undeva din dreapta altarului, acolo unde un covor gros arde mocnit, aprins de cablul supraincalzit ascuns dedesubtu-i. Un fum gros incepe sa se imprastie si sa intepe ochii celor aflati in apropiere care, instinctiv, se trag mai catre fundul salii, inghesuindu-i pe cei deja aflati acolo. Din amvon, parintele racneste in directia paracliserului:
"Ioane, usa, deschide usa sa poata iesi oamenii!"
Acesta se precipita sa execute, cu o mana acoperindu-si nasul si gura si cu cealalta bajbaind prin bezna si prin fum. Darama un elegant suport pentru lumanari, danie de-a mitropoliei cu ocazia importantului eveniment, se impiedica si se izbeste dureros de coltul aurit al unei icoane de lemn masiv, dar reuseste in cele din urma sa gaseasca clanta salvatoare. Prin chenarul stramt al usii, lumina zilei proiecteaza, ca intr-o holograma, un paralepiped de fum. Curentul de aer, cu o mana nevazuta, inteteste brusc focarele incendiului si flacari prelungi incep sa devoreze cu lacomie si cu incredibila rapiditate tot ceea ce este combustibil. Lumina lor macabra danseaza pe coloane, facandu-le sa para insufletite, in special pe cea in chip de balaur. Hipnotizat, parintele Nistor nu reuseste sa paraseasca micul balcon, si-a inclestat mainile pe balustrada si asista neputincios la dezastru. Vede cu oroare lumea imbrancindu-se, cautand disperata o cale de salvare. Batranul cel respectat de toti zace pravalit in mijlocul culoarului de banci, a fost calcat de zeci de picioare. Intr-un colt, doi copilasi urla terorizati, stransi unul in altul, sufocati de fum. O femeie tanara se repede ca un uliu, il apuca in brate pe unul din ei, doar pe unul - al sau - si fuge catre iesire. Tinerii cei educati nu se mai vad pe nicaieri, au fost printre primii care au reusit sa se salveze. Sus, pe bolta inegrita, ochii cei albastri ai Christ -ului s-au scurs la vale, ca niste imense lacrimi. Icoanele s-au mistuit in fumul acru iar lumanarile au format balti de ceara cu forme fantasmagorice. Singura care si-a pastrat chipul intact este Fiara, sfidatoare in corpul sau de piatra, la doar cativa centimetri de sulita sfantului Gheorghe, stramba si cu varful scurs. Pare acum un urias semn de intrebare...
   
(Dedicata victimelor stadionului Haysel din 29 mai 1985...)
               
              
              

joi, 14 iulie 2011

Greierele si Furnica

                                                           

Oare ce s-o mai fi intamplat cu epicele personaje ale lui La Fontaine? Ultima data cand am mai auzit povestindu-se despre ele a fost cand am citit, fermecat, superba "Balada unui greier mic" a nemuritorului Toparceanu. De fapt, cred ca a fost taman invers, dar am vrut sa fiu obiectiv si sa respect intaietatea lui La Fontaine in termeni strict cronologici. Am avut privilegiul de a face cunostinta cu ambele creatii inca din copilarie si sensibilitatea specifica varstei m-a indus sa o prefer de departe pe cea a poetului bucurestean, mai romantata si, daca vreti, mai plina de umanitate. In ciuda faptului ca se foloseste cu predilectie de personaje din lumea animalelor, fabulele nu ii incanta extraordinar de mult pe copii. Drumul spre sufletul lor candid este penalizat destul de mult de raceala constructiei, de laconismul cu care sunt prezentate faptele. In plus, desi inca naiv, copilul simte ca in spatele aparent banalei povestioare se ascunde incercarea adultului de a-i conditiona sau cel putin influenta viitorul comportamental. Caci orice fabula are o morala, chiar daca nu in toate este mentionata explicit, printr-o strofa finala. Fabula joaca in lumea infantila rolul unui medicament indulcit, in ambalaj cu ursuleti si inimioare, dar copiii, prin cine stie ce mecanism subtil, reusesc mereu sa il recunoasca si sa isi exprime recalcitranta.


