-

-

sâmbătă, 28 mai 2011

Xilofon citadin

              
               
          
Un artist magnific, altruist mi-a oferit astazi un concert la domiciliu. Sub cortina neagra-plumburie, uvertura a debutat cu un rapait infundat de colosale timpane ce si-au rostogolit notele grave in evantai. Au zburat maiestuoase catre linia subtire de lumina a orizontului si s-au intors obosite, surde, sa esueze pe acoperisurile de tigla tremuranda. Un scurt moment de liniste impalpabila, apoi, la inceput stins, ca un susur nedeslusit, inaintand in crescendo sustinut, mii de degete s-au unit intr-o darabana universala, coplesitoare, ca un planset silentios, liberator, diluviant, a cuiva pe care nu stii cum si nici nu vrei sa-l intrerupi. Preludiului i s-a alaturat apoi un alt virtuos interpret, imprimand cadenta cu rafale de cercuri rupte, le auzi si poti sa le si vezi dansand pe panza asfaltului, pe un acoperis plat si redevenit brusc tanar. Partitura sa e speciala, confera corpozitate si plenitudine: siuuuuuuu!... Deodata, se opreste lasand sa intre in scena sunetele sprintare ale catorva graunte de gheata ce isi sfarsesc picajul abrubt pe betisoarele subtiri ale antenelor, pe balustrazile si parapetele de metal ale balcoanelor care, nu te-ai fi asteptat, stiu sa surada. Maestrul coboara decis bagheta si audienta tresare: formidabila lovitura de gong de arama, urmata de reverberul a milioane de tobe ascunse in cele patru zari! Semnal pentru degetele invizibile care isi intetesc cadenta, mai mult si mai mult, pana ce devine totul un fluviu continuu, un sunet unic, salbatic si dominant, desteptator de spaime ancestrale, uitate sau nebanuite. Gongurile se sfideaza, incercandu-si puterile, cel din stanga, cel din dreapta, urmat imediat de cel dinspre nord; acaparate de competitie isi lanseaza sageti ucigatoare ce sfasie cortina plumburie, invartejind-o si facand-o sa geama. Wagner ar fi palit de invidie daca ar fi putut sa asiste, alaturi de mine, in cadrul ferestrei, la asa minunata demonstratie de forta! As fi fost curios cum, in ciuda geniului sau, ar fi putut imagina si transcrie pe portativ finalul, toata acea armonie in decrescendo, punctata de inegale rostogoliri de tunet, din ce in ce mai moi, chemand in minte imaginea unei redutabile feline irascibile ce se ostoieste, obosita. Cu siguranta insa, uitand de toate, s-ar fi extaziat si ar fi izbucnit in aplauze la prodigioasa plecaciune de final a Maestrului, revarsat intr-un imens, ireal arc de cerc irizat, desenat pe fondul cortinei si pe care in van am incercat sa il imortalizez pe pelicula. Va trebui sa ma credeti pe cuvant.


                        
                    
             

luni, 23 mai 2011

De ce s-a amanat Sfarsitul Lumii

                              
                
