-

-

duminică, 14 februarie 2010

Compunerea

Cati ani sa fi trecut de atunci?... Uneori par multi, prea multi, alteori, trezindu-ma din somn, simt inca gustul amar al deziluziei si imi pare ca s-a intamplat abia ieri. Cine stie, poate se intampla inca, ciclic sau aleatoriu, schimband doar personaje si scenarii. Poate de vina sa fie doar faptul ca asupra acestui jalon al vietii am revenit mereu cu gandul, nelasand sa-i paleasca culorile...

Acelui cartier i-a luat locul demult un altul. De fapt, denumirea de cartier e cam pompoasa. In acea jumatate a anilor '70, toata lumea ii spunea simplu "Colonia". Numele ar putea sugera o asezare oarecum fortata, in vreun tinut pustiu si inospitalier, populata de familii de aventurieri. In realitate, era vorba doar de un apendice al unuia din nenumaratele obiective industriale in plina expansiune in acei ani de "boom" economic, oarecum diletant, dar nu pentru asta mai putin spectaculos. Planurile cincinale ale regimului tinteau foarte sus, astfel ca mica fabricuta de ciment si var, nationalizata in detrimentul unui neamt, trebuia sa asigure Brasovului autosuficienta in ceea ce privea ulterioara sa dezvoltare in plan urbanistic. Astfel ca, odata cu retehnologizarea si extinderea sa, fabrica avea nevoie de noi brate de munca. Erau anii "emigratiei" masive, dar nu era vorba de straini, emigrau populatiile satelor, atrase de facilitatile vietii la oras, atat de elogiate in propaganda vremii. Lumea venea din toate colturile tarii, mai intai capul familiei care, dupa o perioada de "prospectare" menita sa pregateasca "terenul" si care putea sa dureze chiar ani, functie de cat de destoinic in a se "aranja" era respectivul, lansa semnalul parasirii definitive a locurilor natale.

Grajdurile armasarilor vechiului patron, devenite intre timp "dormitoare", nu erau insa adaptate vietii de familie semanand mai mult a cazarme. Astfel ca organele de conducere ale fabricii au gasit o solutie ingenioasa si ieftina: celor care cereau o locuinta "de serviciu", li se aloca o mica parcela dintr-un teren viran care era si nu era in incinta intreprinderii. S-a luat masura separarii acestuia prin ridicarea unui zid de beton intern, atfel ca viitorul "cartier" parea un stat in stat, inchis intre fabrica si vechiul gard perimetral care nu a fost demolat din pricina caii ferate care lega sectia de ciment cu cea de var. Dar cui sa-i pese de asa amanunte nesemnificative? Calul de dar nu se cauta la dinti, terenul si materialele de constructie erau gratis, in ce priveste mana de lucru, ai mai vazut om venit de la tara sa nu se priceapa la orice? Fara sa mai pui la socoteala clacile vecinilor, putin din spirit de obste, mai mult din comanda organelor, ce mai are importanta? Cat ai clipi, de la o zi la alta, rasarea cate o noua casuta. Simpla, rectangulara si netencuita pe dinafara, fara baie, cu un perete lipit de cea a vecinului, spate in spate cu o alta. Curte si o bucatica de gradina, cat sa intorci o bicicleta. Dar pentru cine voia mai mult, era suficient sa isi desteleneasca o parcela din proprietatea obsteasca aflata intre case si calea ferata si sa cultive ce ii poftea inima, mai mult de dragul originilor decat de cel al avantajelor economice. "Gradinile", asta era denumirea zonei, si asa le stiam si noi, copiii.