Toparceanu, in schimb, in afara frumusetii si sugestivitatii cadrului, are meritul de a lasa libertatea sentimentului care in cazul copiilor este aproape fara exceptie cel al compasiunii. Desi si-au insusit si folosesc cu succes, de acum, vestita fraza "Asa-ti trebuie daca...", nu o fac decat in situatii date, stereotipe. Copiii nu au invatat inca sa judece pe nimeni in baza unor actiuni decat atunci cand acestea ii vizeaza si afecteaza personal. "Cutare este rau pentru ca ma necajeste", "cutarica este bun pentru ca imi da bomboane", etc. Aceasta lipsa de prejudecati le permite sa observe si sa fie impresionati strict de latura umana a unei intamplari sau a unei povestiri, fara a incerca sa patrunda inutil cauzele, obiective sau subiective cum vor fi fiind. E varsta la care nu au invatat sa se spele pe maini, nici la propriu, nici la figurat.

La Fontaine, este fara indoiala unul dintre pilastrii culturii universale. Departe de mine intentia de a atenta la moralitatea si la buna sa credinta. Dar anumite opere de ale sale si in general fabulele cu mesaj pro-materialist le-as supune legii cu bulina rosie: "Interzis copiilor pana la 16 ani". Sau celei care regulamenteaza folosirea mesajelor subliminale. In haina sa de artist, te-ai astepta ca La Fontaine sa se identifice cu greierele. E posibil ca vina sa fie a timpurilor pe care le-a trait, a educatiei primite sau a cine stie cator alti factori in aparenta incontrolabili care l-au determinat insa sa se alature, in mod evident, filozofiei furnicii. Desi nu mai am demult acea varsta minunata si spalatul pe maini a devenit, in mod sigur, rutina, ceva profund si inexplicabil ma face sa imi imaginez o strofa pe care Toparceanu sunt sigur ca a scris-o, doar pentru el:


Cri, cri, cri, toamna gri,
Ai vrea iar copil sa fii...
Insa blestemi si-ti e ciuda -
Lunga, slaba si zaluda -
Pentru tot ce nu mai ai;
Risipeşti in evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai…
           
              

luni, 11 iulie 2011

Canicula cu patalama

                                            

Vazduhul s-a imbolnavit de alzheimer, tremura si se contorsioneaza, sovaie, se redreseaza si apoi o ia de la capat. Un copac cu urechi blegi s-a lansat intr-o coregrafie unduitoare dar umbra, partenera sa, bruneta si bondoaca, e cam neindemanatica si nu ii tine hangul cum se cuvine. I se tot ghemuieste la picioare, lenesa si somnolenta. Trece un caine comunitar si, in timp ce se spala pe ochi cu limboaca-i disproportionata, milos, uda la radacina cei doi dansatori, racorindu-i. Fara sa astepte aprecierile se strecoara plictisit pe sub gardul viu care, intrerupt din somn, tataie nemultumit. E gadilicios si usor de iritat, doar albinele ii respecta meteahna si, zumzaind in surdina, aterizeaza in varfurile picioruselor pe salbele de flori mici, alb-rozulii, cu care s-a gatit. De acolo de sus, privesc cu dezaprobare la pelteaua asfaltului aleii pe care un guster somer zace tolanit indecent. Il pandeste si un motanas de sub o frunza de brusture, adunandu-si sub el labutele incordate. Si-a incercat si mai devreme agilitatea cu un vrabioi teribil de prezumtios, ocupat sa joace un sotron in jurul unei bucati de chifla fosilizata, dar zburlitul acela nu a vrut sa il primeasca si pe el in joc, i-a masurat cu superioritate mustatile itite dintr-un smoc de iarba si, intorcandu-i coada, s-a indepartat topaind sfidator. Solzosul asta verde pare mai concesiv, poate e doar imprudent. S-a chitit sa ii aterizeze drept pe spinarea-i carnoasa, dupa care il va da de-a tumba cu labuta, il va arunca in sus, iar il va tintui cu burta pe pamant... Frunza de brusture are un spasm violent si priveste indignata la ghemul de blana care isi termina saltul fulgerator drept in mijlocul aleii. Matul, incredul, isi priveste gherutele negricioase sub care nu se afla nimic. Misca rapid capul in stanga si-n dreapta si, nefiind sigur daca au fost martori la stangacea-i tentativa, se aseaza pe coada prefacandu-se plictisit. Mai arunca pe sub sprancene cateva priviri cercetatoare, incercand sa ghiceasca cum o fi facut sa se dematerializeze atat de rapid creatura aceea verde si flasca... hmmm! Casca ostentativ scotand limbuta roz. Apoi, demn, cu pasi masurati, se strecoara din nou sub brusturele lat, sa-si faca toaleta departe de priviri indiscrete.

