Candide prietenii

              

Se pare ca in ziua de astazi, cine nu are un cont inregistrat pe una din retelele de socializare este privit ca o specie de dinozaur. Pana si babele au prins obiceiul, in discutiile dintre ele, sa-l caine pe cate cate unul: "Cutarica? Da, maica, pacat de el... Un baiat asa tanar si frumos, din familie buna... Te-ai fi asteptat sa n'aiba cont pe feisbuc?!..." Va dati seama ce handicap? Degeaba zambiti, cazurile de dezmostenire care au la baza aceasta intolerabila lipsa sunt in crestere vertiginoasa! Cine isi doreste in familie un asemenea element antisocial si greu de deslusit, ermetic? Care te face de ras cand il prezinti cuiva iar acela, doritor de a dobori barierele inter-umane, ii va pune, dupa rit, obisnuitele intrebari fundamentale pentru o "lectura" cat mai rapida a personalitatii orisicui: "Tu ce tip de celular ai?" si "Cati prieteni ai pe Facebook?"
Bine, acuma stie toata lumea ca multora le trece pe deasupra raspunsul tau pe care nici macar nu il retin. Intrebarile sunt doar un pretext pentru a putea apoi sa-ti spuna el ce "scula" poseda si cum aceasta ii permite sa fie in contact permanent cu pagina sa si cu cei o mie de prieteni de acolo. De fapt, o mie si doisprezece, in timp ce discutati s-a mai agregat o duzina! Asta, bineiteles, este valabil in cazul in care tu esti in stare sa dai un raspuns urmat de o oarecare cifra, nu are importanta care. Daca insa pilotul automat al respectivului sesizeaza o afirmatie insolita de genul "Nu, eu nu am cont pe Facebook", acolo inauntru, in subtilul si fragilul mecanism al empatiei, o sirena se pune sa sune! Exact ca cele de la un program anti-virus. Aceasta intrerupe dureros elanul nobil al confidentei spirituale si doar cei mai puternici reusesc sa isi mascheze socul: "Mda... ce-o fi dom'le cu caldurile astea? Nu mai sunt verile care erau odata..."
Pe buna dreptate! Asta inseamna ca esti recalcitrant la progres, conservator si snob! Fara a mai pune la socoteala ca nu-ti cunosti interesul. Preferi prietenia "clasica"? Sigur, cum sa nu, aia cand esti obligat sa imprumuti bani, sa iti sune telefonul noaptea, sa fii judecat, mustrat, sfatuit... Si de catre cine? De catre unii care te pun la acelasi nivel cu ei pentru ca isi inchipuie, ca si tine, ca omul este doar ceea ce ii permite camasa de forta a realitatii. In schimb, virtualul iti daruieste oportunitatea renasterii! Sa pui in vitrina doar ceea ce vrei tu, sa fii propriul tau creator, fara limite si fara efort si mai ales fara obligatii.
Hmmm... Stii ca m-a pus pe ganduri? Mi-am aruncat o privire pe pagina sa. Cu X si cu Y sunt prieten si eu, in viata reala si pana aici imi da cu plus. Complexele de inferioritate ma asalteaza cand, intre multi altii, vad la el: Jimy Hendrix, Martin Luther-King, Microsoft si Pizzeria "La Rondine". Cel mai mult insa, m-au impresionat " "Spitalul De Urgenta N.3" si "Cimitirul Central S.A". Gata, imi fac cont!
  
                    
               

Unui "artist" agramat

              
               

  Personajul nostru
  E de moda veche;
   Scrie cum aude
(Cam intr-o ureche)
           
                 
              

Sarbatorile, un armistitiu?

Asta cu scena vietii este, desigur, o metafora folosita si ras-folosita, devenita un loc comun, aproape un automatism verbal. Am sa risc insa si am sa o folosesc, fiindu-mi indispensabila in ilustrarea cat mai acurata a sentimentului pe care de o bucata de timp incoace mi-l induc Sarbatorile. De ce cu majuscula? Chiar asa, de ce?

Sa ne imaginam, asadar, aceasta sala de teatru incapatoare, sa zicem cam cat... gradina lui Dumnezeu, plina pana la refuz, dar, spre diferenta uneia clasice, avand nu doar o scena ci o multitudine, plasate fara nici o regula aparenta in mijlocul fotoliilor incomode - din cauza lipsei tot mai acute de spatiu. Principala peculiaritate a salii consta in oportunitatea spectatorului de a se transforma la buna sa placere in actor si viceversa, putand evolua pe una sau pe mai multe scene, sporadic sau constant, in roluri importante, minore ori ca simplu figurant. Nu exista regizori. Mecanismul este reglat spontan de catre public, nu chiar ca in arenele romane, dar foarte pe aproape, si consta in validarea personajului sau in aruncarea sa in dizgratie. Aplauze sau huiduieli. De regula este suficient pentru a-l convinge pe protagonist fie sa aleaga alt rol, fie sa isi reia rolul de spectator. De regula. Care, pentru a-si afla confirmarea, vede si anumite cazuri in care perseverenta sau pur si simplu incapatanarea respectivului il poarta sa se comporte lapusnian, lasand sa prevaleze propria-i dorinta/convingere, in detrimentul democratiei. Aici se cuvine a deschide o paranteza si a aminti frustrantul destin a sus-pomenitului model...

