-

-

duminică, 13 septembrie 2009

Liber-arbitru

E uimitor cat de zgarcita este viata in a darui satisfactii. O fi oarecare motiv pentru care, in compensatie, momentele de deziluzie abunda, cert este ca mie imi scapa aceasta explicatie. Putem vorbi de destin, de actiune si reactiune, de examene intelept programate de o forta supranaturala... Avem insa doar doua alegeri. Una ar fi fatalismul. Cealalta e mai complexa si nu stiu cum s-ar putea numi. Emfatic am putea-o chema beligeranta. Lupta. Dar pentru a lupta ar trebui, minim, sa cunosti adversarul. Nu sa il vezi, doar sa il cunosti. Si asta naste o alta intrebare: exista un adversar? Un inamic? Cat este el de puternic? Sau, mai corect, sunt sanse ca acesta sa fie invins?
Evident, nimeni nu poate raspunde acestor intrebari. Nici macar cei care au impresia ca, din contra, viata este mai darnica cu satisfactiile. Deci, alegerea trebuie facuta orbeste. Mai ales dupa ce, parcurgand deja o buna bucata dintr-o varianta sau alta , esti pus in dilema de a re-considera optiunea. Privind in cealalta "tabara", eventual cerand chiar sfatul "partizanilor", iti dai seama ca in fond, nici ei nu sunt siguri ca fac bine.
Si fatalistii ca si luptatorii, sunt obligati oricum sa se ridice si sa continue dupa ce au incasat ultima (dar nu cea din urma) scatoalca. Care de regula nu este numai una, ba chiar este matematic sa "coboare" in rafale. Probabil este o chestiune de pura rezistenta. Iar asta depinde mult de durata "cursei". Nici pe asta nu ne este dat sa o cunoastem... Deci?
Nu cunoastem adversarul, nu cunoastem durata cursei, nu avem certitudinea ca un premiu exista. Colac peste pupaza, ne dor rau bataturile... La naiba cu filozofia! Eu ma asez frumusel pe margine! Abia acum am observat ca "pista" este de fapt un covor rulant. Tot acolo ajungi! N-o sa te scuteasca de vanatai, sigur, dar cel putin ajungi odihnit. Unde? Habar n-am, nu ma mai intereseaza! Vreau sa dorm, chiar si pe calea ferata...

16 comentarii:

andreiradu spunea...

ha :)
"E uimitor cat de zgarcita este viata in a darui satisfactii."

Nu viata este zgarcita, ci asteptarile noastre sunt peste masura posibilitatilor noastre.
Deziluziile vin din esuarea noastra.
Identificam (sa folosesc limbajul de lemn al nlp-istilor) tintele, si apoi tragem precum "boul la jug", uitand ca avem limite peste care, chiar nu putem trece... in sensul ca tintele noastre nu sunt conforme cu realitatea... si atunci, hop! apare cica deziluzia si dam vina pe viata.
Viata nu are nicio legatura cu asteptarile, dorintele, realizarile, neimplinirile noastre, ci doar materia aceea cenusie numita creier ce o purtam zi de zi sub o crusta densa, tare de os, pe care nu o stim folosi cu pricepere, pentru ca, nu-i asa, invatam tabla inmultirii pe de rost, bagam informatii de mici volens-nolens in teasta aceea, in loc sa fim invatati sa folosim ceas de ceas toata acea materie cenusie.

Inamicul nu poate fi decat: ghici?
Tu insuti!
Mi-a placut sfarsitul:
"N-o sa te scuteasca de vanatai, sigur, dar cel putin ajungi odihnit. Unde? Habar n-am, nu ma mai intereseaza! Vreau sa dorm, chiar si pe calea ferata..."
:)))
Acesta este tabloul unui om ajuns la varsta respectabila, garbovit de atata "lupta" cu sine insusi, incat singurul deziderat este sa se odihneasca.
:)

SOmeONE spunea...