De undeva, de pe la vreo fereastra abandonata, se aude, vag, un post de radio. Notele sale strabat o bucata de drum decise, avantate, dar pana si pentru ele aerul este prea dens, le macina fortele si le face sa aterizeze sfarsite si razlete pe unde se nimereste. O Gura-leului confunda un fa diez, cazut in floarea-i cea mezina, cu un strop de ploaie si il digera satisfacuta. Vecina sa, o buruiana prospera, o masoara batjocoritor si isi realiniaza frunzele piezis pe directia soarelui, vaduvindu-le de si asa zgarcita umbra pe cele trei fire de menta timide, abia trecute de adolescenta. Parfumul lor incins ii creaza neplaceri unei tufe de mimoze alergice. Educate, se scuza privind cu repros la buruiana venetica si necioplita, nerecunoscatoare ca a fost primita fara rezerve in societate. Cineva ar trebui sa ii explice regulile de buna-simbioza! Poate corcodusul mladios si putin dandy, cel cu ochii verzi. Ar putea, sigur ca da, doar ca acela, toropit si el, nici macar nu a observat scena. Doarme un somn chinuit, visandu-se nobil, cand cires, cand visin. A aflat despre acestia din povestirile mentorului sau, teiul cel batran, respectat de toata lumea . Eh, cate plante de toate felurile si formele nu s-au perindat pe sub inteleapta si deasa-i coroana... Si pentru fiecare a avut un sfat, o incurajare, o farama de umbra oferita in cele mai nemiloase zile, ca cea de astazi. Fara de el, ar fi un desert parjolit in acele locuri. In mai putin de o ora, de acum, frunzisul sau bogat se va interpune intre discul acela de foc ucigator si poporul din aiuole. Sa-i vezi pe toti, cu mic, cu mare, cum isi ridica varfurile pleostite, cum isi infoaie bratele si cum isi recapata incet-incet culorile vii, un spectacol! In somn, corcodusul tanar se infioara simtind deja pe tulpina mangaierea vitala, racoroasa...

Batranul patriarh isi face siesta, maiestuos, tremurandu-si la rastimpuri abia perceptibil imensitatea frunzelor si lasand sa mai cada cate o fosta floare, uscata si fasaietoare, adaugand-o covorului de surate din iarba aflata dedesubt. Intr-adevar, a vazut atatea in seculara sa viata ca, practic, nimic nu mai poate sa il surprinda. De aceea nici macar nu se oboseste sa traga cu urechea la discutia celor trei barbati adapostiti sub el de urgia caniculei, ultimii din sutele sau miile care au facut-o in decursul anilor. Pacat, caci l-ar putea auzi pe unul dintre ei, intre doua varste, imbracat ingrijit, spunandu-le celorlalti doi, in salopete de lucru si cantarind din priviri trunchiul impunator:
"Ramanem intelesi asa, pentru maine dimineata?"

"Da, da, dimineata, ca e si mai racoare si sunt si mai putini curiosi care sa se indigneze, ca de obicei", aprobara cei doi cu priviri slugarnice la adresa sefului lor.

"Ce va intereseaza? Doar aveti autorizatie, v-am dat-o nu? Totul este legal, voi nu faceti altceva decat munca voastra."

"Da, asa este, dar stiti cum e omul, in special pensionarii astia care nu au niciodata nimic mai bun de facut..."

"Voi nu va preocupati de nimic. Responsabilul sunt eu! Mai degraba spuneti-mi, nu ati uitat adresa la care trebuie transportat trunchiul?"

"Nu sefu', vai de mine! La atelierul de tamplarie a domnului X, in strada Concordiei."

"Exact! Va recomand inca o data sa aveti grija ca lemnul sa nu se deterioreze, pana si ultimul centimetru conteaza. De cand asteapta domnu' Primar sa isi poata finisa scara interioara a vilei cu aceasta balustrada masiva, frumos sculptata! Teiu' si ochii din cap, ne-am inteles?"

