marți, 22 mai 2012
Imanenţă sau conspiraţionism?
"Incerc sa focalizez noile caracteristici cu care despotismul se poate prezenta in lume. Primul lucru care frapeaza este viziunea unei nenumarate cantitati de persoane - toate asemanatoare- care se zbat pentru a-si procura tot soiul de placeri meschine si ieftine cu care sa isi umple propriile existente, fiecare dintre acesti oameni traind separat si strain de destinul celorlalti; fiii si prietenii sai cei mai apropiati reprezinta pentru el intreaga umanitate. Cat despre restul concitadinilor sai, sunt langa el dar nu ii vede, ii atinge dar nu ii simte; el exista in sine insusi si doar pentru el insusi; daca ii ramane propria familie, nu-l va interesa daca si-a pierdut tara. Deasupra acestei populatii umane se afla o imensa putere tutelara care isi aroga dreptul de a-i asigura gratificari si a-i controla destinul. Aceasta putere este absoluta, capilara, regulata, chiar grijulie si delicata. Ar putea fi asemanata autoritatii unui parinte asupra copilului sau daca obiectivul ar fi acela de a pregati copiii pentru maturitate; din contra, acesta face tot posibilul sa il mentina intr-o copilarie perpetua si este multumit daca poporul este fericit, cu conditia ca acesta din urma sa nu se gandeasca la nimic altceva decat la cum sa fie fericit."
La o prima lectura, citatul de mai sus poate fi perceput fie ca o fidela ilustratie a societatii contemporane, fie ca ultima - deliranta si negativista - teorie conspirationista; in functie de eresurile si credintele fiecaruia. Dar daca unul isi doreste sa fie obiectiv, nu poate sa nu tina seama ca autorul frazei si-a exprimat viziunea in anii 30 al secolului al XIX-lea, in timpuri, daca vreti, non-suspecte. Este vorba despre Alexis de Tocqueville, iar lucrarea se numea "Democracy in America". Daca mai consideram si faptul ca in perioada postbelica SUA si sistemul lor social au devenit sablon indiscutabil si aspiratia oricarui individ (inclusiv ai celor din tarile ex sau actual comuniste) - toate acestea ducand la un masiv "import" al numitei democratii, poate ca am privi cu alti ochi toata sleatha aia de catastrofisti care ne tot bazaie pe la urechi tocmai cand dam sa ne scufundam, cu disperare, in onirica lume a fericirii.
18 comentarii:
Mă lungisem (inutil) cu comentariul, aşa că reiau ideea principală:
"...si este multumit daca poporul este fericit, cu conditia ca acesta din urma sa nu se gandeasca la nimic altceva decat la cum sa fie fericit."
Păi, nah, e o altfel de reflectare a conceptului "pâine şi circ", concept în jurul căruia s-au brodat cam toate formele de control şi dominaţie asupra maselor.
Ei te "învaţă" ce înseamnă să fii "fericit", îţi determină dorinţa de a atinge fericirea definită pe modelul lor, apoi te ţin "ocupat" cu asta toată viaţa. Ca să nu cumva să te prinzi că îţi oferă iluzii cu o mână şi cu alte zece mâini te leagă la jugul lor.
Să mă ierţi, dar nu mi se pare că tipul ar avea alt merit decât de a exprima direct ceea ce (mai mult sau mai puţin intuitiv) ştim toţi.
În schimb, îmi place teribil:
"poate ca am privi cu alti ochi toata sleatha aia de catastrofisti care ne tot bazaie pe la urechi tocmai cand dam sa ne scufundam, cu disperare, in onirica lume a fericirii."
:))
Adevărat!
