zooM

Tocmai scriam ceva si cautam un epitet. Un substantiv care sa evoce curaj si nobilitate. Acea parte de minte, cea care functioneaza "in automat", ca un elev silitor din cursurile primare asezat in prima banca, sub nasul profesorului, mai sa-mi scoata ochii cu furculita celor doua degete lansate cu promptitudine spre inaltimi. Fac un pas preventiv inapoi si incerc sa privesc la restul clasei, inclinand capul cand spre stanga, cand spre dreapta. Bratul terminat cu semnul victoriei, insa, nu imi da ragaz, se muta si el blocand directia privirii mele: "Eu, eu!" Ceilalti, muti ca pestii!
Resemnat, ma asez si dau cuvantul fruntasului.
"Leu!", spune cu vocea sigura a celui ce si-a invatat lectia.
"Fenomenal, nemaipomenit, sublim!" il laud eu.
Si ii pun nota trei. Cu indulgenta!
As fi putut sa accept locul comun. In literatura, epitetele care fac trimitere la lumea zoomorfa sunt o regula. Analogii de felul "curajos ca un leu", "istet ca o vulpe", "prost ca oaia", au reprezentat mereu deliciul cititorului, cheie infailibila pentru deschiderea imaginatiei sale. Si atunci?
I-am dat trei pentru conservatorism inertial! Pentru ca e o socoteala sa fii conservator si nu vad nimic rau in asta, dar sa conservi din inertie, parcurgand carari batatorite, mai mult decat arivism, imi pare crasa ignoranta. Da, mintea mea si a tuturora, are o latura "automata" care nu prea tine seama de realitate, ignorand-o cu buna stiinta. Cum altfel s-ar explica faptul ca, desi detinem informatii noi, nu le corelam cu ceea ce am stocat drept "mergi la sigur"? Sa ne intoarcem la exemplul leului: la prima "strigare", am spus ca evoca curaj, maiestuozitate, sange-albastru. Impresie ancestrala, de pe vremea cand omul privea acest animal de departe, cu teama. Iar teama induce respect! Eu, om modern, stiu insa ca daca as avea 400 de kilograme si o forta formidabila, as avea un tupeu chiar si mai mare! Tupeu care, intre noi fie spus, e dictat doar de instinctul de conservare. Nu-mi aduc aminte sa fi vazut vreun leu luptand cu ditamai muflonul pentru a face dreptate unei gratioase antilope gonita de pe o suculenta portiune de pasune... Iar daca stau sa ma gandesc ca obiceiul de a-si ucide atat propriile progenituri, cat si pe cele ale speciei, in scopul de a forta revenirea disponibilitatii sexuale a femelelor, nu este deloc izolat... parca nu mai vad atat de multa nobilitate in alura respectivului. Si cand muflonul il ataci doar in grup, cautand sa il musti de greaban sarindu-i in spinare si chiar si asa, de foarte multe ori esti nevoit sa o stergi cu coada intre picioare, parca am o retinere in a te folosi drept epitet pe care sa il alatur vreunui potentat cu intentia de a-l elogia. Daca ar fi sa o fac in mod obiectiv, ar trebui sa ma folosesc de imaginea unui... caine. Dar cred ca as obtine exact contrariul efectului scontat. Asa ca am sa incrucisez o vulpe cu un cameleon si am sa "repar" media "fruntasului". Desi jungla pare departe, legile ei se rasfrang si asupra gradinii zoologice...


Era sa uit: Traiasca National Geographic! :)