-

-

vineri, 20 mai 2011

Delirul paradigmelor

                     
               
Nu cred ca exista, in aceasta dimensiune in care suntem nevoiti sa traim, un fenomen mai deprimant decat cel al perisabilitatii. Mai mult sau mai putin constient, sentimentul desertaciunii ne insoteste constant din cea mai frageda pruncie iar contracarea sa este, cred, unul dintre principalele obsesii ale omului. Pornind de la cele mai neinsemnate obiecte si sfarsind cu insasi sentimentele, care mai in graba, care mai lent, fiecare forma a materiei plateste acest tribut neinduplecat al decadentei. Plantele rasar, infloresc, se ingalbenesc si mor. Insectele, animalele se nasc, zboara, innoata, alearga, se lupta intre ele, inving, apoi la randu-le sunt invinse. Muntii se macina. Omul nascoceste unelte cu care face obiecte, case, orase, opere de arta. Pe unele le distruge tot el, altele, obosite de atata lasat in mostenire, se dezintegreaza de la sine. Nimic nu il inspaimanta mai mult pe om decat sentimentul efemeritatii si nimic nu il stimuleaza mai mult in a-si inventa iluzii de nemurire personala. Aduna averi, creaza imperii, corporatii care sa ii poarte numele. Piramide, statui colosale. Isi graveaza initialele pe bijuterii din materiale inoxidabile, scrie carti, inventeaza doctrine, devine kamikaze, profet. Orice. Sarman nebun... Isi confunda copiii cu propriile sale clone si incearca sa ii modeleze ca atare, o ia de la capat cu nepotii, daca mai apuca.

Omul nu traieste decat pentru a tenta sa devina prin toate mijloacele etern.

Pana si spaimele sale ancestrale s-au perisat, rand pe rand. Intuneric, frig, foame, zeitati, autoritati. Dumnezeu insasi are zilele numarate. Intre toate insa, una nu vrea sa stie de nimic: Teroarea Timpului! Pentru ca timpul este echivalent cu moartea. Atat cat va continua sa curga, flegmatic, moartea se va prezenta punctuala la capatul existentei pamantenilor si a lumii lor limitate. Timpul, acest urias polizor silentios si parsiv, acest acid virulent. Imaterial si omniprezent, se spune ca are trei dimensiuni. Sincer sa fiu, nu am reusit niciodata sa inteleg care sunt acelea. Mie imi rezulta doar doua, cu indulgenta. Caci daca trecutul nu se poate nega si se poate masura in clipe, ore, ani, viitorul este doar o ipoteza si ca atare nu poate fi masurat. Deducem astfel ca prezentul ar fi acel interval dintre o certitudine si o ipoteza.Din cata lume am intrebat, nu a stiut nimeni sa ma lamureasca: prezentul cat tine, frate?! O secunda? O ora? O zi? Prezentul meu coincide cu al tau?

7 comentarii:

Celestine spunea...

Frumos mai scrii:)
Am sa mai trec pe aici.
Multumesc

SOmeONE spunea...

Onorat! Sper sa fiu mereu la inaltime.
Multumesc si eu! :)

Ramona spunea...

Buna seara!:)
Citindu-ti postarea, am crezut o clipa ca am pasit intr-un muzeu al umanitatii. Custodele e priceput!

hera mariana spunea...

"Carpe diem"...atât e prezntul!
nu cred că nu ştiai, ai vrut să vezi dacă noi ştim!:)
"Că viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!"
Decebal către popor- de George Coşbuc

SOmeONE spunea...

Buna seara, Ramona, multumesc! :)
Mai degraba decat un custode de muzeu, cateodata ma simt un paznic de cimitir care isi asteapta pensia.

SOmeONE spunea...

Mariana, chiar nu stiu! Intrebarea aia ma framanta cu adevarat. E usor sa spui "carpe diem", mai greu este sa o faci. E ca si cand ai prins in palma o insecta, o simti bazaind dar nu o poti admira pentru ca abia deschizi pumnul zboara. :)

hera mariana spunea...

DA! Atât este prezentul "cât ai clipi" şi a trecut:) mai ales de la un anume timp, când eşti conştient de el.:)

Trimiteți un comentariu

Facem asa: tu combati ideea, eu raspund la fel. Ca pe orisicare, referirile la persoana mea au darul de a ma irita. Ma rog, cele defavorabile... :)

 
Sunt un copac paduret care incearca sa ofere fructe cat mai gustoase calatorului . Nu pretind nimic in schimb, am doar o mare rugaminte: sa facem astfel incat licentele si ISBN -urile sa devina niste chestii primitive, depasite. Multumesc! :)