21 Mai 2011, Al Noualea Cer, poarta principala.
Creatorul - usor iritat: "Petre, cum e situatia? A-nceput sa fie coada?"
Sf. Petru - ingrijorat, umil: "Nu, Doamne, din cate imi dau eu seama nu pare mai inghesuiala decat in zilele de rutina..."
Creatorul - privind nervos la ceas: "E trecut deja de amiaza, nu imi explic ce se intampla! Am dat ordine clare, ca intotdeauna..."
Sf. Petru: "Sa trimit un arhanghel sa o cheme?"
Creatorul: "Da, da, trimite! De urgenta!"
Sf. Petru da sa bata de trei ori din palme cand in anticamera se aude un "ohhh" general, ca intr-o sala de cinema cand Bruce Lee isi loveste adversarul taman la lingurica. Ramane cu gestul neterminat, parand o copie tridimensionala a "Urlet" -ului de Munch. Usa masiva se deschide violent si il imbranceste ravasindu-i barba abia pieptanata. In incapere intra val-vartej Moartea cu inconfundabila-i duhoare. Creatorul, putin perplex, se preface ca il mananca nasul pentru a-si camufla, educat, gestul de oroare. Sf. Petru, odata recuperat echilibrul, se grabeste sa se interpuna intre seful sau si intrus, fortandu-se sa respire doar pe gura si incruntand amenintator stufoasele si albele sale sprancene: "Ho, ho, usurel, ce-i aici sat fara caini?!"
Moartea - ranjind sfidator: "Nu cu tine am treaba!"
Sf. Petru - rigid: "Te rog sa iti controlezi atitudinea si da-ti jos gluga aia din cap cand apari in fata Sefului!"
Creatorul - oripilat: "Nu, nu, Petre, mai bine nu, este, oricum, vorba de o doamna, lasa, e bine..."
Moartea - victorioasa: "Hah!"
Sf. Petru - neinduplecat: "Prea bine, dar coasa trebuie sa ramana la usa. " Arata malitios catre un afis pe care scrie "In aceasta institutie nu sunt permise arme si obiecte contondente!" Moartea, aroganta la maxim, ii tranteste in brate cioarsa, imprimand o dunga cenusie pe camasa imaculata a Portarului: "Nu e nevoie sa faci atata pe zelosul cu mine, nu uita ca tot eu te-am adus aici..." Fara sa mai poata replica nimic, Sf. Petru apuca coada odiosului instrument cu doua degete si il reazema intr-un colt. Apoi, schimband expresia si tonul, catre Sef: "Pai atunci, nu mai chem arhanghelul..."
Creatorul: "Asa ziceam si eu, se pare ca nu mai e nevoie." Catre Moarte: "Ai nimerit la tanc, tocmai voiam sa te convoc. Sa stii ca sunt foarte suparat pe tine!"
Moartea - impasibila: "Hmm, suparat matale, da' stai sa-ti spui io!..."
Sf. Petru - oparit rau: "Hei, hei, madam, ajusteaza exprimarea! "Matale" ii spui colegului tau, Cancerul, lu' Sefu' i te adresezi cu Luminatia Ta, ok?!"
Creatorul - impaciuitor: "Lasa si tu, Petre, stii doar, de unde nu-i, nici Eu nu cer... Lasa, ca altfel ne apuca sfanta noapte si suntem deja in intarziere cu planurile."
Mortii: "Or n-ai primit circulara Noastra? Cea referitoare la data de 21 mai, adica astazi?!"
Moartea - flegmatica: "Primit, primit..."
Creatorul - din ce in ce mai cenusiu la fata: "Pai? E trecut de amiaza. Sau ne-am boierit? La cat incepi dumneata programul, daca nu sunt indiscret?!"
Moartea - zeflemitoare: "Boierit... Program... De parca am avut io vreodata program ca tot crestinul! Nu te uiti la mine cum arat? Numa' pielea si osu', 24 din 24 la coasa, nu tu vichend, nu tu 1 Mai, nu tu vacanta... De una singura, ca mucea, inca de la inceputul Creatiei. Toti lucreaza in echipa, Sfanta Treime, Sf. Mihail si Gavril, Constantin si Elena, arhanghelii, mucenicii, ursitoarele, in afara de cine? Eh?! Apoi, nu era de ajuns ca de vreo cateva mii de ani aia de jos, obiectul muncii, se tot inmultesc si se-nmultesc; in materie de logistica, sarmana Moarte a ramas la epoca de piatra! Tot cu coasa, ca Pasvante, nimeni nu s-a gandit sa mai modernizeze sectorul cu vreo prapadita de drujba, macar!"