Deseori se intampla ca spectacolul de sub luminile unora dintre rampe sa fie eclipsat de catre cel care se petrece in sala, unde, bineinteles, susotelile menite sa faca schimb de pareri se transforma des in incercari de a influenta opinia publicului dupa chipul si asemanarea opiniei cate unuia care, suferind de trac, nu se abandoneaza totusi ideii de a asista pasiv. Pentru ca sala tine loc si de culise. In acest caz, secretul consta in arta de a sti sa iti alegi vecinii, mai mult sau mai putin dispusi a juca telefonul fara fir, bolnavi ei insisi de trac cronic, dar tot atat de dornici de a-si aduce aportul la epilogul scenetelor. Acestia, convinsi de sterilitatea propriilor pareri, vor fi mai mult decat recunoscatori ocaziei de a face de portavoce cuiva si vor incerca la randu-le sa aduca cat mai multi prozeliti "cauzei". Avand mintea libera de balasturi inutile, efortul lor, de regula, va fi incununat de succes si le va oferi inimaginabile satisfactii atunci cand vor constata ca fac parte din tabara celor multi, cei cu degetul mare indreptat peren catre podea. Ne- multumiti insa pe deplin, "telefonistii" se vor uni si in alta initiativa spontana si se vor face luntre si punte pentru a-si convinge "liderul" sa urce pe scena pentru a da o intorsatura hotaratoare piesei. Pentru a o dinamiza si cum altfel decat transformand-o intr-o lupta, in circul cel mai desavarsit. Atrasi de valurile umane ale "ole" -i create in acel epic moment, chiar si spectatorii mai indepartati, cei ce urmaresc ce se petrece pe alte scene, vor lungi gatul si isi vor indrepta atentia intr-acolo unde conflictul este patron. Si, cine stie, ii vor invidia pe cei care au avut fler in a-si alege bine locurile. Iata cum, chiar si fara a te expune direct, poti fi un optim protagonist.

Covarsitoarea majoritate a scenariilor tinde, deci, sa evolueze catre tragedie. Adevarate masacre ideologice unde nu se aplica nici o regula, orice lovitura este permisa, cu cat mai infama cu atat mai apreciata. Cu cat se inalta mai prepotent fumul exploziilor de vanitate, cu atat podeaua scenei se manjeste mai mult de ego-uri strivite, de principii reduse la cel mai hilar statut,  plutind in balti de lehamite. Paroxismul multimii creeaza din ce in ce mai multi cruciati de impins in arena riscand insa epuizarea carnii "de tun", exterminarea inainte de vreme a putinilor gladiatori ramasi. Risc elevat de "somaj" pentru cei din rolul gloriosilor invingatori... Care, nefiind stupizi, isi tuteleaza grijulii interesele apeland la la un mijloc antic. Vechii greci, nimic de zis, primitivi si superstitiosi, gretos de filozofi si democrati, dar au plasmuit un concept genial: CATHARSIS -ul! Incearca tu, insa, sa explici asta multimii excitate!... "Fratilor (neaparat!), catharsis nu este o boala exotica, stati linistiti, nimeni nu va trebui sa fie vaccinat!" Odata linistiti, le faci exemplul publicitatii de la televizor, care intrerupe un minunat film de groaza, ambientat in semi-intuneric, pe muzica cu acorduri joase, exaltata brusc de acutul unui urlet sau, ma rog, clefait animalic... Dintr-o data, lumina multa, o casa impecabila, super-tehnologizata, o familie fericita - el (camasa azurie, moderna si cravata de bun-gust), ea - tanara si frumoasa, zambitoare (dantura impecabila) si doi copii - baiat si fetita - cu bucle matasoase si ochi inverosimili de albastri, cuminti si imbracati trendy, mancand cereale cu lapte de la o faimoasa marca. Aia-i catharsis. Nu-ti place publicitatea? Da' la toaleta trebuie sa te mai duci si tu, nu? Sau la frigider, sa mai iei o bere rece. Vezi?...

Din acest punct de vedere, Sarbatorile sunt un prilej de catharsis perfect. Sau de armistitiu. Acceptat si recunoscut la scara quasi-planetara. Toti simt nevoia de a se arata mai buni, mai omenosi. Te poti opri din alergat caci competitia este temporar anulata. Cum  altfel se poate explica aceasta unanimitate in a organiza petreceri, mese festive, pentru o zi de nastere la care sarbatoritul lipseste cu brio (Craciun)? Sau (brrr!) recurenta unui deces urmat de resurectie doar pentru "la revedere" pentru o data nespecificata (Paste)? Inteleg... In aceste timpuri, teatrul si-a pierdut mult din voga. Actorii prefera televiziunea. Unicul inconvenient este ca acolo nu stii cine te urmareste. Catharsis-ul este pentru EL.  Just in case...
          
                 
                        