Iar daca am amintit de copii, se poate intelege si de ce afirm ca a cultiva ceva pe acolo era mai mult un hobby decat avantaj material... Desi din tot ce am scris pana acum cineva ar putea sa isi inchipuie "Colonia" ca pe un furnicar de copii, in mod inexplicabil eram relativ putini. Nu mai mult de o duzina. Suficienti insa pentru a afecta grav "recoltele" din zona... Pe buna dreptate, deja era mult ca le toleram in imparatia noastra! Dar aceasta era doar o parte din ea, mai draga ne era "jungla" de o parte si de alta a caii ferate si cu mult mai mult lacul. Desi acesta facea parte din fabrica, nu o sa va inchipuiti ca uriasul zid de beton era un obstacol... Baltile lui Sadoveanu erau mizilic pe langa cum vedeau ochii mei de copil aceasta vaioaga salbatica si plina de mistere, acest petec de natura inconjurat de drumuri desfundate si uriase benzi transportoare. Nu stiu cat de poluat era, dar colcaia de viata, pesti, salamandre si serpisori, broaste pantecoase si coriste, libelule si tot soiul de fluturi nemaivazuti, greieri si toate pasarile cerului. Malurile abrupte formau o specie de padurice care atenuau huruitul neintrerupt al colosului care nu se oprea nici noaptea si ne ascundeau privirilor dusmanului numarul unu, "Inginerul". Desi pana si proprii nostri parinti se impacasera cu ideea ca era practic imposibil, chiar si prin decretarea celor mai cumplite pedepse, sa ne tina departe de ceea ce ei vedeau ca un loc plin de pericole, "Inginerul" era incapatanat ca un catar! Cu cate undite a confiscat de la noi, ar fi putut organiza o panoplie de tot respectul. Parca a doua zi nu ne faceam altele... Ce-ti trebuia? Doi metri de guta si un carlig, putin plumb dintr-un sigiliu de vagon, batul il furniza paduricea iar pluta era o bucatica de trestie. Mare inginerie!... Mai rau de el, rotofei, incaltat cu cizme de cauciuc si cu casca de protectie in cap (de la asta i se tragea porecla, ne spusese noua cineva ca inginerii au casca alba), sa trebuiasca sa alergi stiind ca nu ai nici cea mai mica sansa sa prinzi impielitatii plin de argint viu. Sa le cauti scara pitita prin balariile spinoase de la baza gardului, sa o distrugi furios, constient ca maine isi vor face alta... Saracul!

Fabrica nu mai exista astazi, a ramas doar dealul caruia cariera de piatra i-a lasat o rana hidoasa si abrupta, ascunsa acum de blocuri inalte si de cativa brazi plantati anume. Orasul a cotropit si a facut sa dispara orice urma a halelor si instalatiilor tehnologice. Pe locul lacului de odinioara, astupat, se afla acum un parc, unde copiii se joaca fara a trebui sa puna pe unul dintre ei de "santinela". Poate ca "Inginerul" trece inca pe acolo, o fi inofensiv de acuma, poate ca duce de mana vreun nepotel... E frumos parcul, dar nu mai are nici un farmec, pentru mine. Insa, daca ma asez pe o banca si inchid ochii il pot simti inca, reusesc sa ii mai vad odata culoarea verde-albastruie si sa aud chemarile si chicotelile tovarasilor mei de inceput de viata. In special pe unul dintre ei, pe Aurel... El era nascut chiar acolo, in "Colonie", casa parintilor sai era una dintre primele din sir, marturie a "vechimii" sale. Casa noastra era in schimb mai recenta, ai mei au prins "ultimul tren", datorita faptului ca, pe langa subsemnatul, un alt membru al familiei era inscris pe lista de sosiri . Fiind deja a doua generatie, si neavand multi copii, oficial nu faceau parte dintre "emigranti" si nici "caz social" nu erau, astfel ca au trebuit sa dea prioritate celor mai noi sau cu familii "grele". Desi aveam doar trei ani, imi amintesc de minune cum ma ducea tata cu el la "Casa", si cum ma minunam de fiecare data vazand ca a mai crescut nitel... Pana ce intr-o seara, in mod inexplicabil, am gasit acolo toate lucrurile noastre si am ramas si noi, vechea "Acasa" schimbandu-si denumirea in "La bunica". La inceput nu am fost prea afectat, practic imi petrecea zilele tot in vechiul cartier natal, in grija bunicii, pentru ca la gradinita nu imi placea defel si sa stau incuiat in casa ar fi fost cea mai mare greseala pe care parintii mei ar fi putut sa o comita!... Asa ca, pentru o perioada, nu prea am avut posibilitatea de a explora noua "imparatie" si nici de a cunoaste personajele care o populau.