Din ce in ce mai furioasa: "Mai mare rusinea, in secolul 21 toti au sindicate, onegeuri si tot felul de legi in favoarea palmasului, pensie, lichidari, iar eu? Din ce in ce mai multa munca, fara nici o speranta de promovare! Colac peste pupaza, acu' mai vine si circulara! Cica "In ziua Domnului 21 Mai 2011, cu incepere de la orele 00,01 GMT, se ordona Mortii sa aduca in fata Noastra toata suflarea omeneasca a Pamantului, in scopul Judecatii De Apoi. Termenul pentru indeplinirea indatoririi se fixeaza la nu mai mult de 24 de ore. Directiunea."
Furibunda: "Sapte mi-li-ar-de de suflete! Intr-o zi! Cu o prapadita de coasa stirba!! Stii ce, Luminatia Ta? Trimite-l pe sclifositu' asta!" (arata catre Sf. Petru, maimutarindu-l) "Io imi dau DE-MI-SI-A! Bine?!"
Creatorul, inmarmurit, inghite in sec repetat. De indignare, buzele Sf.-lui Petru au devenit o linie subtire-subtire. Nu poate insa mentine expresia prea mult caci il obliga sa respire pe nas iar duhoarea in incapere a atins nivele halucinogene. Da sa se repeada ca un uliu, dar isi ia seama in ultimul moment ca nu ar fi respectuos sa vorbeasca inainte ca superiorul sau sa o faca. Acesta este si el livid, dar nu se stie daca din cauza enervarii sau a exalatiilor pestilentiale.
"Eh, saracul, se vede ca anii isi spun cuvantul chiar si in privinta sa", gandeste Petru privindu-l, "altadata ar fi nimicit-o pe impertinenta doar cu o incruntare, sau ar fi inlantuit-o de varful unui munte ca pe agentul ala dublu de Prometeu! Eee, ce frumoase si glorioase vremuri erau pe atunci..."
Creatorul - stapanit: "Demisia? Ce-i asta, o incercare de santaj cumva? Indraznesti oare sa incerci sa renegociezi cu MINE?! Ia sa ne gandim putin, sa vedem daca iti convine. Tu zici ca iti dai demisia, da?"
Moartea: "Ezact!"
Creatorul - sumbru : "Ookey! Cred ca ti-e clar ca Eu, drept rasplata, am sa iti retrag dreptul de acces pe aici pe sus. Ce ai sa faci? Nu va trebui, oare, sa cobori  printre "clientii" tai, fara nici macar coasa aia, pe cat de arhaica iti poate parea?"
Zeflemitor, zambind satisfacut: "Iar acolo... oh, dar nici nu vreau sa imi imaginez cam ce i s-ar putea intampla acolo unui personaj ca al tau! "
Se uita triumfator catre Petru in ochii caruia sclipeste o nemarginita admiratie. Acesta isi intoarce privirea catre Moarte, lansandu-i prin expresia fetei o intrebare muta, ironica: "Eh?!"
Moartea - absolut neafectata: "Ma asteptam la discursul asta. Ei bine, da, am sa ma duc inapoi acolo jos. Daca e sa socotesc, ma simt mai acasa acolo decat pe aici, acolo imi petrec aproape tot timpul. Si apoi, stii ce iti mai spun, Doamne? Mai iesi din cand in cand de prin birou si nu te mai increde atata in rapoartele subalternilor. Caci situatia s-a cam schimbat pe acolo pe "jos". Cu cuvenitul respect, trebuie sa iti spun ca e cam de multisor de cand eu mi-am luat o a doua slujba... extra, deh. Cam de pe atunci de cand Luminatia Ta a incetat sa mai fie numarul unu in a-mi comisiona lucrarile. Caci as fi facut foamea cu cele cateva accidente, niscai boli - nici macar epidemii, ca odata - si mi s-ar fi lungit urechile sa tot astept sa-i mai vina cate unuia ceasul, de batranete. Da, imi dau demisia si trec sa lucrez cu norma intreaga la "privat", acolo e grosul acum. Nu mai esti demult stapanul si mandatarul absolut al mortii, acolo jos sunt altii care ma pun la lucru sistematic, gospodareste. Se cheama corporatii, guverne, astea taie pensii, pun taxe, infometeaza continente intregi atunci cand nu fac razboaie. Ele se pricep sa ma foloseasca si ma pretuiesc cum se cuvine. Daca ai vedea ce instrumente imi pun la dispozitie, ai intelege de ce spuneam despre coasa ca este o unealta din epoca pietrei! Nu le e frica nici de Tine! Daca ma gandesc bine, cam nimanui nu ii mai e frica de Tine..."


