-

-

vineri, 18 martie 2011

Gadgets - jucarii tehnologice

Despre morti si cei loviti de nenorociri, regula spune ca trebuie sa vorbesti doar de bine. Din remanenta superstitioasa? Spirit crestinesc? Conformism moral? N-are importanta...

Nu am rezistat tentatiei de a ma alatura corului mondial de opinionisti mai mult sau mai putin competenti, care in aceste zile au tinut sa-si exprime solidarietatea cu poporul japonez. Cui nu ii sunt simpatici japonezii? Cand spui "Japonia", vizualizezi inconstient o gramada de chestii: samurai cu fete dure, generice de filme cu arte martiale, imparat (cine se mai poate lauda cu asa ceva in secolul XXI?!), disciplina la superlativ, turisti - o multime de turisti, din a caror aspect emana bunastare... Dar si crema tehnologiei, masini, motociclete, computere ultra, aifon, aipad, ai...dracu' japonezii astia, dom'le! Maruntei si agili, mereu cu privirile in pamant, gata sa faca o plecaciune pana si tomberonului din colt. Cum poti sa nu-i simpatizezi? Gurile rele si carcotase ii acuza ca ar fi cam ermetici din punct de vedere cultural, ca istoria lor nu ar fi tocmai una pacifica, cica Pearl Harbour, razboi cu rusii, razboi cu chinezii, anexarea Koreei... Dar cine este lipsit de pacat? Mai cu seama cand Hiroshima si Nagasaki, cu tot cinismul de rigoare, in ochii comunitatii occidentale a trecut drept ca o "purificare". Sodoma si Gomora in cheie moderna. Iar japonezii, spre diferenta de poporul lui Lot, au invatat "lectia". Si inca cum! Din militarismul agresiv au pastrat doar disciplina maniacala, cruzimea au transferat-o din domeniul social in cel economic. In Japonia moderna nimeni nu mai traieste cu timoarea ca i se va taia capul cu o maiastra lovitura de katana, in cazul celei mai mici nesupuneri. Oricum, asta era mentalitate de taran prost si incult, nobilimea era "dresata" cu alte concepte. Onoarea. Frica de a-si pierde "fata". Ca orice societate care se respecta, cea japoneza a marsat pe exacerbarea idealurilor nobile. Onoarea drept promotor al disciplinei. Un angrenaj nemilos bazat pe incontestabilul fatalism oriental, aproape de neinteles pentru cei din afara. Karma. Salvarea-salvarilor. Atunci cand liberul-arbitru greseste si pune in pericol Onoarea, este invocata Karma. Si totul se rezolva cu un spectaculos seppuku care spala totul. Despre morti, numai bine!

Contemplata de la mii de kilometri distanta, tragedia japoneza, initial, parea minora fata de cea similara din Indonezia, de cu nici un an in urma. Daca atunci, inmarmuriti de dimensiunile dezastrului, clatinam capul si spuneam ca iata, unde e saracia mai mare, acolo loveste si Dumnezeu, de aceasta data, desi cu acelasi sentiment de umanitate, ne auto-consolam comparand numarul de departe inferior al victimelor si, mai ales, potentialul economic categoric superior a celor doua populatii. Foarte multi opinionisti au subliniat tenacitatea proverbiala a confratilor nostri niponici si, mai ales, fantastica demnitate cu care au infruntat mereu situatiile de gen. Acuma, eu nu vreau sa contest toate acestea, ci doar sa observ ca, atunci cand ai de unde, e mult mai usor sa fii demn. Ba chiar risti sa aluneci in aroganta. Care, si aia, pana la urma e treaba ta. Desi nu vad cum se impaca onoarea cu minimalizarea neputintei, cu minciunile servite printre plecaciuni, la fiecare jumatate de ora, in conferintele de presa. Nu suntem toti japonezi si nu suntem dispusi sa acceptam Karme artificiale. Scara noastra valorica nu ne permite sa apreciem "eroismul" evident al celor cativa pioni aruncati in fata telecamerelor lacome a mondoviziunii. Stim ca soarta le e pecetluita si ca in final vor disparea "onorabil" executand un ritual stravechi, fie el si figurativ. Iar daca, peste cativa ani cand totul va fi dat, omeneste, uitarii, din autocarele luxoase, parcate in centrele istorice ale oraselor noastre haotice, se vor revarsa din nou multimi de turisti disciplinati si surazatori, le vom strange cu aceeasi simpatie mainile. Doar ca s-ar putea sa avem surpriza de a simti nu cinci, ci sase sau chiar sapte degete in membrana mainii noastre solzoase.