Imi aduc aminte ca prima noastra intalnire nu a fost tocmai prietenoasa. Era o toamna destul de mohorata, drept pentru care nu aveam voie sa ies la joaca fara nesuferitul ala de fes cu ditamai motul colorat si fara geaca groasa care imi limita miscarile. Asa ca ma multumeam sa trag suturi pietrelor gasite in preajma curtii de care imi fusese pus in vedere sa nu ma indepartez prea mult. "Sa stai sa te vad" imi spusese mama, indesandu-mi bine fesul pe urechi, neluand in seama grimasa mea de nemultumire. Parca unde sa te duci? "La bunica" aveam prieteni, aveam paraul, te puteai legana pe gardul facut din cabluri intinse intre stalpi... Iar aici? Nici macar gaste sau vreo gaina caraghioasa, cu gatul golas, sa o poti fugari pana ce, inghesuita in vreun colt, nu incepea sa sara pe perete lasand sa ii zboare niscai fulgi roscati, cotcodacind ca la judecata de apoi... Chiar si asa, mai bine decat sa stai in casa, ala micu' de-l aduse barza, desi l-ai asteptat atata, nu stie decat sa doarma si sa manance, asta cand nu oracaie si nu o obliga pe mama sa stea tot cu el in brate. Si auzi pozna, barza nu mai il ia inapoi, dupa cum am sfatuit-o eu pe mama cand am vazut ca se ingroasa gluma! Alta data sa imi fie invatatura de minte, sa mai cer fratiori!

Mda, plictiseala mare si tata tot promite ca imi face trotineta aia... Mai bine ma intorc in casa, mai demontez vreo masinuta, mai mazgalesc vreo foaie... Ia stai asa, da' mingea asta de unde a rasarit? Hmm, e mai mare ca a mea, parca si mai rosie. A cui sa fie? La stanga e curtea. La dreapta, nu se vede nici tipenie... Ma duc sa o iau! Cativa pasi ezitanti, ma uit peste umar, nimeni. Ma aplec si dau sa pun mana pe minge cand, de neunde, un bocanc innoroiat o tintuieste la pamant. Ma ridic vinovat si privesc chioras la posesorul bocancului. Fata rosie de alergatura si privire obraznica, sfidatoare. "Asta-i mingea noastra"! "Pai... nu voiam sa o iau"... "Ba da, ai vrut sa ne-o furi"! Hmmm, nu prea imi place de tipul asta... Il masor rapid: nu pare sa fie mai inalt decat mine. Poate ceva mai robust. Da' eu pot oricand sa o strig pe mama... Nesiguranta s-a risipit intr-o clipa. "Aicea e la mine in fata, bine? Sa te duci la tine acasa"! Pun mana pe ulucile gardului, ca sa subliniez ideea. Celalalt nu pare prea impresionat, totusi, isi culege mingea si o pune sub brat, precaut. "Eu stau aici dinaintea ta", riposteaza sigur de el, "poate vrei sa te batem"! Aha, iata motivul sigurantei sale ostentative... Pluralul asta da de gandit. Poate ar fi mai bine sa ma mai inmoi, fara sa dau impresia ca cedez. "Nu mi-e frica de voi, poate vrei s-o strig pe mama"... Un pas catre poarta, preventiv. "Uite acuma fluier si vine prietenul meu, Nelu, e mai mare ca tine"! Hait, strategia nu functioneaza! Caut clanta cu privirea si, deodata, se face intuneric! Mi-a tras fesul pe ochi, blestematul! Ma grabesc sa mi-l ridic in timp ce trag un sut la intamplare, cuprins de panica. Dar dinaintea mea nu se mai afla nimeni, doar de dupa coltul casei se aude tropaind si razand zgomotos. Sa ma duc dupa el?... As putea sa i-o platesc... Si cu Nelu cum ramane? Da, da, Nelu... Ei bine, am sa astept. Trece el vreodata singur, n-au intrat zilele in sac!