:)
Sigur, acuma poate sa para scontat, dar "tipul" ala a scris toate astea in 1830! Si nu sunt chiar asa de convins ca noi toti stim toate astea. Altfel, ma gandesc ca, macar din orgoliu, am actiona alcumva. Ai sa spui ca, poate, unora li se pare echitabil pretul si astfel, chiar stiind, accepta schimbul. In schimb, abia apare unul si avanseaza o cat de mica teorie a conspiratiei, toata lumea are pregatita o insulta sau cel putin o ironie la adresa sa. Mie imi aduce mai mult a slehat de copii furiosi si porniti pe acela dintre ei care afirma ca Mos Craciun nu exista. :)
Sigur ca totul are la baza conseptul de "panem et circenses", doar ca sunt mereu mai uimit de diabolicitatea mintilor care, de-a lungul anilor, l-au rafinat pana la sublim. Ba chiar l-au personalizat caci nu se mai adreseaza doar "plebei", fiecare clasa sociala, ba chiar fiecare individ in parte, are "jucaria" sa, croita pe masura. Iar cei care, prezubimilmente, sunt dispusi sa plateasca pretul, din pacate, in ultima vreme s-au cam "intepat". "Produsul" este din ce in ce mai sarac si, in masura exponentiala, mai scump. Sa fie asta un semnal de schimbare a "tacticii"?
Da, poate că ai dreptate. Nu-mi imaginez cum o fi sunat asta la 1830. Probabil că a fost destul de disonant pentru percepţia oamenilor acelor timpuri...
Cât despre moş Crăciun,eu îndrăznesc să afirm că adevărata problemă nu e dacă există sau nu Moş Crăciun (a se citi "fericirea umană"), ci aceea de a distinge între Moş Gerilă şi Moş Crăciun sau fericirea iluzorie - prefabricată de ei şi fericirea veritabilă, cea naturală şi accesibilă oricărui om - cel puţin în teorie.
Şi da, Moş Crăciun chiar există, sâc!! Doar că e mai tânăr şi mult mai sexi decât se vorbeşte.
:P
:))
Eh, nu stiu cata relevanta are numele care i se da sau faptul ca acea fericire este "prefabricata" de altul sau construita in mod empiric, artizanal. Pentru a putea distinge bine, ar trebui sa avem o definitie exacta a fericirii. Tine ea de material sau de spiritual? Sau unul este complementul celuilalt? Daca da, in ce proportii si cu care finalitate?
E un discurs complicat...
Cred ca Tocqueville s-a referit la toate acestea in mod strict pragmatic, in sensul ca produsul oferit este doar un surogat. Altfel, atat el cat si noi ar trebui sa acceptam ca un asa soi de "stapan" ar fi providential, adica unul care ar reusi sa imi ofere ceva la care atat instinctual cat si constient, ravnesc. Prefabricata sau nu, ce mai conteaza, atata timp cat am ceva care ma satisface? Se stie ca fericirea nu are pret, deci automat problema aceasta ar cadea.
"Şi da, Moş Crăciun chiar există, sâc!! Doar că e mai tânăr şi mult mai sexi decât se vorbeşte."
Acum de ce vrei tu sa atentezi la echilibrul meu conceptual? Dupa atata vreme ca il "ingropasem", nu numai ca aflu ca e bine-merci, viu si sanatos ci ca ar mai fi si sexy! Daca nu e discriminare asta... :P
Mie mi se pare foarte simplă definiţia fericirii! Ea este ceea ce te face fericit.
:))
Stai şi nu trage, domn' Semanca, că ştiu că e o afirmatie tautologică, dar adevărata problemă apare atunci când începi să descrii ceea ce te fericeşte. Iar la asta am doar un lucru de spus: nu poţi construi şabloane! Câte bordeie, tot atâtea fericiri şi motive generatoare.
Asta, desigur, dacă ne referim la cele naturale, nu la fericirile prefabricate care te învaţă că nu poţi fi fericit decât dacă-ţi iei o casă mai mare, o maşină mai modernă, o blondă mai siliconată, sau o insulă în Caraibe.
Şi mai cred ar trebui făcută distincţia între fericire şi mulţumire. Multumirea fiind, dpmdv, un element premergător fericirii.