Eu unul, abia astept momentul acela! Voi avea ocazia sa aflu, direct de la sursa, raspunsul unei intrebari, desigur, infantile: in tara in care robotii sunt la ei acasa (ma refer la cei construiti...), roboti care canta la vioara, danseaza, roboti-gheisha, roboti-sudori-vopsitori de autoturisme, baby-sitter si cate altele... chiar nu s-a gandit nimeni sa plaseze unul in centralele nucleare?! Sa manevreze impasibil valve de racire si bare de uraniu topite, sa refaca cat ai zice "sushi", structuri afectate de explozii "normale" si "fara consecinte asupra integritatii reactoarelor"? Sau, ma rog, in siruri frumos ordonate sa isi dea din cleste in cleste galetile de apa de mare pe care sa le verse, dupa ce au indepartat pestii si crabii, drept acolo unde trebuie? Aia da, ar fi o frumoasa figura care sa salveze "fata". Si cativa eroi, piloti de elicopter, operatori. Inutili kamikaze...




joi, 10 martie 2011

Hoti si vardisti...

... monarhisti si republicani, dinamovisti si stelisti, unionisti si separatisti, rockeri si hip-hop-isti, atei si credinciosi, feministe/i (rar) si misogini/e (non-sens, desigur, dar corect gramatical), gay si hetero... Practic, oricarui adjectiv, in oricare limba vorbita, ii corespunde un antonim, chiar daca in vocabulare nu gasim mereu termenul exact si am putea sa ne aflam in dificultate. Solutia este insa simpla, e suficient sa folosim prefixele "non" si "anti", acesta din urma, cel putin, este perfect. Global si non-global, conformist si non-conformist, animalist si anti-animalist, sclavagist si anti-sclavagist, etc. Sunt magice aceste prefixe, nu doar pentru ca ne permit sa inventam ad-hoc sensuri opuse unor concepte care, in mod natural, nu ar trebui sa existe, ci si prin faptul ca alaturandu-le unui cuvant care in vocabular antonimul sau il are deja, permit eludarea unei autoincadrari precise. Aceasta este o minunata oportunitate de a evita punctualizarea pozitiei fara a renunta la statutul de partizan. Pentru ca, nu-i asa? trebuie sa apartii neaparat unei clase, unei ideologii, unei orice-ar-fi acolo, important este sa te alaturi unui grup. Alminteri, identitatea iti este pusa in pericol. Daca apartenenta ta se bazeaza pe principii, moral esti ok si ai sanse mari sa devii un bun martir. Daca se bazeaza pe pragmatism, nu stiu cum esti din punct de vedere moral, dar sigur ai schimbat posibilitatea martiriului cu cea a succesului. Daca folosesti prefixele, probabil ca principiile le consideri optime instrumente suicide iar pragmatismul de care dispui este ca o busola pusa prea aproape de un aparat electronic... Dar nu vrei si nu poti sa renunti la dreptul tau de partizanat!
Acuma, ca buni crestini sau, cel putin, ca buni atei crescuti oricum intr-o cultura cu baze crestine, fiecare din noi si-a aruncat ochii cel putin o data pe tulburatoarele profetii ale Apocalipsei Dupa Ioan. Si nu se poate sa nu fi remarcat acolo cata munca si logistica va fi cheltuind Divinitatea pentru a extermina o buna parte din Omenirea putreda si pacatoasa. Armate de ingeri ecvestri, spade, foc, pucioasa si cate altele... Cred si eu si nu pot sa o condamn, pana la acel gest extrem au fost incercate toate metodele, iar rezultatele au fost cel putin frustrante! O mica rezerva, totusi, as avea... Cu riscul sa "ma lipesc" sau sa-mi fie lipit unul dintre prefixele cu pricina. Ma gandeam la episodul Babilonului, la incurcarea limbilor. Sa fiu iertat, Doamne, dar daca tot ai folosit metoda aceasta, nu era mai bine sa fi lasat limba comuna? Desfiintai doar antonimele si, eventual, superlativele. Omenirea nu ar mai fi fost decat o urata amintire, foarte indepartata... Bine, inteleg, ar fi ramas oricum problema lui Lucifer & Co, dar in chestiuni de politica interna nu ma bag!
          
                                 
 
Sunt un copac paduret care incearca sa ofere fructe cat mai gustoase calatorului . Nu pretind nimic in schimb, am doar o mare rugaminte: sa facem astfel incat licentele si ISBN -urile sa devina niste chestii primitive, depasite. Multumesc! :)