Asa cum se intampla cu copiii, mai apoi am uitat episodul, ne-am cunoscut mai bine si ne-am imprietenit. Chiar si cu Nelu, care nu era nicidecum atat de fioros pe cat imi fusese dat de inteles... Aurel avea aceeasi varsta cu mine. Am devenit de nedespartit si am luat in stapanire "Colonia", impreuna elaboram tacticile pentru a contrasta actiunile "Inginerului", luam bataie de la parinti pentru aceleasi fapte demne de niste "magari". Si el avea probleme identice cu fratele mai mic care ii era dat in grija si care repezenta conditia necesara si suficienta pentru a iesi din casa... Ne complectam bine si nu am avut niciodata divergente majore, eu eram idealistul iar el cel pragmatic. Ce iti poti dori mai mult la acea varsta, decat libertate si un tovaras cu care sa o imparti?

Bineinteles ca am mers la aceeasi scoala, eram chiar in aceeasi clasa, "prieteni la catarama". Te-ai fi putut astepta ca contactul cu alti copii din afara anturajului obisnuit, sa ne faca sa ne mai "racim", sa iesim din cercul exclusiv al prieteniei "de cartier". Nu s-a intamplat deloc asa, chiar daca scoala declansase in noi un soi de rivalitate, dar in sensul bun, fiecare incerca sa nu ramana in urma celuilalt in ce privea laudele pentru rezultatele obtinute. Primul an de scoala nu s-a terminat cu premii pentru nici unul dintre noi, dar eram in top. In al doilea an, nu imi aduc aminte motivul, clasa noastra a fost preluata de o noua invatatoare. Era tanara, la prima sa promotie de elevi si avea sa ne poarte pasii pana la sfarsitul clasei a patra. Pe cea dinaintea ei mi-o amintesc vag, pe dansa insa mi-o voi aminti mereu si va ramane "Tovarasa", desi acum se spune "Doamna". Pe atunci nu realizam nici pe departe ideologia ascunsa in acest apelativ, iar astazi simt ca as stirbi ceva schimband-o, o imagine, o asociere.

Desi fara experienta, "Tovarasa" s-a dovedit un excelent pedagog, un om sufletist inainte de toate. In cateva zile stia cum ne numim fiecare, desi eram 42 de suflete in acea clasa... Ti se adresa mereu pe numele mic, spre diferenta de predecesoarea sa si de multi alti invatatori, lucru care iti dadea un sentiment placut, de inlaturare a unei specii de bariere formale. Se facea respectata fara sa tipe si fara sa "dea la palma". Cel putin mie, imi era suficienta o privire incarcata de repros din parte dansei, pentru a ma face sa intru in pamant de rusine. Parea ca citeste in noi ca in niste carti deschise, de fapt chiar asta si facea. Am fost putin suparat atunci cand, din motive doar de dansa stiute, nu mi-a permis sa stau in aceeasi banca cu prietenul si vecinul meu. Mai apoi m-am impacat cu ideea, ba chiar am uitat mica "nedreptate" ce ni se facuse. Oricum, odata iesiti din clasa, cine ne mai putea desparti? Ai nostri se intorceau de la sedintele cu parintii din ce in ce mai multumiti, viata parea o insiruire de lucruri minunate, un drum neted fara cotituri. Dar urma sa vina acea zi, una din multele de mai apoi, in care inocenta copilariei avea sa suporte o lovitura care, in pofida aparentei banale, schimba caractere si chiar destine...