"Da, sefu', lasati pe noi! Poate nu ne-o uita si domnu' Primar cu treaba aia, stiti dumneavoastra..."

"Nu va uita, n-aveti grija! Hai, ramaneti sa va faceti pregatirile, eu trebuie sa plec ca am si alte daravele. Va salut!"

"Sa traiti, sa traiti, mergeti sanatos!" se frang de mijloc cei doi, privind in urma autoritarului personaj care se indeparteaza facandu-si vant cu palaria pe post de evantai.




 
"Pacat de mandretea asta de copac bai Vasile", face cel mai in varsta apoi, privind cu palma streasina la ochi catre coroana teiului.

"De parca n-as avea eu altceva mai bun de facut acuma decat sa plang de mila unui copac, bre, nea' Gica! Matale nu vezi ca mai am nitel si mor de caldura? Hai mai bine sa ne tolanim colea si sa tragem un puisor de somn pana s-o mai domoli cuptorul asta, cine dracu' e nebun sa se porneasca acuma prin soare, ce io n-am limuzina cu aer conditionat ca al'de sefu'", zice celalalt gonind cu mana un bondar care l-a luat in colimator. Acesta, deviat de curentul de aer provocat de miscarea energica, intra in vrie si se ciocneste cu un pocnet sec de coaja copacului care tresare. Bazaind inversunat, bondarul se reculege de sub o floare uscata, se incurca intr-un fir de iarba si, in sfarsit, reuseste sa se repuna in zbor. Da ocol de cateva ori coroanei verzi si apoi, fara a mai privi in urma, pe deasupra caselor care il improasca cu torpile de aer incins, ia directia centrului orasului cu speranta ca biroul din antreul caruia se aude neintrerupt tacanind o masina de scris are cel putin o ferestruica deschisa...
           
                      



duminică, 10 iulie 2011

EshantiOn

                                  