Pai, daca stai sa te uiti bine, nu am scris nimic diferit de concluziile tale. Cred ca esenta este aceiasi. Sigur, tonul este putin frustrat, asta pot sa o recunosc. De inteles, avand in vedere ca, la anumite "varste respectabile", incepe sa-si faca loc o anumita ipohondrie... profetic, as putea sa iti spun : vei avea ocazia sa experimentezi! Dar nu o fac. :)))

andreiradu spunea...

suna mai degraba a ... blestem
:)))

iata o teama de inteles ( o teama/temere/frica pe care eu o inteleg).
Teama de neputinta.

La "varsta respectabila" carcasa nu te mai ajuta, desi psihic poate inca nu ai ajuns la o "varsta respectabila", si, poate, nici spiritual nu ai atins apogeul... dar ce te faci cu carcasa?!

Diferenta dintre ceea ce ai scris tu si ceea ce am scris eu este una singura - introducerea!
:)

SOmeONE spunea...

Crede-ma, "carcasa" nu are nimic de-a face in acest demers. Aceasta este perfect controlabila, mult mai usor decat oaspetele sau. Desi poate suna a stereotip, am avut ocazia sa ma incredintez de acest adevar.
Introducerea mea poate ca nu a fost una dintre cele mai potrivite. Dar, fara un "inamic" de combatut, "lupta" nu isi are sensul. Sigur ca radacina problemelor este in noi insine. Insa avem tendinta de a ne menaja, deci vom incepe prin a individua problemele externe. Care nu sunt nici ele de neglijat.
Asa cum expui tu problema, nu faci decat sa schimbi adversarul. In loc sa te superi pe viata, te superi pe tine insuti. Efectiv, schimbi extrema, dar pana la urma tot acolo ajungi, aceasta mantra va sfarsi prin a te obosi la fel de tare. Deci?...

andreiradu spunea...

Nu schimbi extrema, ci modul de perceptie.
Viata nu este vinovata ca tu (eu, oricine) isi construieste imaginar o lume care nu are nicio legatura cu realitatea.
"A lupta" nu e musai sa presupuna un inamic, decat daca modul tau de perceptie este eronat sau doar astfel de mobilizeaza.
Lupt sa urc pe munte, inamicul meu nu este muntele, ci putinta mea, sau neputinta. Antrenamentul sau lipsa antrenamentului. Deciziile corecte sau incorecte.

Inamicul apare in momentul in care tu iti doresti unul, sa-ti justifici propriile-ti actiuni.

Cata platitudine ar fi existat in viata noastra daca am fi putut cunoaste totul dinainte: "adversar", "durata cursei", "certitudinea premiului" etc.

SOmeONE spunea...

Cred ca totul depinde de ceea ce intelegi prin "viata". In contextul postarii mele, viata este acea suma de conjuncturi influentabile atat de liberul-arbitrul propriu cat, mai ales, de factorii externi si ne-controlabili. In teoria ta, se pare ca pe acestia din urma ii excluzi complet, poate fara voie.
Platitudine sau nu, reusesc cu greu sa cred ca tie iti place suspansul intr-atat incat sa fii multumit de a orbecai in semi-intuneric cand ai putea sa ai dreptul la o lanterna. Cat priveste inamicul si lupta, m-as fi asteptat ca tu sa iei in considerare ghilimelele.
Trecand la lumea imaginara, ceea ce spui tu nu este lipsit intr-u totul de adevar. Se cuvine insa a nota ca nu tot ce tine de imaginar este utopie. Iar, chiar daca ar fi, nimic nu demonstreaza ca utopia de astazi nu poate deveni realitate maine. Da, oboseala sau stressul intervin atunci cand imaginarul, inteles ca si suma de principii, nu gaseste corespondent in real. De ce principiile sunt mai inalte, de ce vor avea sanse mai mici de a fi confirmate. Care este sfatul tau? Diminuarea principiilor in favoarea confortului?

andreiradu spunea...

Da, viata inseamna si pentru mine acelasi lucru!Nu exclud factorii externi, ei sunt, da-mi voie sa-i spun "spilul" acestei vieti pentru a nu deveni prea previzibila. Este acel lucru ce te tine activ, in "tensiune". Pentru mine inseamna motorasul acestei minunatii numita VIATA!