Imi placea mult ora de "compunere". "Tovarasa" observase acest lucru si ma incuraja, punandu-ma sa citesc mai mereu in fata clasei lucrarea mea, dupa care urmau mereu laude. Nu numai acest lucru ma stimula, ci si faptul ca tot ceea ce puneam pe hartie era practic fara nici un efort din partea mea. Mai ales cand tema era una frumoasa, ca aceea pe care tocmai o primisem: "Cel mai bun prieten al meu". Aproape ca nici nu am auzit sugestia finala care preciza ca se poate scrie despre un prieten real sau despre unul imaginar. Nu era cazul meu, asa ca deja ma gandeam la cum ar trebui sa sune introducerea. Pana la sfarsitul programului, insa , mai erau doar o gramada de nazdravanii de facut... Mergeam pe jos catre casa, neinsotiti de nimeni, cu tot cu harjoneala de rigoare nu faceam mai mult de douazeci de minute pana acasa. Pe vremea aceea rar se intampla ca vreun parinte sa isi conduca copilul la scoala, cu atat mai putin sa il astepte la iesire. Ajunsi in "Colonie" ne salutam, stiind ca dupa-amiaza, dupa teme, ne vom intalni fara greseala. Din acel moment, scoala intra in stand-by, joaca era o lume separata si de sine-statatoare, fara alte reguli decat cele care ne conveneau noua... Invatam bine, dar nu eram "tocilari", asa ca nu discutam prea mult despre materiile scolastice in timpul nostru liber. De aceea n-am discutat nici despre temele de a doua zi, cui sa-i pese?

M-am gandit de multe ori la acea compunere din acea indepartata zi de inceput de vara... Analizand, am banuit-o multa vreme pe invatatoarea noastra de premeditare. Prea se legau multe. Totusi, daca pun in balanta delicatetea sa ca om, contra unei tentative de experiment didactico-psihologic, ma vad nevoit sa admit ca a fost doar o simpla coincidenta. Foarte rar Aurel era invitat sa isi citeasca compunerile. Nu erau tocmai punctul sau forte. Si mai rar, de fapt niciodata pana atunci, se intampla sa le citim amandoi in aceeasi ora. Iata de ce vorbesc de banuieli. Eu muream de nerabdare sa imi fac publica mica capodopera literara, in care pusesem atat de mult... Bineinteles, prietenul meu cel mai bun din compunere era chiar cel din realitate. "Prietenul meu cel mai bun este Aurel", asa incepea. Era firesc, de la sine-inteles. Ar fi fost culmea sa aleg varianta prietenului imaginar, sugerata cu o zi inainte de "Tovarasa". Bineinteles, stia oricine dintre colegi acest lucru, nu era un secret ca noi doi suntem nedespartiti, nu numai in pauze, dar si acasa. Aceasta avea sa fie insa un fel de confirmare, de oficializare a unui sentiment atat de nobil despre care vorbeau o gramada de texte din manualele noastre si din cartile pe care incepusem sa le citesc, cu placere, acasa. Prietenia... "Tovarasa" i-a cerut lui Aurel sa isi citeasca tema in fata clasei si, in mod sigur, ma va pune si pe mine sa fac acelasi lucru, pentru reciprocitate. Ce mai, eram cum nu se poate mai multumit de cum aranjase soarta lucrurile in dimineata aceea...