"Psst, pssst!"
"Mhmmm?"
"Psst!"
"Care mama naibii esti acolo?!" marai eu iritat, inca pe trei sferturi adormit. Apoi, brusc, imi aduc aminte ca sunt in patul meu, acasa si ca nu ar trebui sa am companie, intrucat cand m-am dus la culcare eram singur, cu usa casei incuiata. Sar ca muscat de sarpe in capul oaselor si incerc sa strapung intunericul din camera cu ochii carpiti. Recunosc standby- ul televizorului, cel al decoderului si inca vreo douazeci de leduri diferite, care rosu, care verde si, in ciuda momentului, imi aduc aminte de tipul ala de la tv. care, dojenitor, imi face un calcul rapid al curentului anual, apoi decenal, centenar, kylowatti papati de minusculele luminite in asteptarea comenzilor. Il dracuiesc si ma intind din nou, minunandu-ma de straniile mecanisme ale viselor nocturne. Din atatea imagini care iti afecteaza inconstientul, tocmai p'asta au ales sa o dezvolte, ba inca mai parea si atat de reala! De acum, cand am sa mai vad spotul respectiv, am sa-l gadil cu telecomanda pe "Domnul Psst", schimband programul. Mitocanul, invazor oniric!
"Nu este el vinovatul si, oricum, gasesc ca are dreptate."
Hait, mai lipsea vocea constiintei acum! Strang ochii cu putere si incerc sa nu ma gandesc la nimic, poate-poate reusesc sa adorm din nou, trebuie sa ma trezesc devreme... chiar, cat o fi ceasul? Imi arunc privirea catre noptiera cautand cadranul fosforescent al desteptatorului de moda veche. Cel putin asta nu are leduri, nu este alimentat nici la priza si nici la baterii, o fi multumit cornutul ala de "Psst"... In locul noptierei insa, sta o specie de halou albastrui, aducand vag cu o silueta. Ba chiar e o silueta, caci ridica alene ceva ce seamana cu un brat, in semn de salut!
"Eram eu cel care vorbea, nu era vocea constiintei tale, un nume destul de pretentios dealtfel, daca pot sa imi permit..."
Cu o miscare de care nu m-as fi crezut capabil, ma rostogolesc fulgerator catre marginea cealalta a patului larg, tasnesc in picioare si, complet treaz de acum, insfac scaunul al carui speteaza tine loc de umeras pentru camasile necalcate. Cu el ridicat ma rastesc, incercand sa imi compun o mimica cat mai feroce, la spectrul intrusului: "Ramai unde esti si nu fa miscari bruste! Te previn ca, in copilarie, am fost centura oranj de shotokan si inca nu am uitat nimic!" Iar in gand: "De asta se va convinge chiar maine, la prima ora, bicisnicul ala de mi-a montat simulacrul asta de alarma "inexpugnabila, pe onoarea mea!"... arsice il fac!"
Spectrul nu pare prea impresionat de performantele mele auto-declarate, dar ramane acolo unde se gaseste, mereu cu apendicele acela ce seamana cu un brat ridicat impaciuitor. Profit de moment ca sa incerc sa imi controlez bataile haotice ale inimii si sa il studiez mai atent. In semiobscuritatea camerei se prezinta ciudat, nu ca o umbra neagra ci mai degraba ca o silueta fosforescenta, cu contururi nu prea bine definite, oarecum baleiante. Forma sa pare umana, de inaltime medie, nu se observa detaliile articolelor de imbracaminte si nici ale figurii. Imi vorbeste din nou si constat ca are o voce melodioasa si ponderata, cu un vag accent, indefinibil:
"Nu intentionez sa iti fac nici un rau."
"Pai nici nu prea ti-ar conveni, vorbeam serios mai inainte... Totusi, daca esti atat de pasnic, care ar fi motivul pentru care te gasesti in toiul noptii in dormitorul meu? De sonerie nu ai auzit?"
"Intr-adevar, imi dau seama ca nu este modul cel mai nimerit si imi cer scuze, dar daca vei avea bunavointa sa ma asculti iti voi explica totul."
"Sunt numai urechi, pentru scuze imi mentin rezerva, nu stiu daca sunt suficiente, va trebui sa fii foarte convingator cu explicatiile!", fac eu pe intransigentul. Cobor putin scaunul, mai mult pentru ca mi-au amortit mainile decat pentru a destinde atmosfera, desi ceva imi spune ca nu ma ameninta nici un pericol imediat. In acelasi timp, pe bajbaite, caut sa aprind lumina de la unul din intrerupatoarele aflate la capul patului care continua sa faca de baricada intre mine si oaspetele nepoftit.