De exemplu: un om flămând care primeşte o masă îmbelşugată şi gustoasă ar putea să pară fericit, însă eu cred că el este doar mulţumit că şi-a satisfăcut o nevoie. Fericirea ar începe de la mulţumire în sus( adică de la satisfacerea completă şi perfectă a unor nevoi biologice şi sociale considerate naturale, fireşti).
În plan particular, dacă-ţi aminteşti ceea ce scriam acum ceva vreme, fericirea mea avea coordonate extrem de simple.
Dar nu cred că se poate formula un model universal de fericire.
Poi, ai uitat?
Dacă ai costum şi domnia ta poate fi Moş Crăciun.
:))
:P
Şi nu te mai plânge, că e abundenţă de Crăciuniţe.
Ba eu cred ca a fi multumit poate fi echivalent cu a fi fericit. Ceea ce le deosebeste este durata. Multumirea este o scurta fericire. Iar fericire-fericire, cea de lung metraj, exista in foarte putine exceptii. Nu zic ca e o legenda, dar nici mult nu mai are. :))
"....fericirea mea avea coordonate extrem de simple" - poate ca tocmai aici este cheia. Poate ca ne-am sofisticat prea mult. :)
Sigur ca nu se poate formula un model universal. Dar eu ceream o definitie, un "schelet" pe care apoi fiecare il impodobeste cum poate. :)
Nu'ş ce să zic, dar diferenţa dintre mulţumire şi fericire nu-i doar una de durată, ci şi de amploare şi intensitate.
Cine "ne-am" sofisticat prea mult?
Eu nu m-am sofisticat deloc.
Păi definiţia de mai sus, deşi tautologică, poate fi un schelet destul de bun.
:))
Bine, hai să lăsăm prostiile şi să-ţi prezint definiţia mea: fericirea e o stare psihică cu valenţe dintre cele mai agreabile din câte se înregistrează la individul uman.
Se remarcă prin efectele pe care le determină la nivelul întregului organism, îmbunătăţindu-i funcţionarea şi mărindu-i vitalitatea. Fericirea potenţează energiile, ameliorează disfuncţiile şi îmbunătăţeşte condiţia psihică şi fizică a individului.
E "medicament" curat.
Neuropsihic, cred că e un comportament relativ recent achiziţionat de specia umană (prin rafinarea elementelor care o provoacă - recte a stimulilor care o determină, ţine destul de mult de activitatea neocortexului, nu doar a sistemului limbic), dar unul care determină un răspuns fiziologic pozitiv şi amplu. Adică, spre deosebire de emoţiile simple (mulţumirea sau veselia, de ex.) amestecul neocortexului în etapele premergătoare obţinerii stării de fericire este foarte important.
Bine. Ia sa vedem, galetusa mea e aici, imi iau si lopatica... Am plecat! :))
Deeee ceeeee?
:(
Nu pleca! :(
Bine, nu plec, daca promiti ca nu mai ma insulti! :))
:P
Iertare, dar cu ce te-am insultat?
Că până ce nu-mi explici, nu pot să promit nimic fiindcă...precum vezi, insult fără intenţie.
:(
Era doar un mod de a spune. Ca atunci cand ii ceri unuia o tigara si ala te intreab ca de ce-l injuri. :)
Ideea e ca definitia ta seamana mai mult a buletin medical post-operatoriu. Stiu sigur ca poti mai mult de atat! :)
Nu, nu mai pot. Fiindcă... ai ghicit! Mi-a fost extirpat organul fericirii. Pot să-l privesc la miscroscop, să-l descriu, dar nu mai pot beneficia de funcţia lui.
Totuşi, ca să nu te las fără un răspuns, ai putea să citeşti chiar aici, pe blogul tău, în partea lui dreaptă, nişte chestii scrise tot de mine şi care au ceva tangenţe cu fericirea.
Trimiteți un comentariu
Facem asa: tu combati ideea, eu raspund la fel. Ca pe orisicare, referirile la persoana mea au darul de a ma irita. Ma rog, cele defavorabile... :)