Da, imi place suspansul, iar daca nu stiu ce ma asteapta dincolo de un "zid" nu inseamna ca "orbecai", ci doar ca exista o necunoascuta. Depinde de mine daca sunt pregatit sau nu sa-i fac fata.

Laterna o ai. Iti trebuie doar cutezanta.
Stii cine nu are lanterna? Cei bolnavi. Desi, am intalnit cazuri extraordinare, adica oameni bolnavi (incurabil) ce aveau nu o lanterna ci ditamai farul.

Corect, nu tot ce este imaginar tine de utopie.
Eu faceam referire doar la acel imaginar ce aduce deziluziile. Faceam referire la "telurile", planurile oamenilor ce se dovedesc a fi mult prea marete pentru capacitatea lor de a le preface in realitate (adica realizari).

Principiile, in opinia mea, nu au ce cauta in imaginar. Ele insotesc orice individ in viata reala (chiar si virtuala), ele completeaza caracterul individului si impletesc (construiesc) cararea individului prin viata.
Principiile nu au cum sa dezamageasca, deziluzioneze un individ. Ele sunt FELUL lui de a fi.
Parerea mea.

SOmeONE spunea...

Parerea ta...

andreiradu spunea...

Parerea mea referitor la ce?
La principii?
La la lanterna? :))

Vrei sa spui ca principiile tale sunt din zona imaginarului? Le folosesti doar in imaginar? De teama?
Lasand lucrurile in confuzie, imi poti aduce si mie prejudicii, nu numai tie.
Ce fel de prejudicii?
De comunicare.
:)

SOmeONE spunea...

Ramasesem dator aici...
Sigur ca principiile se nasc in imaginar. Un principiu este o lege nescrisa. Un fundament al caracterului. Bineinteles ca poate deziluziona si inca enorm, dar nu principiul in sine ci neimpartasirea, mai corect spus nerespectarea lor de catre societate. Si nu ma refer la principii particulare, sofisticate.
Sigur, aici perceptia poate sa difere de la individ la individ, eu vorbesc doar de mecanism in speta.

andreiradu spunea...

ei,uite ca m-ai prins!
Ca ia nastere in imaginar... mai treaca mearga, desi as avea multe de obiectat, dar ce legatura are cu nerespectarea principiului tau de catre societate?!

exemplu de principiu:
- nu-mi place sa mint (NU mint)
ce ma intereseaza pe mine ce face societatea?
Principiile mele (nascute, cum zici tu, in imaginar) sunt parte din caracterul meu. Ce treaba are cu societatea?
Societatea le are pe ale ei... si vedem ce fel de principii are societatea, nu?
- nu-mi place sa intarzii (NU intarzii), ce treaba are societatea cu neintarziatul meu?

Tu vorbesti despre asteptarile tale de la societatea in care te invarti, ceea ce este alta poveste.
Daca am inteles gresit, corecteaza-ma.

SOmeONE spunea...

Pai tocmai, nu am spus "nerespectare" ci "neimpartasire". Este foarte diferit. Daca eu nu mint, ma astept ca, dat fiind ca este un principiu proclamat, sa nu minta nimeni. Vazand ca asa nu se intampla, te astepti ca, oricum, cei care nu respecta regula sa aiba de tras niste consecinte. Sau, cel putin, sa iti fie apreciata consecventa. Desigur, ai putea sa te conformezi curentului, asa nu te vei mai simti oarecum neadaptat. Fiind insa convins de fundamentalitatea si justetea regulii, nu o faci, iar asta da nastere multor probleme de ordin practic. Problemele de ordin practic genereaza stress. Ca sa nu mai vorbim de conflictele interioare, pentru ca tentatia de a abdica nu este deloc de neglijat.

andreiradu spunea...

in ceas tarziu, vin si spun :)
am inteles ceea ce vrei sa transmiti, insa tu ai inteles ca asteptarile tale iti aduc prejudicii imediate (sau pe termen lung) nicidecum societatea?!

