Virtual (3*)

„Te iubesc atât de mult încât îmi vine să strig” îi şopti ea cu buzele aproape lipite de obrazul lui.
 Rostise cuvintele ca pe nişte mici sărutări, iar el mai degrabă le ghicise decât să le audă.
„Şi ce te opreşte?” o întrebă, mucalit.
Femeia raspunse razand: „Faptul că te-aş putea asurzi cu atâta iubire”.
El oftă şi o strânse în braţe până îi simţi bătăile inimii. Se gândi o clipă că e prea frumos ca să fie adevărat. Poate totul era doar un alt vis, la fel ca cele care-i tulburau nopţile. Vise din care îi părea teribil de rău să se trezească. Dar, nu! Erau acolo, în camera încă mirosind a lemn proaspăt, întinşi pe patul cu aşternut de culoarea cerului, fericiţi şi relaxaţi, în prima lor îmbrăţişare liberă de orice temeri. Se bucura de prezenţa ei, savurând fiecare amănunt, pe îndelete, încet şi meticulos, nedorind să piardă nimic din ceea ce trebuia întipărit în memorie. Şi, pentru întâia oară nu trebuia să se mai grăbească.
O privi uşor ameţit de sentimentul copleşitor de împlinire. Era mai frumoasă ca oricând acum, când impetuozitatea imbrăţişărilor lăsase urme aprinse pe chipul ei. O mângâie, urmărind cu degete moi conturul feţei de copil şi îndepărtă o şuviţă întunecată şi rebelă care-i acoperea obrazul îmbujorat şi care luneca apoi, în legea ei, desfăcându-se în fuioare subtiri şi ondulate deasupra sânului drept. O femeie delicată şi firavă, ca o părere. Abia de-o simţea pe braţul lui, pe care se aşezase la fel de uşoară ca o pasăre în zbor. Iar trupul îi mirosea înnebunitor, a pădure tânără.Ar fi vrut ca timpul să-ngenuncheze în această clipă, să renunţe la curgerea lui. Iar tabloul să rămână la fel, pentru eternitate. Cu ei doi, cu soarele care se strecura printre storuri şi desena arabescuri pe peretele opus, cu întreaga încăpere scăldată în culori primenite cu viaţă nouă.


Se gândi că locul acesta ar putea să devină acasă. Şi-o imagină întâmpinându-l seara, în pragul uşii, apoi servindu-i cina şi tachinându-l cu tandreţe, aşa cum avea obicei uneori. Se gândi la nopţile lungi de vară şi la plimbările interminabile pe care le-ar face pe faleză, când tăcuţi, când acaparaţi de polemici pe teme filosofice sau dezbătând subiecte bizare. Zâmbi în sinea lui amintindu-şi de conversaţiile fierbinţi pe care obişnuiau să le aibă şi care se finalizau, invariabil, cu nesfârşite hohote râs, moment în care era nevoit s-o prindă în braţe, fiindcă ea se lăsa moale, ca o marionetă scăpată din sfori şi gata să cadă. Sau de felul în care ea se oprea brusc ca să-i arate te miri ce nimic, exact când el era mai concentrat în argumentaţie, ca să-l întrerupă şi apoi să-l sărute prelung şi nesăţios, astfel încât să-nţeleagă că-i solicită un armistiţiu. O şmecherie prin care părea să spună: “ai dreptate, totuşi eu am câştigat”, reflectată în gesturi copilăreşti de o sublimă tandreţe. Desigur că asta nu-l păcălea, dar se lăsa mereu purtat de jocul ei, amuzându-se de naivitatea farsei.
Şi-o imagină dimineţile, ciufulită şi mofluză, îndreptându-se împiedicat spre bucătărie şi lovindu-se de mobilier, până lua prima înghiţitură de cafea. Apoi întorcându-se în fugă spre dormitor, fie ca să-l necăjească gâdilându-l sau dezvelindu-l, fie strecurându-se şerpeşte lângă el şi dezmierdându-l, până ce toate simţurile îi explodau şi pricepea că trebuie să-i dea o lecţie de “bună purtare”, s-o înveţe ce se cade şi ce nu se cade să facă la primele ore ale dimineţii, când el ar fi vrut să mai doarmă. “Da”, îşi spuse, “merită să lupt pentru toate astea!”


Giulia se foi puţin, iar el simţi cum părul ei moale şi parfumat îi gâdilă pieptul.
„Şi acum? Ce urmează?”
Se sprijinise pe-un braţ şi-l privea serioasă. În ochii mari îi apăruseră lumini stranii. Părea gata să plângă şi asta îl opri să facă vreo glumă. Totuşi, nu-i răspunse.
"De ce nu este posibil sa ramanem mereu impreuna? Oamenii au inceput sa murmure..."
El o sărută pe frunte, apoi zâmbi ciudat, sub influenţa unui gând nerostit.
"Rabdare, dragostea mea, trebuie sa mai rezolv doar cateva mici detalii, dupa care voi fi cu totul si cu totul aici, langa tine."
Ea il privi intens, cercetator, pret de cateva secunde lungi, apoi chipul i se destinse. Se ghemui la loc, suspinând uşurată: “Voi aştepta. Ştiu că pot avea încredere în tine.”