Cine nu a mai simtit, macar odata, cerul pravalindu-i-se in crestetul capului?... Exact acea senzatie am experimentat-o, pentru prima data in scurta mea viata de pana atunci... Zambetul optimist s-a sters brusc de pe fata mea la auzul precizarii pe care o facea inainte de a incepe lectura, prietenul meu, Aurel: "Compunerea mea este despre un prieten imaginar"... IMAGINAR?!!! I-M-A-G-I-N-A-R?!!! Lumea se dizolva, teribil de dureros, sub actiunea acestui termen atat de odios, lacrimile stateau gata sa izbucneasca. Ma uitam la el, si ii vedeam doar gura miscandu-se, fara a reusi sa captez sunetul. As fi vrut sa plec acasa, imediat, sa ma ascund si sa rumeg simtamantul necunoscut pana atunci, nu dezamagire, ceva mult mai devastator. Stiam ca nu pot sa o fac, nu doar regulile ma impiedicau, ci ceva mult mai important, un lucru pe care il mai simtisem si alte dati, niciodata insa cu acea intensitate: orgoliul! Nu stiu cum au reusit sa-mi treaca prin minte atat de multe ganduri in doar atat de putin timp... Faptul e ca, pana ce prietenul meu a terminat de citit scurta si stangacea sa lucrare, pana ce i s-a pus nota cu pix rosu, chiar acolo, in caiet, strategia mea fusese gandita si infaptuita! Pe cele doua pagini cu scris mare si cam nesigur, fusese sters cu radiera umezita cu saliva numele prietenului meu cel mai bun. La repezeala, a fost adaugat primul nume gasit la indemana: Nelu. De fapt, dupa cum spuneam, in ciuda timpului scurt, a dezorientarii si panicii initiale, nu a fost tocmai intamplatoare alegerea. As fi putut sa scriu orice alt nume, urmand sa specific la randu-mi, inainte de lectura, ca era vorba de eu prieten imaginar. Caderea in ridicol ar fi fost salvata, dar nu era suficient. Orgoliul se cerea razbunat sau poate era doar speranta de a observa o urma de gelozie, care ar fi putut fi o confirmare, totusi...

Dupa cum prevazusem, am urmat eu la lecturarea compunerii. Nu mi s-a pastrat nici o amintire despre acel moment si nici despre eventualele elogii din final. Nici nota de la sfarsitul scurtei observatii pe care invatatoarea noastra o adauga pe caiet nu mi-o mai amintesc. Pe moment conta doar ca reusisem sa "camuflez" totul si nu doream altceva decat sa ia sfarsit acea ora, mai apoi acea zi, cat mai repede, sa pot sa ma ascund undeva unde sa rumeg totul. Dar mai erau si pauzele, apoi drumul pana acasa... Am sa reusesc sa nu mi se citeasca nimic pe chip atunci cand va trebui sa ii vorbesc, sa il ascult, ca si cum nimic nu s-ar fi petrecut? Nu a observat nimic. Drumurile ni s-au despartit de mult, desi pentru alti cativa ani am continuat sa tinem legatura. Nu stiu daca, intalnindu-l maine, as putea trece peste formalismul obisnuit al ocaziilor de acest fel si as fi inclinat sa ii povestesc acest episod. Poate ca ar zambi ironic. Nici macar la distanta atator ani nu cred ca as putea suporta asta...

O certitudine exista, totusi: "Tovarasa" a inteles. Nu avea cum sa nu o faca, ea ne citea ca pe niste carti deschise, era si este un om de exceptie care nu se limita doar la a preda niste materii unor mici robotei. Chiar si unei priviri neavizate nu i-ar fi scapat stersaturile neindemanatice facute de un copil pe o pagina de caiet scrisa cu cerneala. Iar eu nu am fost niciodata un prea bun actor atunci cand a fost vorba de a-mi ascunde simtamintele, desi mult timp am trait cu aceasta iluzie... Stiu ca m-a citit. Si cred ca sentimentul sau de neputinta in fata inevitabilului a fost cel putin tot atat de intens ca cel pe care l-am incercat eu atunci, intr-o zi din primavara vietii mele...
                                             



                                                        
                                               

13 comentarii:

Şerban Tomşa spunea...

Extraordinară, tulburătoare evocare a unei vârste şi a unei lumi ! Ai talent literar cu carul, ar trebui să te apuci serios de scris.
Am citit cu mare emoţie aceste pagini, să ştii. Te felicit şi te îmbrăţişez.

SOmeONE spunea...

