Bestia vivit!

                       

"Buna ziua, parinte, in sfarsit, clipa cea mare a sosit!"
"Buna, ziua, bine ati venit, da, iata ca a sosit, cu voia Sa!"
Parintele Nistor este radios ca si dimineata minunata a acestei zile blande si insorite de sfarsit de aprilie. Isi intampina enoriasii in curtea noii biserici, indrumandu-i spre intrarea laterala, de serviciu, singurul nor care ii umbreste putin bucuria. Arunca o privire resemnata scarii monumentale si maiestuosului portic sub care usile masive, bogat intarsiate, sunt inca blocate de un rand de schele patate de fel de fel de culori si vopsele. Din pacate, echipa de pictori, altfel excelenti, a avut un contratimp si nu a reusit sa termine de decorat semiarcadele sprijinite pe impozante coloane. Inca o saptamana le-ar fi fost suficienta, dar Parintele Nistor a tinut cu tot dinadinsul ca ziua inaugurarii noului lacas sa coincida cu sarbatoarea inchinata patronului sau, Sfantul Gheorghe, astfel ca a decis sa tina slujba oricum. In lunga sa viata invatase sa aprecieze partea consistenta a lucrurilor si sa nu se lase influentat de micile amanunte, desi era un om ambitios si tenace, un perfectionist. Echipa de pictori il poreclise, pe ascuns, Papa, facand aluzie la relatia conflictuala dintre Michelangelo si pontificalul sau angajator, ctitor al capelei Sixtine. Intr-adevar, in cei trei ani cati au trecut de la turnarea primei fundatii, Parintele, imbracat cu o sutana jerpelita si patata de var, de parca el ar fi fost zidarul, a bantuit neobosit prin tot santierul, indemnand, criticand si, destul de rar, laudand mesterii. Ca un duh inzestrat cu capacitatea de a se afla in mai multe locuri deodata, acum ii auzeai vocea langa paraclisul improvizat in fundul curtii si, taman cand te asezai sa fumezi o tigara in tihna convins ca cei douazeci de metri de schela iti permit sa tii sub observatie tot ce misca, chepengul scarii se deschidea si isi facea aparitia barba alba si privirea iscoditoare a Parintelui.
"Urat viciu taica, urat si neplacut Domnului!" facea mustrator, privind nemultumit la cat a avansat lucrarea de dimineata incoace, astfel ca nu stiai niciodata daca se referea la fumat sau la pauza. Cel prins in flagrant, jenat, se ridica si, strivind cu talpa tigara abia inceputa, isi relua lucrul, in dubiu intre a rosti in gand un blestem sau o conjura, tinandu-se de un nasture. Poate ca ar fi renuntat si la una si la alta daca ar fi putut sa vada zambetul sugubat cu care il parasea parintele, indreptandu-se spre urmatoarea "victima". Caci, sub asprimea de suprafata, ascundea un suflet bun si o nemarginita incredere in oameni si in preponderenta binelui ce salasluia in ei.

"Sarut-mana parinte si sa fie intr-un ceas bun!" il trezeste din amintiri vocea unei femei. E imbracata, ca toata lumea, de sarbatoare si duce cu amandoua mainile un cos greu, acoperit cu o naframa curata, cusuta de mana.
"Buna ziua, Finico, sa dea Domnul" raspunde parintele, mangaind pe cap strengarul ce se ascunde rusinos in spatele maica-sii. "Ia spune, Mirciulica, ti-a trecut guturaiul?"
"Apoi da, i-a trecut, cam greu, ca nu asculta si nu vrea sa ia medicamentele" il paraste femeia, impingandu-l catre preot cu un sold. "Saruta mana parintelui, nu te-am invatat?"
