Scrisori intarziate

Scriitorului Serban Tomsa, cu respect


Acest post este inspirat de discutiile de pe blogul http://serbantomsa.blogspot.com/ pe care il vizitez cu placere si unde, in comparatie cu tendinta altor bloguri de scriitori, am intalnit inainte de toate Omul, cu credintele si angoasele sale expuse sincer, fara urma de superioritate, desi legitima in cazul domniei-sale. Nu stiu daca am intuit corect dar, mai incolo de rafinatele provocari intelectuale lansate, am simtit o intensa framantare launtrica a unui scriitor care, in ciuda consacrarii, cauta in continuare calea catre sufletele semenilor. Si o face nu din dorinta celebritatii, ci din aceea de a lasa in urma sa o contributie valabila la ceea ce poate fi numita constiinta universala. Din pacate, aceste intuite eforturi m-au purtat cu gandul la unul dintre predecesorii dansului, care nu mai are nevoie de prezentare si care a exprimat infinit mai bine ceea ce as fi dorit eu sa transmit, ale carui preocupari si constatari par sa fie extrem de actuale la mai bine de un secol de cand au fost scrise. Apeland la consideratiile sale, voi fi exonerat si de ceea ce ar putea fi luata drept infatuare, dat fiind statutul meu de simplu "consumator" de literatura si nu de somitate a criticii literare.
Desi la o privire superficiala mesajul poate parea pesimist, menirea sa este de a sublinia faptul ca dintr-o intensa lupta a spiritului cu vicisitudinile societatii, lupta ce in aparenta poate sa para pierduta a priori si chiar riscand oprobiul sau marginalizarea din partea contemporanilor, se poate pastra integritatea principiilor, fara ca aceasta sa dauneze recunoasterii ulterioare a valorii.


De ce pana mea mea ramâne în cerneala, ma întrebi?
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm, îngramadite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile?
Daca tu stiai problema astei vieti cu care lupt,
Ai vedea ca am cuvinte pana chiar sa o fi rupt,
Caci întreb, la ce-am începe sa-ncercam în lupta dreapta
A turna în forma noua limba veche si-nteleapta?
Acea tainica simtire, care doarme-n a ta harfa,
În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfa,
Când cu sete cauti forma ce sa poata sa te-ncapa,
Sa le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apa?
Însa tu îmi vei raspunde ca e bine ca în lume
Prin frumoasa stihuire sa patrunza al meu nume,
Sa-mi atrag luare-aminte a barbatilor din tara,
Sa-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunaoara,
Si dezgustul meu din suflet sa-l împac prin a mea minte.
Dragul meu, cararea asta s-a batut de mai nainte;
Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
Care-ncearca prin poeme sa devina cumularzi,
Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,
Sunt cântati în cafenele si fac zgomot în saloane;
Iar cararile vietii fiind grele si înguste,
Ei încearca sa le treaca prin protectie de fuste,
Dedicând brosuri la dame a caror barbati ei spera
C-ajungând cândva ministri le-a deschide cariera.
De ce nu voi pentru nume, pentru glorie sa scriu?
Oare glorie sa fie a vorbi într-un pustiu?
Azi, când patimilor proprii muritorii toti sunt robi,
Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi
Idolului lor închina, numind mare pe-un pitic
Ce-o besica e de spuma într-un secol de nimic.
Încorda-voi a mea lira sa cânt dragostea? Un lant
Ce se-mparte cu fratie între doi si trei amanti.
Ce? sa-ngâni pe coarda dulce, ca de voie te-ai adaos
La cel cor ce-n opereta e condus de Menelaos?
Azi adeseori femeia, ca si lumea, e o scoala,
Unde-nveti numai durere, înjosire si spoiala;
La aceste acad?mii de stiint- a zânei Vineri
Tot mai des se perindeaza si din tineri în mai tineri,
Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas,
Pâna când din scoala toata o ruina a ramas.

Vai! tot mai gândesti la anii când visam în academii,
Ascultând pe vechii dascali cârpocind la haina vremii,
Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune
Si-n a lucrurilor peteci cautând întelepciune?
Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harum
Câstigând cu clipoceala nervum rerum gerendarum;
Cu evlavie adânca ne-nvârteau al mintii scripet,
Leganând când o planeta, când pe-un rege din Egipet.

Parca-l vad pe astronomul cu al negurii repaos,
Cum usor, ca din cutie, scoate lumile din chaos
Si cum neagra vecinicie ne-o întinde si ne-nvata
Ca epocile se-nsira ca margelele pe ata.
Atunci lumea-n capatâna se-nvârtea ca o morisca,
De simteam, ca Galilei, ca comedia se misca.
Ametiti de limbe moarte, de planeti, de colbul scolii,
Confundam pe bietul dascal cu un crai mâncat de molii
Si privind painjenisul din tavan, de pe pilastri,
Ascultam pe craiul Ramses si visam la ochi albastri
Si pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pilda
Catre vreo trandafirie si salbatica Clotilda.
Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic
Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.
Scârtiirea de condeie dadea farmec astei linisti,
Vedeam valuri verzi de grâne, undoiarea unei inisti,
Capul greu cadea pe banca, pareau toate-n infinit;
Când suna, stiam ca Ramses trebuia sa fi murit.