Multumesc, Serban si ma bucur sincer ca am reusit sa te emotionez cu povestioara mea. E la "prima mana", cand voi avea timp am sa o mai finisez pe ici, pe colo.
Iti doresc o saptamana plina! :)

Light spunea...

Buna seara,

Serban are dreptate, din expunerea ta in slove a copilariei, a unor trairi, a unei lumi departe de noi ca timp, si totusi mereu in noi prin brazdele sufletesti care le-a lasat ca testament pentru restul vietii; transpare delicatetea si inocenta, mai bine spus - candoarea copilariei.

Da, este cumplit sentimentul dezamagirii, gustat la o varsta a visurilor.
De fapt deziluzia este devastatoare la orice varsta, cand intre doua persoane se infiripa o prietenie, se impleteste fir cu fir o afinitate, punti sufletesti, celalalt este notiunea ta completa de prieten, ii deschizi usa larg a casei tale sufletesti....pana intr-o zi... cand astepti cu sufletul la gura citirea "compunerii" lui in fata "Tovarasei" ( numita - Viata), astepti o mana si o privire calda, de fapt raspunsul justificat la sentimentele tale prietenesti, vezi, simti, cu stupoare, cu sufletul chircit, inviforat,ca pentru el nu existi, nu esti real, ori in cel mai fericit caz - te include imaginarului.

O saptamana senina.

SOmeONE spunea...

Edelweiss, exista multe moduri in care, de la caz la caz, aceste inevitabile drame sunt asimilate. Desi caracterul omului se modeleaza in mod continuu pe parcursul intregii vieti, fiecare se naste cu anumite predispozitii, inclinatii care, indiferent de examenele la care viata il va supune, nu vor putea fi modificate. Din intamplarea descrisa de mine si care, sunt convins, fiecare a trait-o mai devreme sau mai tarziu, nu toti ramanem cu aceleasi sechele, nu ne va influenta in acelasi mod. De aceea nici nu am insistat asupra urmarilor pe care le-a avut asupra mea, evitand sa formulez o morala care ar fi cu totul si cu totul subiectiva.
Sigur, tendinta imediata este aceea de a te elibera cat mai rapid de imensa presiune psihica generata de deziluzie, de a-ti recapata confortul in cat mai mare masura. Cea mai la indemana si comoda cale este aceea de a culpabiliza pe cel care a "generat" tot acest necaz si constient sau nu, te convingi ca in ciuda faptului ca te-ai comportat corect, loial si altruist, respectivul nu a apreciat si nu a raspuns cu aceeasi moneda. Nu incerc sa generalizez, de aceea am sa admit ca aceasta evaluare a situatiei are sanse destul de bune sa fie corecta. Totusi, data fiind multitudinea si relativitatea perceptiilor noastre asupra realitatii si nu in ultimul rand, absolut normala tendinta de auto-favorizare, sansele sunt sensibil superioare spre a ne crea o imagine falsa si pertinenta asupra problemei. Iar aceasta va influenta in mod decisiv tipul de reactie, in special pe termen lung, a fiecaruia. Unul va alege sa se izoleze, altul va tenta din nou, tinand insa "senzorii" pe alarma rosie permanenta, altul inca va considera totul in mod fatalist si se va "arunca" cu capul inainte. Si culmea este ca nu poti blama pe niciunul dintre ei...

Dan Ioanitescu spunea...

Iata scriitorul!

Sorine, te asteapta o viata grea plina de satisfactii... :)
A fost un regal.
Mai ca-mi vine sa-mi depan si eu amintirile, copilaria mea de pe maidan. Dar ce maidan...
Mai mult decat felicitari din toata inima, nu stiu ce sa-ti spun! :)

Light spunea...

