Liber-arbitru

E uimitor cat de zgarcita este viata in a darui satisfactii. O fi oarecare motiv pentru care, in compensatie, momentele de deziluzie abunda, cert este ca mie imi scapa aceasta explicatie. Putem vorbi de destin, de actiune si reactiune, de examene intelept programate de o forta supranaturala... Avem insa doar doua alegeri. Una ar fi fatalismul. Cealalta e mai complexa si nu stiu cum s-ar putea numi. Emfatic am putea-o chema beligeranta. Lupta. Dar pentru a lupta ar trebui, minim, sa cunosti adversarul. Nu sa il vezi, doar sa il cunosti. Si asta naste o alta intrebare: exista un adversar? Un inamic? Cat este el de puternic? Sau, mai corect, sunt sanse ca acesta sa fie invins?
Evident, nimeni nu poate raspunde acestor intrebari. Nici macar cei care au impresia ca, din contra, viata este mai darnica cu satisfactiile. Deci, alegerea trebuie facuta orbeste. Mai ales dupa ce, parcurgand deja o buna bucata dintr-o varianta sau alta , esti pus in dilema de a re-considera optiunea. Privind in cealalta "tabara", eventual cerand chiar sfatul "partizanilor", iti dai seama ca in fond, nici ei nu sunt siguri ca fac bine.
Si fatalistii ca si luptatorii, sunt obligati oricum sa se ridice si sa continue dupa ce au incasat ultima (dar nu cea din urma) scatoalca. Care de regula nu este numai una, ba chiar este matematic sa "coboare" in rafale. Probabil este o chestiune de pura rezistenta. Iar asta depinde mult de durata "cursei". Nici pe asta nu ne este dat sa o cunoastem... Deci?
Nu cunoastem adversarul, nu cunoastem durata cursei, nu avem certitudinea ca un premiu exista. Colac peste pupaza, ne dor rau bataturile... La naiba cu filozofia! Eu ma asez frumusel pe margine! Abia acum am observat ca "pista" este de fapt un covor rulant. Tot acolo ajungi! N-o sa te scuteasca de vanatai, sigur, dar cel putin ajungi odihnit. Unde? Habar n-am, nu ma mai intereseaza! Vreau sa dorm, chiar si pe calea ferata...