Atunci lumea cea gândita pentru noi avea fiinta,
Si, din contra, cea aievea ne parea cu neputinta.
Azi abia vedem ce stearpa si ce aspra cale este
Cea ce poate sa convie unei inime oneste;
Iar în lumea cea comuna a visa e un pericul,
Caci de ai cumva iluzii, esti pierdut si esti ridicul.

Si de-aceea de-azi-nainte poti sa nu ma mai întrebi
De ce ritmul nu m-abate cu ispita de la trebi,
De ce dorm îngramadite între galbenele file
Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile...
De-oi urma sa scriu în versuri, teama mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astazi sa ma-nceap-a lauda.
Daca port cu usurinta si cu zâmbet a lor ura,
Laudele lor desigur m-ar mâhni peste masura.
(Scrisoarea II)

-----------------------------------------------------------------------------

Si ca mumii egiptene stau cu totii-n scaun tepeni,
Tu cu mâinile-nclestate, mai cu degetele depeni,
Mai sucesti vre o tigara, numeri fire de musteti
Si-n probleme culinare te încerci a fi istet.
Sunt satul de-asa viata... nu sorbind a ei pahara,
Dar mizeria aceasta, proza asta e amara.
Sa sfintesti cu mii de lacrimi un instinct atât de van
Ce se-abate si la pasari de vreo doua ori pe an?
Nu traiti voi, ci un altul va inspira - el traieste,
El cu gura voastra râde, el se-ncânta, el sopteste,
Caci a voastre vieti cu toate sunt ca undele ce curg,
Vecinic este numai râul: râul este Demiurg.

Nu simtiti c-amorul vostru e-un amor strain? Nebuni
Nu simtiti ca-n proaste lucruri voi vedeti numai minuni?
Nu vedeti c-acea iubire serv-o cauza din natura?
Ca e leagan unor viete ce seminte sunt de ura?
Nu vedeti ca râsul vostru e în fiii vostri plâns,
Ca-i de vina cum ca neamul Cain înca nu s-a stâns?
O, teatru de papuse... zvon de vorbe omenesti,
Povestesc ca papagalii mii de glume si povesti
Fara ca sa le priceapa... Dupa ele un actor
Sta de vorba cu el însusi, spune zeci de mii de ori
Ce-a spus veacuri dupolalta, ce va spune veacuri înca,
Pân' ce soarele s-o stinge în genunea cea adânca.

(Scrisoarea IV)

----------------------------------------------------------------------

De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii...
În izvoadele batrâne pe eroi mai pot sa caut;
Au cu lira visatoare ori cu sunete de flaut
Poti sa-ntâmpini patriotii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de mariri va adumbriseti,
Ati ajuns acum de moda de va scot din letopiset,
Si cu voi drapându-si nula, va citeaza toti nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Ramâneti în umbra sfânta, Basarabi si voi Musatini,
Descalecatori de tara, datatori de legi si datini,
Ce cu plugul si cu spada ati întins mosia voastra
De la munte pân' la mare si la Dunarea albastra.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer?
N-o sa aflu într-ai nostri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lânga capistea spoielii?
Nu se nasc glorii pe strada si la usa cafenelii,
N-avem oameni ce se lupta cu retoricele suliti
În aplauzele grele a canaliei de uliti,
Panglicari în ale tarii, care joaca ca pe funii,
Masti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul,
De ai crede ca viata-i e curata ca cristalul?
Nici visezi ca înainte-ti sta un stâlp de cafenele,
Ce îsi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fara suflet, fara cuget,
Cu privirea-mparosata si la falci umflat si buget,
Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri,
La tovarasii sai spune veninoasele-i nimicuri;
Toti pe buze-având virtute, iar în ei moneda calpa,
Chintesenta de mizerii de la crestet pâna-n talpa.
Si deasupra tuturora, oastea sa si-o recunoasca,
Îsi arunca pocitura bulbucatii ochi de broasca...
Dintr-acestia tara noastra îsi alege astazi solii!
Oameni vrednici ca sa saza în zidirea sfintei Golii,
În camesi cu mâneci lunge si pe capete scufie,
Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patriotii! Virtuosii, ctitori de asezaminte,
Unde spumega desfrâul în miscari si în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, sed pe locuri
Si aplauda frenetic schime, cântece si jocuri...
Si apoi în sfatul tarii se adun sa se admire
Bulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subtire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoi
Sa ajung-a fi stapâna si pe tara si pe noi!
Tot ce-n tarile vecine e smintit si stârpitura,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natura,
Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, toti ilotii,
Toti se scursera aicea si formeaza patriotii,
Încât fonfii si flecarii, gagautii si gusatii,
Bâlbâiti cu gura strâmba sunt stapânii astei natii!

Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni!
I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni!
Si aceasta ciuma-n lume si aceste creaturi
Nici rusine n-au sa ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocara,
Îndraznesc ca sa rosteasca pân' si numele tau... tara!

La Paris, în lupanare de cinismu si de lene,
Cu femeile-i pierdute si-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ati pus averea, tineretele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?


Ne-ati venit apoi, drept minte o sticluta de pomada,
Cu monoclu-n ochi, drept arma betisor de promenada,
Vestejiti fara de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept stiint-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toata vrun papuc de curtezana...
O, te-admir, progenitura de origine romana!

Si acum priviti cu spaima fata noastra sceptic-rece,
Va mirati cum de minciuna astazi nu vi se mai trece?
Când vedem ca toti aceia care vorbe mari arunca
Numai banul îl vâneaza si câstigul fara munca,
Azi, când fraza lustruita nu ne poate însela,
Astazi altii sunt de vina, domnii mei, nu este-asa?
Prea v-ati atatat arama sfâsiind aceasta tara,
Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara,
Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei,
Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti - niste misei!
Da, câstigul fara munca, iata singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lasati macar stramosii ca sa doarma-n colb de cronici;
Din trecutul de marire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Tepes doamne, ca punând mâna pe ei,
Sa-i împarti în doua cete: în smintiti si în misei,
Si în doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni,
Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!

(Scrisoarea III)

------------------------------------------------------------------------------

Începând la talpa însasi a multimii omenesti
Si suind în susul scarii pân' la fruntile craiesti,
De a vietii lor enigma îi vedem pe toti munciti,
Far-a sti sa spunem care ar fi mai nenorociti...
Unul e în toti, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridica cine poate,
Pe când altii stând în umbra si cu inima smerita
Nestiuti se pierd în taina ca si spuma nezarita
Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?...
Ca si vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericeasca-l scriitorii, toata lumea recunoasca-l...
Ce-o sa aiba din acestea pentru el, batrânul dascal?
Nemurire, se va zice. Este drept ca viata-ntreaga,
Ca si iedera de-un arbor, de-o idee i se leaga.
"De-oi muri - îsi zice-n sine - al meu nume o sa-l poarte
Secolii din gura-n gura si l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Si-or gasi, cu al meu nume, adapost a mele scrieri!"
O, sarmane! tii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ti trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea putin. De ici, de colo de imagine-o fasie,
Vre o umbra de gândire, ori un petec de hârtie;
Si când propria ta viata singur n-o stii pe de rost,
O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri bracuite asezat si el, un brac,
Aticismul limbii tale o sa-l puna la cântari,
Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari
Si te-o strânge-n doua siruri, asezându-te la coada,
În vro nota prizarita sub o pagina neroada.
Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami... orice-ai spune,
Peste toate o lopata de tarâna se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului si gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...
Or sa vie pe-a ta urma în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepasatoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slavindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tau umbra. Iata tot ce te asteapta.
Ba sa vezi... posteritatea este înca si mai dreapta.

Neputând sa te ajunga, crezi c-or vrea sa te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subtire
Care s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt si dânsii... Magulit e fiecare
Ca n-ai fost mai mult ca dânsul. Si prostatecele nari
Si le umfla orisicine în savante adunari
Când de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte
C-o ironica grimasa sa te laude-n cuvinte.
Astfel încaput pe mâna a oricarui, te va drege,
Rele-or zice ca sunt toate câte nu vor întelege...
Dar afara de acestea, vor cata vietii tale
Sa-i gaseasca pete multe, rautati si mici scandale
Astea toate te apropie de dânsii... Nu lumina
Ce în lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina,
Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mâna de pamânt;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.
(Scrisoarea I)

------------------------------------------------------------------------------

S-apoi... cine stie de este mai bine
A fi sau a nu fi... dar stie oricine
Ca ceea ce nu e, nu simte dureri,
Si multe dureri-s, putine placeri.

A fi? Nebunie si trista si goala;
Urechea te minte si ochiul te-nsala;
Ce-un secol ne zice ceilalti o deszic.
Decât un vis sarbad, mai bine nimic.

Vad vise-ntrupate gonind dupa vise,
Pân' dau în morminte ce-asteapta deschise,
Si nu stiu gândirea-mi în ce o sa stâng:
Sa râd ca nebunii? Sa-i blestem? Sa-i plâng?

(Mortua est)