Apa si nisip

- Mai pune nitelusa apa aici, nu vezi ca s-a uscat si se darama?
- Unde?
- Aici'sa, pe coada, tolomacule, da' usurel ca se duce tot la vale!
- Aaaa, de ce ma faci tomolac, lasa ca te spui io lu' mami... Si sa-ti pui apa singur, bineee? Ca io nu ma mai joc!
Soarele puternic al amiezii toride imprumuta reflexe aurii ciufului saten al baietasului care, cu botisorul tuguiat a dispret, tranti galetusa de plastic rosu. Apa revarsata din aceasta fu absorbita instantaneu in nisipul fierbinte al plajei unde desena o mica harta de culoare inchisa. Se lasa sa cada in fund de pe piciorusele marcate ici si colo de cate o zgarietura in diverse stadii de vindecare si isi cuprinse genunchii cu mainile, privindu-si fratele mai mare piezis. Acesta era bronzat ca un corsar si obligat de mama-sa sa poarte nesuferita aceea de canotiera, alba la origini, dar acum de un gri foarte asemanator cu a nisipului din care facea sarguincios un soi de turte umezite cu apa, pe care le adauga movilei diforme dinaintea caruia statea inghenuncheat. Tiparind concentrat cu palmele mici, facu o strambatura elocventa, "ie-te fleosc!", dupa care indica cu un scurt semn din cap galetusa abandonata unei fetite abia-abia mai rasarita decat tancul cel suparat. Aceasta deja trepida si, cu rasuflarea taiata, insfaca galetusa fara sa mai astepte alt indemn, tasnind ca o zvarluga catre valurile lenese aflate la doar cativa pasi. Se intoarse triumfatoare, tinand cu atentie toarta de plastic pentru a nu risipi nici macar un strop din pretiosul lichid. Era atat de serioasa si concentrata incat multimea vilegiaturistilor ce treceau in sus si in jos, plimbandu-se si savurand mangaierea valurilor pe picioarele desculte, trebuia sa o ocoleasca cu grija, ocrotind-o cu bratele intinse si zambind amuzata. Aseza cu si mai mare grija recipientul plin ochi la indemana negriciosului cu maieu, dupa care se ciuci cu coatele sprijinite de genunchi si barbia in pumnisori la doi pasi distanta, suficient cat sa nu il deranjeze in miscari pe "sef". Nu inainte de a-l sageta cu o privire malitioasa pe micutul rebel care sapa nervos cu calcaiul un sant in nisipul pe care sedea. Acesta, demn, isi sterse nasul umed cu dosul palmei pline de graunte de nisip si se prefacu interesat de o hidrobicicleta aflata in larg, aproape de geamandurile burticoase si saltarete.
- Cristinuca, inca o galetusa si suntem gata.
Fetita tresari placut la auzul diminutivului si zbura sa indeplineasca ordinul atat de delicat exprimat, lovindu-se in treacat de doua-trei persoane care, nu's de ce, tocmai in dreptul lor se oprisera, parca nu ar mai fi fost si alte locuri de admirat marea! Intra in apa racoroasa pana la genunchi, infiorandu-se si avand grija sa nu isi ude chiloteii de aceeasi culoare cu galetusa, nuanta ei preferata. Intorcandu-se catre mal se vazu nevoita sa impinga cu o manuta umeda cateva pulpe, unele fine, altele musculoase si paroase, apartinand curiosilor de mai devreme, intorsi acum catre plaja, pentru a razbate catre locul unde o astepta Maria Sa. Apropiindu-se, intelese ce trezea curiozitatea trecatorilor care se opreau zambind admirativ. Din gramada informa de nisip umed, mainile mici ale "mesterului", agitandu-se cu repeziciune, aici adaugand, aici inlaturand, netezind si mangaind, facusera sa se nasca un delfin, destul de stangaci modelat dar foarte sugestiv. Daca te indepartai putin, aparea chiar veritier si atragea privirile tuturor, creand un soi de eveniment in platitudinea dupa-amiezei lenese. Vazand interesul pe care toti acei adulti - de obicei mai degraba aplecati spre a ignora persoanele de "talia" lor - il aratau pentru mica sculptura la care, la urma-urmei, contribuise si el, ba mai suferind si insulte nedrepte! piticul cel ciufulit si cu fata spoita de nisip uita de suparare si isi facu de lucru si el pe langa nou-nascutul delfin, bomband micutul sau piept si privind cu aer complice cand catre multime, cand catre fratele sau cel ocupat cu ultimele retusuri. Oricum, chiar sa fi vrut sa-si duca la capat intentia paracioasa de mai devreme, uitase cuvantul acela complicat, duca-se incolo de suparare!
Grupul de spectatori ad-hoc devenise destul de consistent iar echipa celor trei copii avea parte de un nesperat si nepremeditat moment de glorie. Multi dintre cei in trecere se simteau datori sa isi manifeste simpatia prin mangaieri sau chiar ciufuliri amicale ale micutelor capete. Celui maricel, in special, ii straluceau ochii intr-un mod ciudat, era prima sa "baie" de notorietate! Sentimente nedeslusite ii traversau mintea si il faceau sa se simta chiar si mai bine ca acea data cand luase un premiu fruntas la un concurs scolar. Oarecum fastacit, isi facea de lucru ajustand inutil pe ici pe colo silueta de nisip. Cel mai mult il tulbura un tinar atletic, cu ochelari de soare fumurii si bandana legata smechereste, putin pe sprancene. Venise aproape de tot si la rastimpuri pufnea dispretuitor, mai ales la auzul comentariile mai elogioase. Parea singurul care nu aprecia defel vremelnica sculptura de nisip. Baiatul se stradui sa il ignore si isi vazu in continuare de treaba, stropind cu palma facuta caus nisipul care, sub soarele fierbinte, incepea sa-si piarda din omogenitate. Cand se hotara se ridice privirea, tanarul cel arogant disparuse, asa ca se mai relaxa si incepu sa ii inghionteasca amical pe mai micii sai tovarasi, fericiti de asa nesperata atentie din partea sa. Curiosii devenisera atat de multi incat aproape ca nu se mai putea intrezari marea prin furnicarul de picioare si corpuri bronzate. Dar dintre ei, doar cativa mai priveau la micul delfin, in treacat, apoi si acestia se grabeau sa se intoarca cu spatele, atentia fiindu-le captata de ceva ce se petrecea la doar cativa pasi mai incolo, chiar pe fasia pe care valurile o mentineau mereu umeda. Descumpaniti de brusca scadere a popularitatii, copiii se strecurara si ei prin multime, incercand sa vada mai bine ce se intampla de cealalta parte. Dadura cu ochii de nimeni altul decat tanarul cel cu bandana si ochelari de soare care, in mijlocul acelui semicerc uman, din cateva miscari ale bratelor sale mari si puternice, ridicase o movila alungita de nisip umed pe care, cu gesturi sigure si experte si cu o rapiditate incredibila, o modela plasmuind ca prin minune o magnifica sirena cu coada de peste si sanii goi. Era atat de expresiva incat, la inceput sporadice, apoi din ce in ce mai dese, se pornira aplauze din multime. Un domn mai in varsta, blazat si alb ca branza, recunoscu in tanarul, care acum poza unui grup de turisti straini, alaturi de creatia sa, un notoriu artist plastic bucurestean. Intr-adevar, a doua zi in presa locala aparu o stire care confirma, publicand si o fotografie, identitatea sculptorului care, din mijlocul persoanelor dornice sa ii stranga mana, se intoarse si zambi sarcastic pustiului negricios cu maieu de culoare nedefinita. Acesta, luandu-si de mana cei doi fratiori, iesi cu greu din gramada umana si o porni catre sirul de umbrele de pe plaja. Vru sa mai arunce o ultima privire micului delfin, dar cand il cauta nu reusi sa vada decat nisip rascolit de picioare si o galetusa de plastic, rosie si turtita, ca o idee proasta...
                                