Nu as da dovada de aroganta sa-i impun societatii sa-mi impartaseasca principiile?
Societatea este compusa de n indivizi: unii dintre ei au principii, altii nu au, sau daca le au unori fac uz de ele, alteori nu.

Cui serveste principiile mele?
Mie? Societatii?
Cu certitudine, mie in modul cel mai direct.

Indirect, societatii.

Mintind, spre exemplu, pot afecta o parte a societatii cu care vin in contact, insa nu va fi un tzunami, astfel incat sa o zdruncin din temelii, insa e precum bumerangul - acea parte a societatii pe care am mintit-o imi va intoarce minciuna intr-un anume fel, si nu tocmai convenabil pentru mine de am acea constiinta (pana si cea de sine) despre care vorbeai tu.

Un "ezoterist", nu stiu care, spunea ca sursa suferintelor noastre sunt insasi asteptarile noastre. Cu cat avem asteptari mai multe de la cei din jur, cu atat suferinta noastra va creste... putand deveni, la un moment dat (extrema) deveni niste inadaptati.
:)
Invat zi de zi (cu dificultate) sa am asteptari doar de la mine. Recunosc e al naibii de greu, dar nu imposibil.
Uneori imi iese, alteori nu.
:))

andreiradu spunea...

wow!

uite, abia acum am citit ce scrie sub "introduceti un comentariu".
S-ar putea sa te intereseze parerea noastra
iar
pe agramati i-ai rugat sa se abtina.

Crezi ca agramatii sunt prosti? Adica lipsiti de inteligenta?

Sau doar pentru faptul ca nu stiu folosi(vorbi/scrie) corect din punct de vedere gramatical limba romana (din motive pe care tu nu le cunosti) nu au dreptul sa-si exprime o opinie?!

andreiradu spunea...

Raman sa sting, din nou lumina, aperitivul fiind restul de ieri (dar mi-a placut)

O noapte de pomina.
:)

SOmeONE spunea...

Daca principiul este considerat regula - si ESTE o regula - de el beneficiaza in primul rand societatea. Abia intr-un plan secund individul. Pentru individ, respectarea principiilor este arbitrara, deci beneficiile sale ar fi mai mari si sunt, atunci cand jongleaza cu ele, respectandu-le sau nu in functie de oportunitatea situatiei. Pe duplicitari bumerangul tau nu ii va atinge, tocmai pentru ca ei l-au lansat si se asteapta la lovitura sa. Fiind avizati vor avea sanse mari sa eschiveze.
Sigur ca nu va fi un tsunami, insa valurile mici si repetate pot face mai mari ravagii si pe termen mai indelungat. In plus, exista pericolul de a te obisnui cu ele si a nu le mai percepe sau da importanta.
Acum am inteles diferenta dintre viziunile noastre, tu sustii individualismul absolut si raportezi totul la persoana ta. De aceea iti vine greu sa accepti realitatile altora pe care te grabesti sa le definesti gresite sau usor de explicat si (sau) de remediat.
Nu ma intereseaza si nu sunt eu chemat a evalua IQ-uul agramatilor. E doar ca persoanele care vorbesc limbi diferite nu au sansa de a se intelege in mod corect. Drept pentru care, in mod respectuos, am atasat aceasta observatie formularului de comentarii. Asta in virtutea experientelor mele trecute. La fel sta treaba si cu "parerea voastra s-ar putea sa ma intereseze". Ca si in cazul agramatilor, este vorba doar de a fi cinstit si nu de aroganta, cum insinuezi tu. Si face parte din principiile mele, aducatoare de frustrare sau nu...

Trimiteți un comentariu

Facem asa: tu combati ideea, eu raspund la fel. Ca pe orisicare, referirile la persoana mea au darul de a ma irita. Ma rog, cele defavorabile... :)

 
Sunt un copac paduret care incearca sa ofere fructe cat mai gustoase calatorului . Nu pretind nimic in schimb, am doar o mare rugaminte: sa facem astfel incat licentele si ISBN -urile sa devina niste chestii primitive, depasite. Multumesc! :)