 Iese. Din anticamera se aude din nou "ohhhhh", ca la cinema. Si un ras sardonic, prelung...
                          
             
                                

vineri, 20 mai 2011

Delirul paradigmelor

                     
               
Nu cred ca exista, in aceasta dimensiune in care suntem nevoiti sa traim, un fenomen mai deprimant decat cel al perisabilitatii. Mai mult sau mai putin constient, sentimentul desertaciunii ne insoteste constant din cea mai frageda pruncie iar contracarea sa este, cred, unul dintre principalele obsesii ale omului. Pornind de la cele mai neinsemnate obiecte si sfarsind cu insasi sentimentele, care mai in graba, care mai lent, fiecare forma a materiei plateste acest tribut neinduplecat al decadentei. Plantele rasar, infloresc, se ingalbenesc si mor. Insectele, animalele se nasc, zboara, innoata, alearga, se lupta intre ele, inving, apoi la randu-le sunt invinse. Muntii se macina. Omul nascoceste unelte cu care face obiecte, case, orase, opere de arta. Pe unele le distruge tot el, altele, obosite de atata lasat in mostenire, se dezintegreaza de la sine. Nimic nu il inspaimanta mai mult pe om decat sentimentul efemeritatii si nimic nu il stimuleaza mai mult in a-si inventa iluzii de nemurire personala. Aduna averi, creaza imperii, corporatii care sa ii poarte numele. Piramide, statui colosale. Isi graveaza initialele pe bijuterii din materiale inoxidabile, scrie carti, inventeaza doctrine, devine kamikaze, profet. Orice. Sarman nebun... Isi confunda copiii cu propriile sale clone si incearca sa ii modeleze ca atare, o ia de la capat cu nepotii, daca mai apuca.

Omul nu traieste decat pentru a tenta sa devina prin toate mijloacele etern.

Pana si spaimele sale ancestrale s-au perisat, rand pe rand. Intuneric, frig, foame, zeitati, autoritati. Dumnezeu insasi are zilele numarate. Intre toate insa, una nu vrea sa stie de nimic: Teroarea Timpului! Pentru ca timpul este echivalent cu moartea. Atat cat va continua sa curga, flegmatic, moartea se va prezenta punctuala la capatul existentei pamantenilor si a lumii lor limitate. Timpul, acest urias polizor silentios si parsiv, acest acid virulent. Imaterial si omniprezent, se spune ca are trei dimensiuni. Sincer sa fiu, nu am reusit niciodata sa inteleg care sunt acelea. Mie imi rezulta doar doua, cu indulgenta. Caci daca trecutul nu se poate nega si se poate masura in clipe, ore, ani, viitorul este doar o ipoteza si ca atare nu poate fi masurat. Deducem astfel ca prezentul ar fi acel interval dintre o certitudine si o ipoteza.Din cata lume am intrebat, nu a stiut nimeni sa ma lamureasca: prezentul cat tine, frate?! O secunda? O ora? O zi? Prezentul meu coincide cu al tau?

sâmbătă, 14 mai 2011

Saluturi cordiale si retele wireless (2)

                        
                 
Salutul care pe mine ma intriga cel mai mult este scoaterea palariei. M-am documentat o gramada dar nu am reusit sa gasesc o ipoteza convingatoare a originii acestuia. Mai ales ca multi istorici au fost mai preocupati de aparitia si de evolutia in timp strict a articolului de "imbracaminte" respectiv, decat de gestul in sine. Oricum, fata de salutul de care am vorbit la inceput - cel al strangerii mainii, acesta se pare ca are origini mai apropiate de zilele noastre, pe undeva prin evul mediu european. Sau cel putin, atunci a devenit o moda. Pentru ca eu, dupa indelungati ani de gandire profunda si beneficiind de cunostintele oferite-ne noua, tuturor, de noile curente spirituale, am elaborat o teorie. Care, pe cat de bine reuseste sa explice multe lucruri, pe atat de bine ar putea sa imi distruga pentru totdeauna reputatia de om serios si realist. Nefiind o somitate in lumea stiintei si prin urmare neavand nici o cariera de aruncat la caini, ma hazardez sa imi fac publica teoria. Si imi fac curaj, gandindu-ma la acel ilustru necunoscut de acum 30-40 de ani, numit Erich Von Daniken. (Doamne ajuta!)