                              
                           

Aviz

Imi aduc des aminte de un episod din primii ani de liceu... Parintii mei ma invatasera inca de cand am inceput sa silabisesc primele cuvinte sa dau "saru'mana" tuturor persoanelor care ma depaseau cu cel putin un metru in inaltime, fara distinctie de sex. Celor ce nu se incadrau in limita, eram liber sa le spun "salut" sau "servus", iar aici sexul facea diferenta. "Salut" baietilor, "servus" fetelor". Eh, ce vreti, asa erau si sunt parintii mei... Am invatat apoi si alte formule de exprimare a respectului, formale sau nu. In special pe acestea din urma le-am considerat mereu un patrimoniu de nepretuit care depasea substantial conceptul celor "sapte ani de acasa", in fond o suma de conventii sociale de cele mai multe ori. Intre oamenii cei mai demni de respect din mintea mea, unul din locurile fruntase il ocupau professorii. Ca orice copil/tanar, evident ca aveam o proprie scara a valorilor care imi permitea, comparand, sa imi dau seama atunci cand un profesor era mai "meserias" decat altul. Ba chiar cand nu era "meserias" defel... Totusi, chiar si pentru cel ce parea ca a nimerit la o catedra prin cine stie ce mister incalcit al providentei, respectul nu scadea niciodata sub un anumit nivel riguros auto-impus. Stiu, zambiti, dar ce vreti, asa eram si sunt eu...
Revin la episod: "prof"-ul de romana, inca covalescent dupa o lunga absenta, ma insarcineaza pe mine si pe un alt coleg sa il insotim in cancelarie, la sfarsitul orei, pentru a cara un voluminos proiector de diapozitive si ecranul aferent. Fapt care, departe de a ne deranja, l-am luat drept ca pe o veritabila onoare. Era un barbat in varsta, distins, dar extrem de distant si in aparenta chiar rece, dar nu exista un singur elev in acel liceu care sa isi permita sa faca glume pe seama sa, nici macar pe la spate. Mi se mai intamplase sa intru in cancelaria professorilor, dar de aceasta data atentia mi-a fost atrasa de tabla in miniatura asezata la loc vizibil, pe un trepied din lemn lacuit si care avea rol de avizier intern. Cu o caligrafie impecabila, in randuri perfect drepte, pe tabla era scris un singur anunt: "Onorabilul coleg care a luat marti seara o umbrela barbateasca automata (sic!), sa vina sa ii dau si husa!"  Urma semnatura nimanui altuia decat a sobrului nostru professor de romana. Tovarasul meu a pufnit in ras, facandu-mi cu ochiul pe ascuns. O fi crezut ca sunt lipsit de simtul umorului, treaba sa... desi am gustat copios ironia, pe moment eram ocupat cu contemplarea unei noi imagini pe cat de fireasca, pe atat de socanta, oarecum, a professorilor in general. Ceva asemanator cu faptul de a surprinde statuia ecvestra din piata principala a orasului facand miscari de gimnastica pentru a-si mai dezmorti postura...
Da, uneori ai niste revelatii prostesti, declansate de chestii banale. Ar fi mult de "brodat" pe seama acestui episod, dar l-am expus din alt motiv, tine loc de introducere la "anuntul" meu:


Onorabilul "coleg/colega/entitate-neclasificata-inca, avand in vedere ca tot detine password -urile de acces ale acount -urilor de Blogger sau/si e-mail ale subsemnatului, este invitat respectuos sa contribuie din cand in cand macar cu cate o amarata de postare la bunul mers al respectivelor bloguri. O postarica, un copy-paste, ce-o fi acolo, nu sunt pretentios. Desi, avand in vedere incontestabilele abilitati informatice cu care este inzestrat/a/i, as putea solicita susnumitului/ei/or o fulgeratoare "ascensiune" in topuri, cu cateva abile "miscari" de SEO, ei bine, nu, atata solicit, o postare, fie ea si automata...
Sa ne logam cu bine!

Dumnezeu face chemioterapie!

"Pai daca Universul este mental, de ce pana la urma eu,(cand zic "eu" ma refer evident la mintea mea, parte a mintii universale, care in ultima instanta ma defineste si ne defineste pe toti) trebuie sa renunt la minte, atata vreme cat o am si nu stiu de ce am capatat-o de la Mintea Universala sau de aiurea si mai ales ce rol joaca ea in toata povestea cu Spiritul... Un rost trebuie sa aiba. Daca nu are rost atunci consider omul o boala a Spiritului, un cancer menit sa-l distruga. Poti accepta asa ceva? "



O replica desprinsa dintr-o discutie de pe blogul inconfundabilului Dan Ioanitescu, ma grabesc sa adaug lynk- ul, pentru a nu contraveni legii dreptului de autor. ( http://buriculpamantului.blogspot.com/2010/09/locul-unde-se-ascunde-spiritul.html )
Pentru ca, dupa parerea mea, isi merita cu brio acest apelativ. Citind-o, pot spune ca am avut o revelatie care a oferit brusc multe explicatii unor chestiuni care imi turmenteaza mintea uneori. Nu am strigat "Evrika!", in primul rand pentru a nu profana prin minima comparatie spiritul celebru care a consacrat-o si in al doilea, din ascunsa speranta ca ceea ce voi insira mai departe sa poata sa fie demonstrat drept fara temei.


Intr-adevar, iata un posibil raspuns obsesivei intrebari filozofice "Cine sunt eu, Omul?": "Tu, Omule, nu esti altceva decat un cancer al Spiritului, o tumoare scapata de sub control intr-un organism odata atat de armonios." Lasand la o parte sensul metaforic, este tulburatoare multimea de analogii dintre tumoarea canceroasa si societatea umana. Daca consideram Spiritul Universal (in sensul de Dumnezeu) drept un organism viu, cu precise functii destinate a mentine si prolifera Viata, observam ca aceasta masa de celule cu nume generic de Oameni pare sa nu aiba un rol bine stabilit. Mai mult decat atat, structurile sociale in care sunt agregate aceste celule, seamana izbitor cu definitia stiintifica a tumorilor: "Tumoarea, numita si neoplasm sau cancer, este o neoformatiune de tesut de tip autonom,progresiv si ireversibil. Tumorile sunt compuse din celule care pierd capacitatea de control al proliferarii, nemairaspunzand la inhibitia de contact cu alte celule."! Uimitor, nu?!