"Cred ca e mai bine sa nu aprinzi", imi spune acesta, ghicindu-mi intentia.
"Deh, stiu ca trebuie sa am o figura teribila - sa nu uitam ca pana acum doua-trei minute imi striveam fata pe o perna - dar as avea placerea sa vad mai bine cu cine am onoarea. Daca nu o fi avand tras pe cap vreun niscai ciorap..."
"Nu, nu este acesta motivul, doar ca, aprinzand lumina, nu ai reusi sa mai vezi nici macar putinul de acum. Pe lumina sunt, practic, invizibil ochilor vostri."
"Invizibil?! Si apoi, de care "vostri" vorbesti? Dupa cum bine observi, in aceasta incapere ne aflam doar noi doi."
"Ochilor vostri, ai oamenilor, voiam sa spun."
"Iar tu vei fi fiind Spiritul Sfant, sau efractorii au inceput sa se considere supraumani?"
"Nici una, nici alta. Eu sunt doar un extraterestru, destul de asemanator rasei umane dar, totusi, neapartinandu-i."
"Sigur ca da! Si ai intrat aici animat de cele mai nobile intentii, preocupat de binele umanitatii si al meu in particular, ca dovada, nereusind sa ma ucizi prin provocarea unui atac de cord, incerci acum sa ma faci sa ma tavalesc de ras pana la epuizare! Auzisem eu ca nu mai sunt spargatorii de altadata, dar parca e prea de tot, scuza asta nu ar inghiti-o nici nepotu-meu ala micu'... Eu aprind, totusi, lumina, nu ca sa te vad eu pe tine ( fiind invizibil...) ci ca sa ma vezi tu, poate iti vei schimba parerea cu privire la inteligenta mea!"
Zis si facut: actionez brusc intrerupatorul si, concomitent, iau o pozitie defensiva, cu scaunul strans bine intre maini. Stupoare! Dinaintea mea nu se afla nimeni! Ocolesc precaut patul, lungindu-mi gatul ca sa descopar daca individul nu s-a intins cumva pe jos. Nu e! Sub pat nu avea cum sa alunece, este tip lada, fara picioare, dupa sifonier nu ar fi incaput... Variantele sunt numai doua: ori asta chiar este invizibil, ori eu am nevoie foarte urgenta de un psihiatru al naibii de calificat!... Mai mult asa, de amorul artei, liberandu-mi o mana, o flutur in stilul orbilor prin zona ocupata mai devreme de presupusul invizibil, gandindu-ma deja cam cine mi-ar putea recomanda un medic discret. In secunda urmatoare sunt din nou in celalalt capat al camerei, cu genunchii tremurand copios, inima-n gat si scaunul-bata inaltat. Mana mea s-a izbit de o masa amorfa pe care ochii, desi stand sa iasa din orbite, nu reusesc sa o localizeze! Senzatia a fost atroce, dar, cel putin, perspectiva psihiatrului s-a indepartat nitel. Prinde contur insa, din ce in ce mai mult, cea a exorcistului. Din coltul cu pricina, nici o reactie. Invizibilul o fi ramas socat de fata mea descompusa, sau, poate, incearca sa-si dea seama care figura din shotokan este cea cu scaunul. Strivesc cu un sold intrerupatorul, de maini am nevoie. Clipesc des incercand sa ma acomodez cat mai rapid cu intunericul. Rasuflu aproape usurat constatand ca silueta fosforescenta s-a rematerializat si ca nu si-a schimbat locul.
"Aaa, spune-mi, tu citesti si gandurile?", intreb jenat.
"Da, dar numai cu consimtamantul celui in cauza."
"Aha, deci, dat fiind ca eu nu mi-am exprimat acordul..."
"Nu, stai linistit, nu am patruns in mintea ta. Oricum, esti foarte previzibil."
"Gasesti? Puteam sa te ranesc, stii? Totusi, am preferat sa nu o fac. Nu sunt adeptul violentei, desi, daca este neaparat necesar, ma descurc admirabil", tin eu sa preiau din nou controlul.
"Si eu as fi putut face acelasi lucru si inca dispunand de un mare avantaj", imi raspunde, insensibil. "Asta ar trebui sa te convinga sa accepti declaratiile mele de mai devreme. Si sa te relaxezi, nu ar trebui sa irosesti atata energie pretioasa."
Iete-te, Domnul Psst in versiune martiana! In fond, are totusi dreptate. Extraterestru sau pamantean, daca avea intentii belicoase, cu abilitatile pe care le-a dovedit, eram demult la podea. Hmm si sa fiu chiar atat de previzibil? Va trebui sa lucrez serios la aspectul asta... Las usurel scaunul pe podea si ma asez pe el, invers, cu speteaza pe post de scut, gata sa fie insfacata din nou daca s-ar dovedi necesar. In semn de apreciere a gestului, haloul creaturii se intensifica lejer, dandu-mi posibilitatea sa intrevad in interior un profil ceva mai intunecat si mai bine desenat. Reusesc chiar sa disting o pereche de ochi, destul de inexpresivi dar, cel putin, nu compusi ca cei ai insectelor, dupa cum sunt ilustrati in general prin filmele si cartile de anticipatie.