Ca sa intelegem mai bine ce si cum, va trebui sa ne intoarcem in trecut ceva mai mult decat evul mediu si anume in Grecia antica. Aici, intr-o gradina luxuregianta plina de statui minunate, asezat la o masa de marmura, gasim un tip barbos ocupat sa scrie de zor pe un papirus folosindu-se de un betisor ascutit muiat in cerneala. Aplecandu-ne peste umarul sau, am zari scris in capul paginii "Critias". Iar mai incolo, pe masa, ce ne vad ochii? Un alt papirus cu titlul "Timeus"! Desi nu cunoastem greaca veche, este clar ca e vorba de omonimul lui "Times" din zilele noastre. Pacat ca n-are coperta, ar fi fost interesant de vazut cine era si cum arata "omul anului" de atunci. Da, pacat ca nu stim greaca... dar nu-i nimic, facem o poza cu celularul si ne intoarcem in zilele noastre sa dam un search pe net-ul cel atoatestiutor, mai ales ca spre masa asezata la umbra se indreapta un tip imbracat in toga, plin de zorzoane si cu un negru buzat care ii tot fataie pe deasupra capului niste pene de strut. Mai apucam sa auzim doar "Venerabile Platon, poporul atenian te saluta prin mine, Icsulescuvios.....". Gata, suntem in fata monitorului. Ia sa vedem, Platon, Critias, Timeus - search - more than eight billion results... Aaaa, Platon si vestitele sale "Dialoguri", fir-ar sa fie! Atlandida, da... O similitudine cu istoricii-filozofi moderni insa are si nea' Platon asta al nostru. Caci ce povesteste el acolo cica s-ar fi intamplat nu cu mult, doar cu vreo noua mii de anisori inaintea domniei-sale, iar Critias asta auzise povestea de la tata-su, care la randul sau o auzise de la tata-su, care o auzise de la Solon, caruia ii fusese povestita de un preot egiptean... Ce mai, Napoleon Savescu in persoana! Totusi, experienta ne invata ca in orice legenda, un sambure de adevar exista. In plus, daca as povesti aceeasi istorie ca si Platon, ma mai trezesc si cu vreun proces de plagiat, fara sa mai socotim potentialele zeci de mii de carti pe care editorii m-ar putea ruga plangand sa le permit sa le editeze. Asa ca eu am sa imi insusesc doar Atlandida si cativa Atlanti si am sa fac o poveste nou-nouta, protejata cu ISBN si tot ce trebuie. Sa speram doar ca Google nu mai intra in crizia inexplicabia ca deunazi, facand sa imi dispara postarea cu valoare de document. Gata, iata ipoteza:

Dupa cum stim, o gramada de arheologi renumiti si-au petrecut o mare parte din viata cautand vestigiile continentului scufundat. Periodic, in revistele de specialitate, apare stirea bomba care anunta lumii mult ravnita descoperire. Pacat ca niciodata nu se poate dovedi cu certitudine ca aceea ar fi adevarata Atlandida. Pentru ca respectabila comunitate stiintifica mondiala vrea sa vada, ce stiu, o insigna, o amfora, o tablita de lut, un papirus, un indicator stradal, o unealta cu marca AT... Orice ar fi, dar sa fie scris pe el Atlandida, ca doar nu se poate crede ca o civilizatia atat de avansata era analfabeta. Uita-te la noi, astazi, pana si pe zgarda pisicii sta scris "I -inimioara- Europa"... Eh?! Asa-s savantii, sceptici. Pot eu sa le spun ca e de presupus ca Atlantii sa nu fi avut absolut deloc nevoie de un limbaj scris si nici macar fonetic pentru a comunica intre ei? Nu pot. Dar cine se oboseste?... Cateodata trebuie sa mai asculti si de intuitie. Cum fac eu acum. Drept pentru care afirm ca Atlantii nu scriau si nu vorbeau. Cel putin intre ei. Atlantii, in virtutea originii lor, sa zicem mai "nobile", posedau cunostinte si tehnologii avansate, atat de avansate incat si sa fi vrut nu ar fi avut cum sa le explice contemporanilor lor. Atlandida era, de fapt, Olimpul de care vorbesc popoarele antice. Ceva-ceva se aflase, dar nimeni din afara nu il vazuse. Vazusera in schimb o parte din locuitorii sai care, nu se stie daca voit sau intamplator, erau considerati fiinte supranaturale. Ganditi-va doar la efectul pe care l-ar avea (si in unele cazuri chiar s-a intamplat) o trupa de cercetatori incarcati cu echipamente de ultima generatie asupra unui trib amazonian rupt de lume. Se stie ca, desi le cam era interzis, unii dintre "zeii" olimpieni aveau viciul de a se amesteca printre "salbatici". Eu as asemana asta cu "turismul" practicat astazi de locuitorii statelor occidentale in tarile "exotice". Desi in locurile de bastina au de toate, din varii motive lesne de priceput, prefera sa se "recreeze" intre popoare pe care, dealtminteri, le considera inferioare. Iar popoarele respective nu pot intoarce "vizita" "nababilor". Nu au voie! Asa ca se multumesc cu ceea ce le este povestit si, la randul lor, povestesc mai departe, umfland amanuntele.