Toate acestea ma conduc la a da o cu totul alta interpretare conceptului de "bine - rau" caruia, in ciuda diverselor teorii, atat religioase cat si laice, nu reusisem sa ii inteleg pe deplin rolul. Si ca sa nu cad in pacatul generalizarii sau al cucuvelismului de senzatie, am sa temperez oarecum, citand tot din marea carte a stiintei: "Tumorile pot fi benigne si maligne. Tumorile benigne sunt mase de celule bine delimitate, inconjurate de o capsula de tesut conectiv, incapabile de a se infiltra in tesuturile vecine si de a genera metastaze, fiind in general bine diferentiate. Tumorile maligne sunt diferite fata de cele benigne doar prin capacitatea de a se infiltra in tesuturile inconjuratoare si de a genera metastaza." Insa, atentie! "Cea mai mare parte a tumorilor maligne se formeaza din evolutia tumorilor benigne care achizitioneaza capacitatea de a se infiltra in alte tesuturi si a genera metastaze." Uimitor, in acest caz, e putin spus...


Coincidentele ar putea sa mearga inainte pe pagini intregi. Nu am sa inchei insa inainte de a cita o alta analogie care nu se abate nici macar cu un centimetru de la teoria prietenului nostru: originea genetica a tumorii: "tumoarea are mereu origini monoclonale, adica se dezvolta plecand de la o singura celula care, expusa unui agent mutagen, sufera o alterare ireversibila al propriului ADN. Tumoarea nu se dezvolta intr-o unica faza, sunt necesare in general mii de mutatii care lovesc in genele responsabile cu controlul anumitor functii celulare." (Cultura, "traditii" si prejudecati - NA)


In concluzie, suntem, da, creatia Spiritului, in Spirit, insa din motive destul de vag definite, suferim influenta "agentului mutagen". Este astfel deturnat insasi fundamentul motivului nostru de a exista, prin urmare Organismul, in fata falimentului oricarei tentative imunitare de a rezolva "problema", se vede nevoit de a apela la masuri extreme si, oarecum, externe. Noi il iubim pe Dumnezeu, insa, prin insasi natura noastra ii facem rau. Paradox? Poate, dar in lumina semnalelor de zi cu zi, ramane cea mai acreditata teza.

Multumesc!

Da. Anumite dialoguri te fac sa evadezi din micimea ta si iti dau senzatia de a avea privilegiul unui colocviu cu insusi spiritul pe care l-ai visat mereu, insa nu ai reusit decat sporadic si partial sa il exprimi. Iluzie benefica, atata timp cat o accepti ca atare.
Un "Red Bull" din care sorbesti inghitituri scurte si rare, servit la masa unei terase al carui patron te suspecteaza de calicie si isi face socoteala pierderilor cauzate de ocuparea mesei in raport cu entitatea consumatiei... Mirat ca nu lasi tinicheaua pe masa, contorsionata cu voluptate in palmele transpirate. Ei bine, nu, acel recipient nu va fi destinat reciclarii! Il duci cu grija acasa si il asezi sus, pe biblioteca, asa cum era la moda odata cu ambalajele "straine". E special!
Se spune ca provoaca dependenta. Licoarea, vezi bine! Si asta!
 As! Te dezvata prompt cotidianul, unde n-ai avea tu norocul asta...

P.S.
Vorbesc serios, cu titlul. Ba mai adaug si o imbratisare, casta, insa calda si generoasa. Cu riscul ca grinda sa fie marcata nu cu o crestatura, ci cu ditamai benghiul! Semnul zambetului.
                        
            

                            



                                
                                       
                                     

Scrisori intarziate

Scriitorului Serban Tomsa, cu respect


Acest post este inspirat de discutiile de pe blogul http://serbantomsa.blogspot.com/ pe care il vizitez cu placere si unde, in comparatie cu tendinta altor bloguri de scriitori, am intalnit inainte de toate Omul, cu credintele si angoasele sale expuse sincer, fara urma de superioritate, desi legitima in cazul domniei-sale. Nu stiu daca am intuit corect dar, mai incolo de rafinatele provocari intelectuale lansate, am simtit o intensa framantare launtrica a unui scriitor care, in ciuda consacrarii, cauta in continuare calea catre sufletele semenilor. Si o face nu din dorinta celebritatii, ci din aceea de a lasa in urma sa o contributie valabila la ceea ce poate fi numita constiinta universala. Din pacate, aceste intuite eforturi m-au purtat cu gandul la unul dintre predecesorii dansului, care nu mai are nevoie de prezentare si care a exprimat infinit mai bine ceea ce as fi dorit eu sa transmit, ale carui preocupari si constatari par sa fie extrem de actuale la mai bine de un secol de cand au fost scrise. Apeland la consideratiile sale, voi fi exonerat si de ceea ce ar putea fi luata drept infatuare, dat fiind statutul meu de simplu "consumator" de literatura si nu de somitate a criticii literare.
Desi la o privire superficiala mesajul poate parea pesimist, menirea sa este de a sublinia faptul ca dintr-o intensa lupta a spiritului cu vicisitudinile societatii, lupta ce in aparenta poate sa para pierduta a priori si chiar riscand oprobiul sau marginalizarea din partea contemporanilor, se poate pastra integritatea principiilor, fara ca aceasta sa dauneze recunoasterii ulterioare a valorii.