Rosu ca sfecla, pustiul ii tipareste un pupat apasat pe mana si o zbugheste catre intrare unde cat p-aci sa se intinda cat e de lung, impiedicandu-se de un cablu gros care duce curent de la tabloul electric provizoriu din curte in interiorul bisericii. Parintele ii arunca o privire mustratoare paracliserului aflat langa usa simpla si cam stramta. Il pusese dinadins acolo tocmai ca sa atentioneze lumea si sa evite ca cineva sa cada impleticindu-se in sarpele acela nedorit, dar fara de care moderna instalatie din biserica nu ar fi functionat. Nici electricienii nu fusesera prea de cuvant si in ultimul moment au recurs la aceasta solutie inestetica pentru a substitui linia de forta principala, neterminata. Pe aceasta tema, parintele avusese si un schimb de replici destul de dur cu directorul lucrarilor care, neintelegand importanta datei, era absolut impotriva ideii de a inaugura biserica in conditiile in care santierul nu fusese inca finalizat in mod oficial. Se lasase convins cu greu si numai in urma aluziilor la nerespectarea unor termene si la anumite prevederi contractuale care reglementau eventuale penalizari in defavoare firmei constructoare. Chiar si asa, insistase ca un tehnician de-al sau sa fie platit suplimentar, de catre parohie, pentru a supraveghea buna desfasurare a lucrurilor. Castigase, spre nemultumirea parintelui care cam depasise bugetul propus initial si spre disperarea tehnicianului care isi vedea distrusa duminica de mult programata in compania prietenilor, la un prim gratar din acest an. Acum, sictirit, sta trantit intr-un scaun, cu picioarele pe masa plina de hartoage din baraca sefului de santier, privind dusmanos pe ferestruica murdara la sirul din ce in ce mai gros de enoriasi, imbracati cu hainele lor cele mai bune si se intreaba ce placere gasesc in a se ingramadi cu sutele intre niste ziduri reci si, pe cat de frumos decorate, inospitaliere, in loc sa savureze aceasta zi splendida undeva in natura, in liniste si intimitate. Desi nu este ateu, nu este nici macar un credincios practicant si este convins ca, mai departe de rit, ceea ce ii face pe acesti oameni sa se intruneasca in zile si la ore prestabilite are mai mult de-a face cu nevoia de socializare, dar nu o socializare "curata". In fine, in viziunea sa lumea merge la biserica ca sa ii observe pe ceilalti, sa se lase la randul sau observata, sa afle ultimele "noutati", in asa fel ca pe parcursul saptamanii, in familie sau intre cunoscuti apropiati, sa aiba subiecte de discutie, de critici si de pizmuiala. Viziune diametral opusa celei a parintelui Nistor care, desi constient de existenta de netagaduit a acestor cutume, le considera mai mult ca pe niste efecte colaterale, ameliorabile, oricum. Ca dovada ar putea sa invoce unitatea in fata adevaratelor probleme, cum a fost in cazul infiintarii noii parohii, atunci cand comunitatea s-a mobilizat si a depasit piedici aproape insurmontabile, incepand de la strangerea fondurilor si sfarsind cu imensele dificultati de ordin administrativ. E normal ca in momentele de "relaxare", spiritul omului sa mai derapeze, sa mai lase anumite instincte sa predomine, caci asta este, natura umana nu e perfecta. Dar, si in asta Parintele, mai mult in virtutea credintei sale, crede nemijlocit, veritabila calitate care diferentiaza omul de un simplu animal este spiritul de sacrificiu, iubirea aproapelui in momentele de restriste. Iar confirmarea regulii sta in insasi lunga lista de sfinti stiuti si in probabil si mai lunga lista a celor care nu au avut sansa notorietatii. Unul intre toti ii pare parintelui ca se apropie cel mai mult de suprema sfintenie, acela pe care l-a considerat toata viata protectorul sau personal si caruia i-a inchinat acest sfant locas: Sfantul Gheorghe, cel care a omorat nu un balaur fizic, ci fiara din oameni, cea care ii impiedica sa fie aproape de desavarsire...

Cu aceste ganduri in minte, emotionat ca niciodata, parintele Nistor asteapta cu rabdare in spatele perdelei amvonului ca multimea sa se sature de admirat, de schimbat impresii si sa isi gaseasca locul. In fond, sunt niste copii, curiosi si frenetici si stie ca daca nu ii lasa sa se "consume" pana la capat risca sa nu aiba deplina lor atentie in timpul slujbei. Ii observa cu interes printr-o fanta, iata, pe bancile din fata s-au asezat cei mai varstnici, dar intre ei si-a gasit locul si cate unul care, desi mai tanar, se bucura de un mare respect in cadrul comunitatii. In biserica, ierarhiile sociale nu sunt neaparat respectate, aici scara de valori este oarecum modificata fata de cea de "afara". Aici consideratia nu iti este acordata doar pentru ceea ce reprezinti ca functie sau pozitie in macro-societate, desi acestea atarna destul de greu in balanta. Fara o anumita popularitate insa, se risca o forma de respect oarecum pasiva si rece. Iar aceasta popularitate se castiga, in parohie, prin capacitatea de a fi ceea ce se numeste un "stalp al bisericii", nu neaparat prin disponibilitate financiara cat prin implicarea activa. Exista ceva misterios in mecanismul care face ca, in mod tacit, niciodata proclamat, un individ sa fie considerat in cu totul in alt fel de catre ceilalti atunci cand se afla in biserica, fata de viata de zi cu zi. Un batran pensionar pe care "afara" nu il viziteaza niciodata nimeni, nu incearca sa il atraga intr-o afacere profitabila si nu i se cere parerea la sedintele de scara, cu privire la calitatea si culoarea fatadei de restructurat, ei bine, in biserica are un loc de onoare, este intrebat de sanatate, de nepoti, i se strange mana ca in fata obiectivului fotografului. E membru in consiliul parohial si se bucura de o atentie deosebita din partea preotului. Altul, spre exemplu, nu lipseste la nici o slujba si lasa oferte consistente in galetusa, desi are cinci copii si o slujba simpla, de bugetar. Un altul este tratat cu maxim respect si compasiune retinuta, caci este invalid, in carucior. Nimeni nu stie cum reuseste sa ajunga punctual la fiecare slujba, daca il aduce cineva cu masina, sau invarte singur, cu mainile, rotile caruciorului cale de cele cateva strazi distanta de la casa sa pana la biserica. N-ar fi greu de verificat, dar, odata afara din biserica, toata lumea uita de el. Pur si simplu nu isi gaseste loc in discutii, este prea "stins".