Acuma, eu nu stiu daca "zeii" aveau capacitati telepatice sau reuseau sa comunice intre ei fara a folosi sunete articulate doar gratie tehnologiei. Ce stiu, un cip implantat in creier, un amplificator de unde cerebrale... Dar stiu ca o faceau. Cand se duceau in "vacanta", insa, darul respectiv le era prea putin de folos, astfel ca trebuiau sa faca un efort si sa se adecveze formei de comunicare locale. Cate unii erau mai abili, alti mai stangaci. Daca cineva va cere sa mimati un personaj supranatural, ce faceti? Vorbiti rar cu glas cavernos, prelungind terminatiile cuvintelor. De unde provine aceasta obisnuinta? De ce nu mimam vorbind pitigaiat sau in alt mod? Bun. Iata explicat si echivocul din titlu. Intr-o anumita epoca, anumiti indivizi, dispuneau ori de capacitati telepatice, ori de o tehnologie care ii transforma in singulare componente ale unei uriase retele wireless. Mai mult ca sigur dispuneau si de mijloace eficiente de transport, lucru care le permitea sa faca dese incursiuni in randul populatiilor mai putin avansate tehnologic, unde nu de putine ori erau considerati drept fiinte supra-naturale. Ce si-ar fi putut dori mai mult cineva?

Pacat ca, intr-o buna zi (care numai buna nu s-a dovedit a fi), cateva sute sau poate mii de vacantieri descopera ca nu se mai pot intoarce acasa! Se pare ca in timp ce abuzau de credulitatea si ignoranta "salbaticilor" prin tari straine, la ei acasa cineva, nu se stie de ce sau cum, a scos dopul de la continent. Balbadac, balbadac... Disparut. Sters de pe harta, de nici Piri Reis nu l-a mai gasit! Vacantele s-au transformat in sejur fortat. Ok, asa este, mai bine un sejur fortat intre untermensch, decat unul pe fundul oceanului. Mai ales cand te-ai nascut, da, cu telepatie, dar nu si cu branhii... Incerc sa ma pun in pielea lor si sa imi imaginez ce le trecea prin minte in acel moment. Probabil ca primele sentimente au fost dureroase, familii, rude, prieteni, toti disparuti pentru totdeauna. Foarte multi insa, dupa primul impact, au inceput sa ii invidieze pe cei morti. Si sa se simta ca niste Robinsoni incarcerati pe o insula in care cunostintele avansate nu mai servesc la nimic in lipsa intregului angrenaj. Caci nu toti Atlantii erau savanti, nu toti erau specialisti in tehnica si nu toti erau indemanateci. Chiar sa fi fost, imaginati-va un post de zece pagini la care scrii de doua ore in momentul in care cade curentul si il pierzi. Imaginati-va un specialist programator constrans sa faca pe agricultorul. Cam asta era situatia Atlantilor supravietuitori din greseala... Totusi, nu aveau ce sa faca, trebuiau sa se organizeze cumva. Dar mai presus de toate, trebuiau sa dispara din ochii multimii. Un zeu e frumos si credibil cand ti se arat in sedinte scurte, cand incepe sa traiasca la tine in sat i se cam duce rangul. Sa faci un sat numai de zei cu puteri reduse, iarasi nu era indicat. Individual sau cel mult in grupuri mici, incognito, Atlantii au trebuit sa se integreze in comunitatile gazda, in asteptarea vremurilor mai bune. Probabil ca au incercat sa profite de avantajele cunostintelor lor, organizandu-se in societati si grupari secrete. Fiind astfel avantajati, e de inteles ca nu le-a fost greu sa escaladeze in graba ierarhiile vremii.