De ce pana mea mea ramâne în cerneala, ma întrebi?
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm, îngramadite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile?
Daca tu stiai problema astei vieti cu care lupt,
Ai vedea ca am cuvinte pana chiar sa o fi rupt,
Caci întreb, la ce-am începe sa-ncercam în lupta dreapta
A turna în forma noua limba veche si-nteleapta?
Acea tainica simtire, care doarme-n a ta harfa,
În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfa,
Când cu sete cauti forma ce sa poata sa te-ncapa,
Sa le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apa?
Însa tu îmi vei raspunde ca e bine ca în lume
Prin frumoasa stihuire sa patrunza al meu nume,
Sa-mi atrag luare-aminte a barbatilor din tara,
Sa-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunaoara,
Si dezgustul meu din suflet sa-l împac prin a mea minte.
Dragul meu, cararea asta s-a batut de mai nainte;
Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
Care-ncearca prin poeme sa devina cumularzi,
Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,
Sunt cântati în cafenele si fac zgomot în saloane;
Iar cararile vietii fiind grele si înguste,
Ei încearca sa le treaca prin protectie de fuste,
Dedicând brosuri la dame a caror barbati ei spera
C-ajungând cândva ministri le-a deschide cariera.
De ce nu voi pentru nume, pentru glorie sa scriu?
Oare glorie sa fie a vorbi într-un pustiu?
Azi, când patimilor proprii muritorii toti sunt robi,
Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi
Idolului lor închina, numind mare pe-un pitic
Ce-o besica e de spuma într-un secol de nimic.
Încorda-voi a mea lira sa cânt dragostea? Un lant
Ce se-mparte cu fratie între doi si trei amanti.
Ce? sa-ngâni pe coarda dulce, ca de voie te-ai adaos
La cel cor ce-n opereta e condus de Menelaos?
Azi adeseori femeia, ca si lumea, e o scoala,
Unde-nveti numai durere, înjosire si spoiala;
La aceste acad?mii de stiint- a zânei Vineri
Tot mai des se perindeaza si din tineri în mai tineri,
Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas,
Pâna când din scoala toata o ruina a ramas.

Vai! tot mai gândesti la anii când visam în academii,
Ascultând pe vechii dascali cârpocind la haina vremii,
Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune
Si-n a lucrurilor peteci cautând întelepciune?
Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harum
Câstigând cu clipoceala nervum rerum gerendarum;
Cu evlavie adânca ne-nvârteau al mintii scripet,
Leganând când o planeta, când pe-un rege din Egipet.

Parca-l vad pe astronomul cu al negurii repaos,
Cum usor, ca din cutie, scoate lumile din chaos
Si cum neagra vecinicie ne-o întinde si ne-nvata
Ca epocile se-nsira ca margelele pe ata.
Atunci lumea-n capatâna se-nvârtea ca o morisca,
De simteam, ca Galilei, ca comedia se misca.
Ametiti de limbe moarte, de planeti, de colbul scolii,
Confundam pe bietul dascal cu un crai mâncat de molii
Si privind painjenisul din tavan, de pe pilastri,
Ascultam pe craiul Ramses si visam la ochi albastri
Si pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pilda
Catre vreo trandafirie si salbatica Clotilda.
Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic
Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.
Scârtiirea de condeie dadea farmec astei linisti,
Vedeam valuri verzi de grâne, undoiarea unei inisti,
Capul greu cadea pe banca, pareau toate-n infinit;
Când suna, stiam ca Ramses trebuia sa fi murit.

Atunci lumea cea gândita pentru noi avea fiinta,
Si, din contra, cea aievea ne parea cu neputinta.
Azi abia vedem ce stearpa si ce aspra cale este
Cea ce poate sa convie unei inime oneste;
Iar în lumea cea comuna a visa e un pericul,
Caci de ai cumva iluzii, esti pierdut si esti ridicul.

Si de-aceea de-azi-nainte poti sa nu ma mai întrebi
De ce ritmul nu m-abate cu ispita de la trebi,
De ce dorm îngramadite între galbenele file
Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile...
De-oi urma sa scriu în versuri, teama mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astazi sa ma-nceap-a lauda.
Daca port cu usurinta si cu zâmbet a lor ura,
Laudele lor desigur m-ar mâhni peste masura.
(Scrisoarea II)

-----------------------------------------------------------------------------

Si ca mumii egiptene stau cu totii-n scaun tepeni,
Tu cu mâinile-nclestate, mai cu degetele depeni,
Mai sucesti vre o tigara, numeri fire de musteti
Si-n probleme culinare te încerci a fi istet.
Sunt satul de-asa viata... nu sorbind a ei pahara,
Dar mizeria aceasta, proza asta e amara.
Sa sfintesti cu mii de lacrimi un instinct atât de van
Ce se-abate si la pasari de vreo doua ori pe an?
Nu traiti voi, ci un altul va inspira - el traieste,
El cu gura voastra râde, el se-ncânta, el sopteste,
Caci a voastre vieti cu toate sunt ca undele ce curg,
Vecinic este numai râul: râul este Demiurg.

Nu simtiti c-amorul vostru e-un amor strain? Nebuni
Nu simtiti ca-n proaste lucruri voi vedeti numai minuni?
Nu vedeti c-acea iubire serv-o cauza din natura?
Ca e leagan unor viete ce seminte sunt de ura?
Nu vedeti ca râsul vostru e în fiii vostri plâns,
Ca-i de vina cum ca neamul Cain înca nu s-a stâns?
O, teatru de papuse... zvon de vorbe omenesti,
Povestesc ca papagalii mii de glume si povesti
Fara ca sa le priceapa... Dupa ele un actor
Sta de vorba cu el însusi, spune zeci de mii de ori
Ce-a spus veacuri dupolalta, ce va spune veacuri înca,
Pân' ce soarele s-o stinge în genunea cea adânca.