"Ia zi repede, la ce ma gandesc acum?"
"Sa inteleg ca imi permiti sa iti sondez mintea?"
"Da, dar numai tura asta, dupa aia continuam sa discutam conventional."
"Pai te cam apostrofai in gand pentru dezordinea din sufragerie si mai ziceai ceva de casa nematurata care asteapta...."
"Ok, ok, e suficient!" il intrerup eu. "E adevarat, voiam sa te invit sa continuam dincolo, ar fi loc sa te asezi si tu, oi fi obosit dupa atatia si atatia ani-lumina. Sa stii, oricum, ca este o exceptie si nu o regula, sunt un tip destul de ordonat altfel."
"Am fost informat despre asta, deci nu trebuie sa iti faci complexe si nici sa te justifici."
"Lasa, nu fa pe condescentul, sigur ca si tu ai fi putut sa ma anunti inainte. Pe la noi se obisnuieste a considera vizitele nepoftite in case la fel de invazive ca cele in neuroni. Si ma mai nelinisteste teribil acest "am fost informat"! Deduc ca, in afara faptului ca am fost spionat, acest lucru a fost facut ca la carte si ca ar exista ceva asemanator cu o organizatie in spatele executorului, adica al tau."
"Afirmativ. Ai fost ales in urma unei acurate munci informative, dintre mai multi potentiali subiecti."
"Banuiesc ca asta ar trebui sa ma faca sa ma simt mandru, am promovat un soi de examen in detrimentul altor cativa. Ei bine, m-as simti, daca nu ar fi acest cuvant sinistru si rece, "subiecti". Te previn ca apuc iarasi scaunul daca ai minima intentie de a ma trata ca pe vreun cobai sau alte chestii de genul asta!"
"De ce la cel mai mic inconvenient voi oamenii incercati sa va intimidati interlocutorul? Dupa cum am mai explicat, daca aveam intentia de a iti face rau aveam nenumarate instrumente la dispozitie si nu ti-as fi lasat nici o sansa de a reactiona in felul vostru caracteristic."
"Iar voi, martienii, de ce trebuie mereu sa ne vorbiti asa de de sus si sa folositi expresii atat de seci? Daca e sa ne criticam, hai sa o facem. Sau crezi ca numai tu ti-ai facut temele pentru aceasta intalnire? Ehee, de cand v-astept eu sa va chestionez asa cum se cuvine..."
"Tocmai asta a fost punctul determinant in alegerea noastra, faptul ca tu ne asteptai."
"Serios? Iti par eu cumva un exaltat care propavaduieste teorii contactiste, paleoastronautice, complotiste si altele asemenea? Ti-am spus eu ca voi o luati prea ad litteram, cand am spus ca va asteptam era o figura de stil, un eufemism. Vrei sa-ti fac o schema?"
"Multumesc, nu. Stiu ca nu ti-ai manifestat niciodata explicit convingerile, nici macar in constientul propriu. Dar mai stiu ca interior ai fost mereu favorabil ipotezei si mai stiu si ca ai acumulat o mare cantitate de informatii, ca reactie fireasca a curiozitatii tale. Ai sa te superi iarasi, dar in cazul de fata tu reprezinti un prototip al milioanelor de oameni care gandesc si actioneaza in acelasi mod ca si tine, drept pentru care ai fost ales ca un soi de reprezentant in acest contact."
"Hah! Pana acum eram "number one" confruntat cu altii, dintr-o data ai decis ca mi-a crescut nasul cam tare! Am fost retrogradat la functia de "esantion reprezentativ". Stii ceva? De ce naiba nu v-ati dus voi direct la David Icke sau la Danniken, ha? Aia-s si constienti si "indoctrinati" gata, ce atata munca de lamurire cu mine?"
"Tocmai pentru ca sunt "indoctrinati" si sa stii ca de data asta am priceput eufemismul. Dar, fara sa vrei, ai nimerit perfect conceptul."
"Fara sa vreau?! In schimb, dumnealui a preceput! Asa, deodata, a-nceput sa le priceapa! Bah, amice, poti tu sa zici ce vrei despre primitiva agresivitate a speciei mele, da' io daca te bunghesc ca imi scotocesti prin "cutiuta"... scaunul ti-e nasul, crede-ma!"
                          