Someone, desigur ca nu poti blama pe niciunul dintre ei, sunt reactii firesti, toate.
Punctez doar ca un dezavantaj emotional, afectiv, deloc de neglijat, il are cel care indrazneste sa aiba o noua tenta, mai deverme sau mai tarziu, si culmea, o primeste "in barba" iar, poate la modul mai fin si mai cu paravan decat prima data, un mod cocolosit de motive ce par plauzibile, insa efectul pentru indraznet este acelasi, din pacate. Nu-i ramane decat sa stearga cu radiera umezita de saliva, numele prietenului de pe "compunere", pentru a-si salva bruma de orgoliu care i-a mai ramas, despre care aminteai.
Evident, vina este in totalitate a indraznetului, de alta data sa se invete minte sa nu mai pretinda nimic vreodata.

SOmeONE spunea...

Dane, de ce nu? Sau ti-e frica de viata aia plina de satisfactii?... :)) Multam pentru felicitari! :)

Edelweiss, mi-a placut "bruma de orgoliu". In rest, ai perfecta dreptate.

culegătoarea de dimineți spunea...

foarte foarte foarte frumos! :)
M-ai încântat de-a dreptul şi
mi-ai desenat un zâmbet pe chip!
Te felicit din tot sufletul!

SOmeONE spunea...

Nicolle, multumesc foarte, foarte, foarte frumos! :))
Am sa imi fac o rezerva mare de creioane pentru desenat zambete si am sa incerc sa le tin mereu ascutite. O seara placuta iti doresc! :)

DaenIris spunea...

Buna ziua.
(Hop si eu! Mai bine mai tarziu decat niciodata, nu?)
Sincer, cand am vazut cat este de citit si raportandu-ma la putinul timp de care dispun, am avut o strangere de inima. Apoi, lectura m-a "furat" si te-am vazut acolo, in Colonie, in desfasurarea intregii povesti.
Cate amintiri nu mi-au starnit cuvintele tale! Si cate emotii pe care le credeam uitate.
Frumos ai scris, autentic, asa cum esti si cum simti.
Ma inclin cu profund respect in fata de talentul tau!

SOmeONE spunea...

Buna, Iris, de fapt nici eu nu am avut intentia sa scriu un roman, dar si pe mine m-a furat firul povestirii si chiar a trebuit sa fac eforturi pentru a mentine un format mai usor de abordat. Ceea ce am reusit sa pun pe hartie este de-a dreptul saracacios in comparatie cu tabloul realitatii filtrat prin ochii si mintea mea de copil de atunci, toate acele lucruri minunate astazi probabil nu le-as mai observa... Noroc cu amintirile! :)
Iti multumesc frumos pentru cuvintele frumoase! :)

scolareii spunea...

Vezi? De aceea sunt eu invatatoare si n-o sa fiu niciodata altceva, desi studiile mi-ar permite...

...pentru ca nimic nu se compara cu sufletelul unui copil pe care il formezi si-l modelezi dupa inima ta. Invatatorul este mai mult decat un trasmitator de cunostinte, formeaza oameni - frumosi, asa ca tine.

Iar asa un elegiu ar face sa lacrimeze orice invatator si ar fi cea mai mare multumire a muncii sale.
Nici nu stii cat s-ar bucura "tovarasa" ta daca ar putea sa citeasca aceasta compunere.

SOmeONE spunea...

Ba stiu, Alina... Cine stie, poate ca a si citit-o. Ar putea fi mirata doar de faptul ca m-am hotarat sa o fac publica, restul il cunoaste... :)
Fii sigura ca vei avea multe ocazii si tu de a-ti admira rezultatele muncii, o meriti pe deplin! Iti urez sa ai spor la "modelat" oameni frumosi! :)

Trimiteți un comentariu

Facem asa: tu combati ideea, eu raspund la fel. Ca pe orisicare, referirile la persoana mea au darul de a ma irita. Ma rog, cele defavorabile... :)

 
Sunt un copac paduret care incearca sa ofere fructe cat mai gustoase calatorului . Nu pretind nimic in schimb, am doar o mare rugaminte: sa facem astfel incat licentele si ISBN -urile sa devina niste chestii primitive, depasite. Multumesc! :)