(Scrisoarea IV)

----------------------------------------------------------------------

De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii...
În izvoadele batrâne pe eroi mai pot sa caut;
Au cu lira visatoare ori cu sunete de flaut
Poti sa-ntâmpini patriotii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de mariri va adumbriseti,
Ati ajuns acum de moda de va scot din letopiset,
Si cu voi drapându-si nula, va citeaza toti nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Ramâneti în umbra sfânta, Basarabi si voi Musatini,
Descalecatori de tara, datatori de legi si datini,
Ce cu plugul si cu spada ati întins mosia voastra
De la munte pân' la mare si la Dunarea albastra.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer?
N-o sa aflu într-ai nostri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lânga capistea spoielii?
Nu se nasc glorii pe strada si la usa cafenelii,
N-avem oameni ce se lupta cu retoricele suliti
În aplauzele grele a canaliei de uliti,
Panglicari în ale tarii, care joaca ca pe funii,
Masti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul,
De ai crede ca viata-i e curata ca cristalul?
Nici visezi ca înainte-ti sta un stâlp de cafenele,
Ce îsi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fara suflet, fara cuget,
Cu privirea-mparosata si la falci umflat si buget,
Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri,
La tovarasii sai spune veninoasele-i nimicuri;
Toti pe buze-având virtute, iar în ei moneda calpa,
Chintesenta de mizerii de la crestet pâna-n talpa.
Si deasupra tuturora, oastea sa si-o recunoasca,
Îsi arunca pocitura bulbucatii ochi de broasca...
Dintr-acestia tara noastra îsi alege astazi solii!
Oameni vrednici ca sa saza în zidirea sfintei Golii,
În camesi cu mâneci lunge si pe capete scufie,
Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patriotii! Virtuosii, ctitori de asezaminte,
Unde spumega desfrâul în miscari si în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, sed pe locuri
Si aplauda frenetic schime, cântece si jocuri...
Si apoi în sfatul tarii se adun sa se admire
Bulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subtire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoi
Sa ajung-a fi stapâna si pe tara si pe noi!
Tot ce-n tarile vecine e smintit si stârpitura,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natura,
Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, toti ilotii,
Toti se scursera aicea si formeaza patriotii,
Încât fonfii si flecarii, gagautii si gusatii,
Bâlbâiti cu gura strâmba sunt stapânii astei natii!

Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni!
I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni!
Si aceasta ciuma-n lume si aceste creaturi
Nici rusine n-au sa ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocara,
Îndraznesc ca sa rosteasca pân' si numele tau... tara!

La Paris, în lupanare de cinismu si de lene,
Cu femeile-i pierdute si-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ati pus averea, tineretele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?


Ne-ati venit apoi, drept minte o sticluta de pomada,
Cu monoclu-n ochi, drept arma betisor de promenada,
Vestejiti fara de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept stiint-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toata vrun papuc de curtezana...
O, te-admir, progenitura de origine romana!

Si acum priviti cu spaima fata noastra sceptic-rece,
Va mirati cum de minciuna astazi nu vi se mai trece?
Când vedem ca toti aceia care vorbe mari arunca
Numai banul îl vâneaza si câstigul fara munca,
Azi, când fraza lustruita nu ne poate însela,
Astazi altii sunt de vina, domnii mei, nu este-asa?
Prea v-ati atatat arama sfâsiind aceasta tara,
Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara,
Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei,
Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti - niste misei!
Da, câstigul fara munca, iata singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lasati macar stramosii ca sa doarma-n colb de cronici;
Din trecutul de marire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Tepes doamne, ca punând mâna pe ei,
Sa-i împarti în doua cete: în smintiti si în misei,
Si în doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni,
Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!

(Scrisoarea III)

------------------------------------------------------------------------------

Începând la talpa însasi a multimii omenesti
Si suind în susul scarii pân' la fruntile craiesti,
De a vietii lor enigma îi vedem pe toti munciti,
Far-a sti sa spunem care ar fi mai nenorociti...
Unul e în toti, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridica cine poate,
Pe când altii stând în umbra si cu inima smerita
Nestiuti se pierd în taina ca si spuma nezarita
Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?...
Ca si vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericeasca-l scriitorii, toata lumea recunoasca-l...
Ce-o sa aiba din acestea pentru el, batrânul dascal?
Nemurire, se va zice. Este drept ca viata-ntreaga,
Ca si iedera de-un arbor, de-o idee i se leaga.
"De-oi muri - îsi zice-n sine - al meu nume o sa-l poarte
Secolii din gura-n gura si l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Si-or gasi, cu al meu nume, adapost a mele scrieri!"
O, sarmane! tii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ti trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea putin. De ici, de colo de imagine-o fasie,
Vre o umbra de gândire, ori un petec de hârtie;
Si când propria ta viata singur n-o stii pe de rost,
O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri bracuite asezat si el, un brac,
Aticismul limbii tale o sa-l puna la cântari,
Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari
Si te-o strânge-n doua siruri, asezându-te la coada,
În vro nota prizarita sub o pagina neroada.
Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami... orice-ai spune,
Peste toate o lopata de tarâna se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului si gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...
Or sa vie pe-a ta urma în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepasatoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slavindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tau umbra. Iata tot ce te asteapta.
Ba sa vezi... posteritatea este înca si mai dreapta.

Neputând sa te ajunga, crezi c-or vrea sa te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subtire
Care s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt si dânsii... Magulit e fiecare
Ca n-ai fost mai mult ca dânsul. Si prostatecele nari
Si le umfla orisicine în savante adunari
Când de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte
C-o ironica grimasa sa te laude-n cuvinte.
Astfel încaput pe mâna a oricarui, te va drege,
Rele-or zice ca sunt toate câte nu vor întelege...
Dar afara de acestea, vor cata vietii tale
Sa-i gaseasca pete multe, rautati si mici scandale
Astea toate te apropie de dânsii... Nu lumina
Ce în lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina,
Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mâna de pamânt;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.
(Scrisoarea I)

------------------------------------------------------------------------------

S-apoi... cine stie de este mai bine
A fi sau a nu fi... dar stie oricine
Ca ceea ce nu e, nu simte dureri,
Si multe dureri-s, putine placeri.

A fi? Nebunie si trista si goala;
Urechea te minte si ochiul te-nsala;
Ce-un secol ne zice ceilalti o deszic.
Decât un vis sarbad, mai bine nimic.

Vad vise-ntrupate gonind dupa vise,
Pân' dau în morminte ce-asteapta deschise,
Si nu stiu gândirea-mi în ce o sa stâng:
Sa râd ca nebunii? Sa-i blestem? Sa-i plâng?