Parintelui insa, anumite aspecte ii sunt nestiute, desi cunoaste la perfectie pe toata lumea, isi aminteste nume si prenume, situatii familiare si economice, relatii si conflicte. Parintele stie doar ceea ce i se spune si ceea ce, intamplator sau programat, a aflat sau observat personal. Perceptia ii este conditionata de insasi pozitia sa care ii induce pe oameni sa mentina o oarecare distanta, sa falsifice inconstient anumite aspecte ale realitatii, trecandu-le sub tacere, considerandu-le poate prea meschine, sau prea vulgare pentru a-i fi infatisate. Ni se intampla des, tuturor, atunci cand cunoscand bine exigentele unei persoane, incercam, din respect, sa ii infatisam ceea ce ar vrea sa vada sau sa auda. Si noi toti, la randul nostru, suntem victima aceluiasi mecanism, extrem de periculos pentru ca iti creaza iluzia unei realitati complete, aflata sub control, previzibila si consuetudinara. Astfel ca parintele Nistor zambeste multumit cand vede tinerii salutand cuviincios atunci cand trec pe dinaintea bancii batranilor, ridicandu-se si oferind locul unei femei cu un sugar in brate. Zambeste cand vede familii prezentandu-si odraslele unii altora, pupandu-i cu drag si ciufulindu-i ca si cum ar fi ai lor. Ii creste inima observand cata lume se apropie si lasa sa cada bani in urna pe care scrie "Ajutor pentru Orfelinatul M." Ridica ochii catre bolta cupolei imponente si priveste cu recunostinta la Crist-ul imens, maiastru pictat, astfel ca pare ca si cum ar sta cu fata lipita de un imens geam rotund, privind cu ochi blanzi si albastri la multimea intrunita. Mai jos, un colosal Sf. Gheorghe este infatisat intr-o ipostaza deosebita, pe un perete intreg din care lancea-i avantata si copitele de dinainte ale calului cambrat tasnesc spectaculos, un hibrid intre pictura si relief , indreptate catre cea mai apropiata coloana, sculptata in forma Balaurului. Ideea a fost a sa, dar artistul care a realizat grupul s-a intrecut pe sine in realizare. Ochii fiarei sunt doua mici stroboscoape iar varful sulitei este real si din aur masiv; suspendat acolo la zece metri deasupra credinciosilor, impune respect, aproape teroare. Cativa fotografi intre care doi straini, au cerut permisiunea ca la sfarsitul serviciului religios sa poata imortaliza pe pelicula impresionanta si inspirata creatie artistica, iar parintele, magulit, a acceptat fara rezerve.