Dar ca sa poata ajunge sa se organizeze aveau nevoie sa se poata recunoaste unul pe altul. Cum reuseau asta, vazand ca de acum erau perfect camuflati in societate? Nu puteau, desigur, sa mearga pe strada intreband in stanga si-n dreapta "Buna ziua, esti cumva Atlant?". Ei bine, sa nu uitam de capacitatea lor telepatica. Aceasta, in primele faze i-a ajutat mult sa se identifice unul pe altul. Din pacate, au descoperit cu surpriza ca un procentaj neasteptat de mare de ne-Atlanti aveau incredibila abilitate de a sesiza aceste micro-retele wireless si chiar daca in majoritatea cazurilor nu reuseau sa isi explice ce se intampla, reprezentau un risc. Desi dispusi la orice pentru a se proteja, Atlantii nu erau inca suficient de puternici si de organizati pentru a recurge la eliminarea fizica a potentialilor demascatori. Cele cateva cazuri in care fortati de imprejurari au facut-o, le-au adus o gramada de complicatii nedorite. Nu puteau sa riste deocamdata nici sa incerce sa ii racoleze. Singura solutie de moment ar fi fost sa inhibe emisiile de unde telepatice din propriile lor capete. Nu o facusera niciodata caci in lumea lor nu era nevoie de asa ceva. Si nu era simplu , era nevoie de o specie de antrenament anevoios si indelungat. Asa ca au adoptat o solutie, au creat un soi de acoperitoare pentru cap, ceva mai deosebita de cele ce se foloseau in mod comun. Aceasta avea rolul de a masca o retea metalica, un ecranaj pe cat de elementar pe atat de eficace. O cusca Faraday portabila. La inceput, in afara rolului protector, nou-inventata palarie functiona si ca semn de recunoastere dar a durat putin. In scurt timp, fiind confundata cu o noua moda, mai toata lumea a tinut sa se impodobeasca cu o asa minunatie. Cand doreau sa verifice daca persoana intalnita era un "initiat" Atlantii isi scoteau palaria, permitand undelor sa se propage. Celalat isi demonstra disponibilitatea facand acelasi lucru. Inutil sa mai adaug ca si acest gest a fost emulat in timp de catre toata lumea buna, la inceput ca o distractiva mondenitate, mai apoi transformandu-se in eticheta.

marți, 10 mai 2011

Retele wireless si saluturi cordiale

                 
                  