(Mortua est)

Non multa sed multum

                        
                          
Probabil ca multi dintre voi au auzit deja despre 100Ro. Este un blog mai deosebit, creat cu putine luni in urma. Imi amintesc ca pe vremea aceea, gaseai cam prin toate blogurile un scurt comentariu, foarte simtit dealtfel, care continea invitatia de a te alatura acestei comunitati in devenire. Se fagaduia un audience mai mare si nu avea prea multe conditii restrictive. "Pomana curata"- am gandit eu si am declinat respectuos invitatia...
Marturisesc ca, initial, l-am suspectat de parvenitism pe semnatar. Ma asteptam de la o zi la alta sa vad blogul sau inundat de publicitate (pana acum nu a aparut, desi banuiesc ca vizitele au atins nivele destul de bune). Dar am urmarit evolutia conceptului pe care il consideram oricum bun. In mare parte, imi place si acum, cu rezervele de rigoare, pe care le voi expune mai catre sfarsit.
Dar sa vedem putin cine este nascocitorul acestei idei. Se numeste Francisc Kaszoni. Un tanar de numai 25 de ani care a reusit sa demoleze in oarecare masura imaginea, recunosc, nu minunata, pe care personal, mi-o formasem in privinta junimii noastre, in general. Bun manuitor al limbii romane si un mare muncitor, fara ifose. Nu am sa continui, gasiti mai multe, in format autobiografic, aici:
http://100ro.blogspot.com/2009/11/mos-libidinosrobotsau-extraterestru.html
Poate ca acest articol si-ar fi gasit locul mai bine chiar acolo, pe site- ul sau, dar pentru ca contine si critici care pot fi subiective, am ales sa il postez aici, din respect pentru nu putina munca depusa. Si ca sa nu dea impresia de barfa pe la spate, am sa il invit pe Francisc sa "ia la cunostinta". Sunt sigur ca va intelege ca este doar un sfat lipsit de interes.
Totul a pornit de la una dintre ultimele postari pe care le-am citit pe 100Ro, astazi de dimineata si care il are ca autor tocmai pe el:
http://100ro.blogspot.com/2010/01/cum-sa-scrii-un-articol-google.html
Plin de adevaruri si de sugestii perfect functionale, din punctul meu de vedere. Daca nu ar fi un mic amanunt: seamana a marketing. Or eu, bazandu-ma pe concluzia de mai sus, cea cu publicitatea si implicit pe ideea scopului nelucrativ al blogului, am ramas oarecum descumpanit. Ca sa ma explic mai bine, am sa aduc un exemplu practic: pana acum cativa ani, cu toate ca motoarele de cautare nu erau atat de performante, gasirea unei definitii sau chiar a unui banal sinonim, pe Web, era mult mai simpla. Astazi, pe Google sau Yahoo, ca sa citez pe cele mai cunoscute, inainte de a ajunge la ceea ce intentionai trebuie sa parcurgi zeci sau sute de rezultate si lynk- uri care nu au absolut nimic de-a face cu ceea ce doreai. De ce? Tocmai pentru ca "tot prostul" cunoaste aceste trucuri cu cuvintele cheie sau cu tag- urile si se folosesc de ele pentru a intoxica efectiv reteaua. Am sa fiu acuzat de autosuficienta, dar adevarul este evident: o gramada de pierde-vara s-a refugiat in virtual si, precum ca timpul nu le lipseste, ba chiar se plictisesc, literalmente au creat o monstruoasa cantitate de "spam", adica de gunoi de cel mai prost gust. Incepand de la YouTube, inundat de video execrabile, pana la site- urile de muzica, trecand prin absolut orice platforma interactiva. Ca sa nu mai vorbim de spam-ul comercial, dar acesta cel putin o ratiune o are.
Sigur, oricine are dreptul de a face uz de acest minunat instrument, dar mi se pare ca frizeaza criminalitatea ideea de a ma obliga pe mine sau pe altul sa iti admir "creatiile". Faceti o proba, pe YouTube: digitati un clasic al muzicii. Sigur s-a gasit vreun idiot sa insereze in tag- ul clipului postat de el si acel nume. Iar cand accesezi, te vor oripila acordurile ultimei creatii ale lui Guta sau cine stie carui personaj cu sufixul "de aur"! Si este doar o incercare palida de a ilustra fenomenul la scara sa reala...
Poate sa para ca m-am cam indepartat de la subiect. Argumentez mintenas: pe 100Ro sunt circa 100 de autori. Este inevitabil , avand in vedere criteriile de inscriere nerestrictive, sa fie foarte mult balast si doar o parte de minereu veritabil. Se intampla si la case mari, a se citi publicatii de presa profesioniste. Ca si acolo, deschizi un ziar cu 20 de pagini si citesti pana la capat cateva articole, in cel mai fericit caz. Atentie, ma refer la cititorul mediu, fara prea multe "ifose" intelectuale! Pe 100Ro am citit articole lungi de trei ecrane de monitor din care nu am reusit sa retin nimic. Iar urmatoarele patru purtau semnatura aceluiasi autor prolific! Am citit postari care miroseau de la o posta a "copy-paste", dar la sfarsit, ioc sursa. In altele, 50% din propozitii incep cu: "eu sunt", "mie imi place" si se termina cu "asa sunt eu" cu vadita tenta de buricism pamantesc (nici o referinta la un blog al unui prieten drag...). Trebuie sa mai spun si de gramatica? Mai bine ma opresc...
Atingerea unei mari popularitati nu este prea usoara. Dar adevarata greutate o constituie mentinerea sa. Ineditul, curiozitatea de moment, pot crea o notorietate vremelnica, asemanatoare unui foc de paie. Ar fi pacat de sufletul si munca care s-au pus, e un vis frumos. Navigatorul va fi pacalit o data, poate, de cuvintele "cheie". Va fi dorit sa citeasca despre "soare", "entuziasm", "originalitate". Le va gasi doar in prima fraza, iscusita capcana de vulpi, cu caractere majuscule. Dezamagit, va vasli catre alte meleaguri, desenand un X mare si rosu pe harta. Atlantida...

S-auzim de bine!
                 
                  



Vasco Rossi - Buoni o cattivi