Decide ca a sosit timpul. Face un semn din cap catre paracliser care se grabeste sa actioneze cateva sigurante electrice dintr-un tablou de comanda. Luminile principale se sting si in semiobscuritatea uriasei sali a bisericii raman sa licareasca doar beculetele lumanarilor electrice si flacaruile celor adevarate. In amvon un neon lumineaza alb pupitrul larg, cu microfon, spre care parintele Nistor paseste hotarat. Nu si-a scris discursul pe hartie, il are pregatit in minte inca de acum trei ani. Isi drege glasul si cu un gest reflex loveste repetat in para microfonului. Din difuzoarele ascunse printre icoane nu se aude insa nimic. Incearca din nou, tot fara nici un rezultat. Ii adreseaza un semn intrebator paracliserului improvizat maestru de sunet, dar acesta ridica din umeri. Incepand sa isi piarda calmul, parintele il admonesteaza mimand gestul ridicarii sigurantelor, urmat de deschiderea intrebatoare a mainilor si de incruntarea sprancenelor. Acela, intimidat, butoneaza de zor panoul, ridicand si coborand la intamplare micile leviere de plastic negru, tot mai garbovit sub privirea mustratoare a parintelui care simte un inceput de ilaritate venind dinspre multime. Cu degetul aratator face semne repetate catre partea din stanga a tabloului. Paracliserul ii raspunde tot cu degetul, fluturandu-l cand spre stanga, cand spre dreapta. Adica nu, nu se poate, cele de pe partea asta mi-a zis mie ingenerul sa nu ma indemne sfantul sa le ating! Parintele, iritat, mai face o tentativa cu microfonul, apoi, cu un gest rezolut il invita pe paracliser sa se supuna ordinului. Acesta, oftand resemnat, ridica sigurantele. Un pocnet sec si o flama albastra, itita de pe undeva de prin spatele icoanei sfintei Marii, ii confirma ca ingenerul stia el ce stia, iar parintele nu. Vreo trei femei chiraie inspaimantate si un copilas se porneste pe plans in intunericul aproape complet. Lumanarelele palpaietoare din fata icoanelor imprumuta chipurilor pictate accente sumbre. Un glas obisnuit sa comande,venind dinspre bancile aflate in apropierea altarului incearca sa tina situatia sub control:
"Toata lumea sa ramana linistita pe locurile sale, totul este in ordine, acum se va reaprinde lumina, va rugam sa nu va ingramaditi catre iesire!"
In ciuda acestuia, murmurul multimii se face mai intens si se aud deja bancile grele impinse pe pardoseala, fosnaituri de haine imbracate in graba si icnete.
"Va rugam, fratilor, fara panica! Nu s-a intamplat nimic, este doar un scurtcircuit, aveti rabdare! Acusica se aprinde si lumina" insista o alta voce, tot din grupul "stalpilor".
Si intr-adevar, lumina incepe sa se zareasca, doar ca nu vine dinspre corpurile moderne de iluminat ci de undeva din dreapta altarului, acolo unde un covor gros arde mocnit, aprins de cablul supraincalzit ascuns dedesubtu-i. Un fum gros incepe sa se imprastie si sa intepe ochii celor aflati in apropiere care, instinctiv, se trag mai catre fundul salii, inghesuindu-i pe cei deja aflati acolo. Din amvon, parintele racneste in directia paracliserului:
"Ioane, usa, deschide usa sa poata iesi oamenii!"
Acesta se precipita sa execute, cu o mana acoperindu-si nasul si gura si cu cealalta bajbaind prin bezna si prin fum. Darama un elegant suport pentru lumanari, danie de-a mitropoliei cu ocazia importantului eveniment, se impiedica si se izbeste dureros de coltul aurit al unei icoane de lemn masiv, dar reuseste in cele din urma sa gaseasca clanta salvatoare. Prin chenarul stramt al usii, lumina zilei proiecteaza, ca intr-o holograma, un paralepiped de fum. Curentul de aer, cu o mana nevazuta, inteteste brusc focarele incendiului si flacari prelungi incep sa devoreze cu lacomie si cu incredibila rapiditate tot ceea ce este combustibil. Lumina lor macabra danseaza pe coloane, facandu-le sa para insufletite, in special pe cea in chip de balaur. Hipnotizat, parintele Nistor nu reuseste sa paraseasca micul balcon, si-a inclestat mainile pe balustrada si asista neputincios la dezastru. Vede cu oroare lumea imbrancindu-se, cautand disperata o cale de salvare. Batranul cel respectat de toti zace pravalit in mijlocul culoarului de banci, a fost calcat de zeci de picioare. Intr-un colt, doi copilasi urla terorizati, stransi unul in altul, sufocati de fum. O femeie tanara se repede ca un uliu, il apuca in brate pe unul din ei, doar pe unul - al sau - si fuge catre iesire. Tinerii cei educati nu se mai vad pe nicaieri, au fost printre primii care au reusit sa se salveze. Sus, pe bolta inegrita, ochii cei albastri ai Christ -ului s-au scurs la vale, ca niste imense lacrimi. Icoanele s-au mistuit in fumul acru iar lumanarile au format balti de ceara cu forme fantasmagorice. Singura care si-a pastrat chipul intact este Fiara, sfidatoare in corpul sau de piatra, la doar cativa centimetri de sulita sfantului Gheorghe, stramba si cu varful scurs. Pare acum un urias semn de intrebare...
   
(Dedicata victimelor stadionului Haysel din 29 mai 1985...)