(To be continued, maybe...)   
          
                                         

joi, 7 iulie 2011

Copyright, ma non troppo

                        
                   
                      
Ai incercat in suflet sa-i citesti
Ca intr-un manuscris de anticariat
Te asteptai, pesemne, sa gasesti
O seama de cimilituri; de nu ghicesti
Raspunsu-i scris la urma, rasturnat.


Ai fi stiut ca-i greu, aproape in zadar
Si nu ai mai zambi, atata de-amar,
De cercetai mai inainte, intr-al tau;
La toti ni-i cartea un improvizat ierbar
Cu file galbene, pe care se citeste rau.


Petala unei roze o vezi aici, presata,
Dincolo e trifoiul, trifoi-cu-patru-foi;
Un spic din graul verii, iar macii sunt in doi;
O frunza ruginie, usor decolorata...
Sunt semnele de carte, stiute doar de noi.


Indepartand simboluri lipite de cuvinte
Ti-ar trebui un secol, ti-ar trebui o viata,
Si multa, mult prea multa luare-aminte,
Sa-i intelegi ascunsa, adevarata fata,
Povestii asternute cu slova neciteata.
            
                    
                  

marți, 5 iulie 2011

De gustibus...

Unui "artist" agramat

              
               

  Personajul nostru
  E de moda veche;
   Scrie cum aude
(Cam intr-o ureche)
           
                 
              

miercuri, 29 iunie 2011

Rondelul menestrelului orb

                           
                            
In marele oras, la colt de stradà,
Un menestrel vioara isi struneste
Cu glas melodios, recità o baladà
Si trecàtorilor gràbiti o dàruieste.


Iar pàlària-i, pe o veche ladà,
Asteaptà un obol, nàdàjduieste...
In marele oras, la colt de stradà,
Un menestrel vioara isi struneste.


Cu stoicism rusinea-si rabdà
E doar o pàlàrie si vorbi nu poate;
De càsti, urechile ce trec sunt astupate
Stàpanul orb nu poate sa le vadà.
In marele oras, la colt de stradà...

by Some1                   
                          
                          

sâmbătă, 28 mai 2011

Xilofon citadin

              
               
          
Un artist magnific, altruist mi-a oferit astazi un concert la domiciliu. Sub cortina neagra-plumburie, uvertura a debutat cu un rapait infundat de colosale timpane ce si-au rostogolit notele grave in evantai. Au zburat maiestuoase catre linia subtire de lumina a orizontului si s-au intors obosite, surde, sa esueze pe acoperisurile de tigla tremuranda. Un scurt moment de liniste impalpabila, apoi, la inceput stins, ca un susur nedeslusit, inaintand in crescendo sustinut, mii de degete s-au unit intr-o darabana universala, coplesitoare, ca un planset silentios, liberator, diluviant, a cuiva pe care nu stii cum si nici nu vrei sa-l intrerupi. Preludiului i s-a alaturat apoi un alt virtuos interpret, imprimand cadenta cu rafale de cercuri rupte, le auzi si poti sa le si vezi dansand pe panza asfaltului, pe un acoperis plat si redevenit brusc tanar. Partitura sa e speciala, confera corpozitate si plenitudine: siuuuuuuu!... Deodata, se opreste lasand sa intre in scena sunetele sprintare ale catorva graunte de gheata ce isi sfarsesc picajul abrubt pe betisoarele subtiri ale antenelor, pe balustrazile si parapetele de metal ale balcoanelor care, nu te-ai fi asteptat, stiu sa surada. Maestrul coboara decis bagheta si audienta tresare: formidabila lovitura de gong de arama, urmata de reverberul a milioane de tobe ascunse in cele patru zari! Semnal pentru degetele invizibile care isi intetesc cadenta, mai mult si mai mult, pana ce devine totul un fluviu continuu, un sunet unic, salbatic si dominant, desteptator de spaime ancestrale, uitate sau nebanuite. Gongurile se sfideaza, incercandu-si puterile, cel din stanga, cel din dreapta, urmat imediat de cel dinspre nord; acaparate de competitie isi lanseaza sageti ucigatoare ce sfasie cortina plumburie, invartejind-o si facand-o sa geama. Wagner ar fi palit de invidie daca ar fi putut sa asiste, alaturi de mine, in cadrul ferestrei, la asa minunata demonstratie de forta! As fi fost curios cum, in ciuda geniului sau, ar fi putut imagina si transcrie pe portativ finalul, toata acea armonie in decrescendo, punctata de inegale rostogoliri de tunet, din ce in ce mai moi, chemand in minte imaginea unei redutabile feline irascibile ce se ostoieste, obosita. Cu siguranta insa, uitand de toate, s-ar fi extaziat si ar fi izbucnit in aplauze la prodigioasa plecaciune de final a Maestrului, revarsat intr-un imens, ireal arc de cerc irizat, desenat pe fondul cortinei si pe care in van am incercat sa il imortalizez pe pelicula. Va trebui sa ma credeti pe cuvant.


                        
                    
             
 
Sunt un copac paduret care incearca sa ofere fructe cat mai gustoase calatorului . Nu pretind nimic in schimb, am doar o mare rugaminte: sa facem astfel incat licentele si ISBN -urile sa devina niste chestii primitive, depasite. Multumesc! :)