Xilofon citadin

              
               
          
Un artist magnific, altruist mi-a oferit astazi un concert la domiciliu. Sub cortina neagra-plumburie, uvertura a debutat cu un rapait infundat de colosale timpane ce si-au rostogolit notele grave in evantai. Au zburat maiestuoase catre linia subtire de lumina a orizontului si s-au intors obosite, surde, sa esueze pe acoperisurile de tigla tremuranda. Un scurt moment de liniste impalpabila, apoi, la inceput stins, ca un susur nedeslusit, inaintand in crescendo sustinut, mii de degete s-au unit intr-o darabana universala, coplesitoare, ca un planset silentios, liberator, diluviant, a cuiva pe care nu stii cum si nici nu vrei sa-l intrerupi. Preludiului i s-a alaturat apoi un alt virtuos interpret, imprimand cadenta cu rafale de cercuri rupte, le auzi si poti sa le si vezi dansand pe panza asfaltului, pe un acoperis plat si redevenit brusc tanar. Partitura sa e speciala, confera corpozitate si plenitudine: siuuuuuuu!... Deodata, se opreste lasand sa intre in scena sunetele sprintare ale catorva graunte de gheata ce isi sfarsesc picajul abrubt pe betisoarele subtiri ale antenelor, pe balustrazile si parapetele de metal ale balcoanelor care, nu te-ai fi asteptat, stiu sa surada. Maestrul coboara decis bagheta si audienta tresare: formidabila lovitura de gong de arama, urmata de reverberul a milioane de tobe ascunse in cele patru zari! Semnal pentru degetele invizibile care isi intetesc cadenta, mai mult si mai mult, pana ce devine totul un fluviu continuu, un sunet unic, salbatic si dominant, desteptator de spaime ancestrale, uitate sau nebanuite. Gongurile se sfideaza, incercandu-si puterile, cel din stanga, cel din dreapta, urmat imediat de cel dinspre nord; acaparate de competitie isi lanseaza sageti ucigatoare ce sfasie cortina plumburie, invartejind-o si facand-o sa geama. Wagner ar fi palit de invidie daca ar fi putut sa asiste, alaturi de mine, in cadrul ferestrei, la asa minunata demonstratie de forta! As fi fost curios cum, in ciuda geniului sau, ar fi putut imagina si transcrie pe portativ finalul, toata acea armonie in decrescendo, punctata de inegale rostogoliri de tunet, din ce in ce mai moi, chemand in minte imaginea unei redutabile feline irascibile ce se ostoieste, obosita. Cu siguranta insa, uitand de toate, s-ar fi extaziat si ar fi izbucnit in aplauze la prodigioasa plecaciune de final a Maestrului, revarsat intr-un imens, ireal arc de cerc irizat, desenat pe fondul cortinei si pe care in van am incercat sa il imortalizez pe pelicula. Va trebui sa ma credeti pe cuvant.