Una dintre cele mai vechi forme de salut este, se pare, cea in care doua persoane isi strang mana. Istoricii ne spun ca aceasta uzanta isi are originea pe undeva prin paleoliticul tarziu, in zorii formarii primelor nuclee ale societatilor umane. Atunci cand un humanoid hirsut si barbut, intr-o dimineata cu un cer foarte diferit de cel de astazi, cotind pe dupa o stanca pe care isi pusese in minte mai demult sa deseneze un OZN, dadu nas in nas cu un necunoscut, latos ca si el, ocupat cu plimbarea-i matinala, agale si cu mainile la spate. Desi inca nu se inventase limbajul, cel cu inclinatii artistice isi spuse in mintea sa: "Hait! am uitat bata ghintuita cu pietre acasa... Iar tipul asta se pare ca a reusit sa rafineze tehnologia miniaturizarii armelor inaintea mea, probabil ca ascuns in palma are ultimul model de lama silex-cuartz de 3 toli (ce dracu or fi "tolii" astia?!). Am pus-o!" Tocmai se vedea frumos jupuit si invartindu-se lent intr-un protap - precursor al tuturor rotisoarelor - cand un anumit instinct, definit mai apoi cu termenul de "bluf", ii sari in ajutor. Iar cand celalalt, intrerupt din meditatie il zari, tresarind, hominidul nostru avea si el mainile la spate! Basca o figura care prevestea orice dar numai placerea intalnirii nu. Rezulta evident ca limbajul vocal, creat mult mai tarziu, ca sa nu mai vorbim despre cel scris, este un apendice fitzos al comunicarii si nicidecum o componenta esentiala. Pentru ca cei doi stramosi ai nostri, folosindu-se doar de maraituri, mimica si atitudine corporala au reusit un lucru extraordinar. Istoricii nu precizeaza adancimea santurilor sapate de picioarele celor doi in timp ce isi dadeau tarcoale, dar exista certitudinea ca, in final, unul dintre ei si-a dovedit bunacredinta intinzand mana, cu palma deschisa, la control. Se vede ca celalalt era un soi de Toma primitiv caci, neincrezator in capacitatile sale vizuale, a tinut sa se convinga pipaind. Astfel insa, poate chiar intentionat, s-a deconspirat si el, linistindu-l pe cel de dinaintea sa. Acesta, nu se stie din care cauze, renunta la planul B, anume acela de a-i plasa un cap in gura in momentul contactului dintre cele doua maini.
Nu am nimic sa le reprosez istoricilor. Ipoteza lor este cat se poate de logica. Mai putin logica mi se pare evolutia in timp a acestei stravechi uzante si anume faptul ca, nu se stie precis de cand, se practica strangerea de mana nu intre necunoscuti ci taman viceversa. De ce unul ne este mai apropiat, de ce ii strangem mana mai abitir! Si zau, nu stiu care a fost mai atins de geniul intelepciunii, primitivul hirsut sau relativ contemporanul care a "adaptat" semnificatia acestui gest...

P.S.
Va intrebati desigur care este legatura din titlu. Beh, la fel si eu... :))
Nu e adevarat, explicatia ar fi ca intentionez sa mai "tratez" despre cateva dintre cele mai comune moduri de a ne saluta. Nu pot spune acum decat ca "dezvaluirile" vor fi senzationale, in baza celor mai moderne canoane publicistice.

joi, 5 mai 2011

Feerie daltonista

                        
          
O grimasa de frica sub un zambet de fard,
Asezat la o masa ca sa joci de hazard.
Cazinoul acesta, cu ordin de sus,
E in drept sa permita "il jeu roulette rousse"


Devize de viata, scuturate de praf,
Pe lespedea neagra ti se scriu, epitaf.
Nu plangi, nici te bucuri; esti mort, deacum,
Cadavru, intr-o lada, sau o urna, de scrum...


Murim sanatosi dupa o viata bolinda -
Siluete de mosi, desenati pe oglinda
Ce-au jucat intr-o piesa stangaci regizata,
Pe o scena rulanta, cu cortina lasata...


Intr-un film colosal, despre sex, despre bani,
In care actorii isi tot spun "La multi ani!"
Cu guri de recuzita, dar tare ma tem
Ca frumoasa urare e de fapt un blestem...
 
 
by some1
 
 
 
 
                   
                                       
                                    

luni, 2 mai 2011

Overdose de circ

Si cand te gandesti ca suntem inca la inceputul anului... N-apuci bine sa metabolizezi una ca esti imbiat cu alta si mai suculenta. Pentru absolut oricare gust si preferinta: dezastre mai mult sau mai putin naturale, revolutii de divizie A, B si C, coalitii "binevoitoare" cu paruielile interne de rigoare, nunti imperial-romantice, preliminarii sanctificatoare. Iar acum, Osama care anunta mandru moartea lui Obama. Sau invers. Din discurs nu se intelege prea bine. Cu atat mai putin din fotografie. Nu va preocupati, debunker -ii sunt la lucru! La randul lor si acestia vor fi debunkerati, asa ca nu e pericol de "intoxicare". Asta vrea sa zica sa traiesti intr-o democratie libera, poti sa-ti alegi fara constrangeri pusher -ul. Unica problema ar fi sa mai gasesti o vena neatrofiata. Descurca-te! Oferta de posmagi e limitata.



Si cand te gandesti ca suntem inca la inceputul anului...
 
 

 
Sunt un copac paduret care incearca sa ofere fructe cat mai gustoase calatorului . Nu pretind nimic in schimb, am doar o mare rugaminte: sa facem astfel incat licentele si ISBN -urile sa devina niste chestii primitive, depasite. Multumesc! :)