Plugusor in metru antic (un cot si doua schioape). Revizuit si adaptat cerintelor.

Aho, aho, copii si frati
(dupa 1989, acest cuvant suna prea bombastic. Si ipocrit...)

Stati putin si nu manati
(hmm... seamana cu un apel al politiei rutiere...)

Langa boi v-alaturati
(!!!... gazda ar putea-o lua ca pe un apropo la preferintele sale politice)

Si cuvantu-mi ascultati :
(versul asta vine eliminat complet! Seamana a campanie...)


S-a sculat mai an
(bifat!!)

Badica Traian
(Aoleu!! Mai intelept sa nu dam nume...)

Si-a incalecat
(ma rog, daca am sters numele, ar putea fi acceptabil)

Pe-un cal invatat
(?!!)

Cu saua de aur,
(neaparat!)

Cu nume de Graur,
(asta nu era un comentator sportiv?!)

Cu frau de matasa
(bifat, ca se poarta)

Cat vita de groasa.
(dezacord gramatical pe care nu reusesc nicicum sa il incadrez la categoria "licenta poetica". Da' de groasa, e groasa!)

Si in scari s-a ridicat
(scarile seii, desigur - o inventie diabolica...)

Peste campuri s-a uitat
(n-am nimic de comentat)

Sa aleaga loc curat
(iata de ce se mai uita si acum...)

De arat si semanat.
(anacronic si injositor. Practica, din fericire, demult abandonata - mai precis de la inventarea dulcelui termen de "import". Pe credit, fireste...)

Si s-a pornit intr-o joi
(eh, asa erau week-end-urile odata...)

C'un plug tras de dois'pe boi
(bou-putere este echivalentul romanesc al occidentalului cal-putere)

Boi-boureni
(hybrid, unpatended - unfortunatetly...)

In coada codalbeni
(pleonasm)

In frunte tintatei.
(iata de unde provine preferinta noastra pentru o anumita marca de automobil nemtesc...)


Ia mai manati mai flacai, haii, haiii!
(asta imi place, dar cum ramane cu rutierii?)


Si-n curand s-a apucat,
( in curand, nu imediat...)

Campul neted de arat,
(ok)

In lungis
Si-n curmezis
(aici sunt putin perplex... dar poate fi din vina ignorantei mele in ale aratului)

De urat, as mai ura, dar desi exista o gramada de variante, cum ii sta bine unei autentice piese de folclor, in substanta cam acolo bat toate. Tratand subiecte plictisitoare, tip procese agro-tehnologice:

"Ei cu stanga apucau
Si cu dreapta secerau
Si prin lan inaintau
De parea ca inotau.
Manati mai: hai, hai!


Altii in urma lor legau
Si clai mandre ridicau,
Apoi carele-ncarcau
Si pe toate le carau
In capul pamantului,
In bataia vantului.


Arie pe loc faceau
Si graul il treerau;
Harabale incarcau
Si la moara le porneau.


Si turnau deasupra-n cos
Grau maruntel de cel ros,
De sub piatra in covata
Curgea faina curata."

sau mistice, care ar putea ofensa filozofia sau, in cel mai bun caz, smulge un zambet ironic gazdei din ziua de astazi:

"Si prin brazde-a semanat
Grau marunt si grau de vara,
Sa dea Domnul sa rasara".

" Cum a dat Dumnezeu an,
Holde mandre lui Traian,
Asfel sa dea si la voi......"

M-am decis sa "cenzurez" aproape tot restul plugusorului, mai cu seama dintr-un motiv cu mult mai important, un motiv izvorat din indelungata analiza - strict personala - a tendintelor social-politice a majoritatii potentialelor "gazde" din arealul romanesc. Puternic marcata de dorinta de a beneficia la maxim de efecte (a se citi "beneficii"), repudiind in acelasi timp, cine stie, poate doar din inertie, cauzele (a se citi "modul", "sistemul") care le fac posibile. Nu credeti? Iata:

"Si-a strans fine si vecine
Si vreo trei babe batrane,
Care stiu randul la pane;
Si pe camp i-a dus
Si pe toti i-a pus,
La lucrul pamantului in racoarea vantului.


Ei cu stanga apucau
Si cu dreapta secerau
Si prin lan inaintau
De parea ca inotau.
Manati mai: hai, hai!


Altii in urma lor legau
Si clai mandre ridicau,
Apoi carele-ncarcau
Si pe toate le carau
In capul pamantului,
In bataia vantului.


Arie pe loc faceau
Si graul il treerau;
Harabale incarcau
Si la moara le porneau.


Si turnau deasupra-n cos
Grau maruntel de cel ros,
De sub piatra in covata
Curgea faina curata.


Traian mult se bucura,
Zeciuiala morii da
Si voios se inturna."

Sa ma trazneasca daca asta nu e capitalism de cea mai pura speta! Ce oroare! Auzi colo: "Si pe camp i-a dus - Si pe toti i-a pus - La lucrul pamantului in racoarea vantului"!
Intelegeti acum de ce oricare urator care-si cunoaste interesul trebuie sa omita cu desavarsire acest pasaj... Daca e destept, sare direct la:

"Iara mandra jupaneasa
Auzea tocmai din casa
Chiotul flacailor
Scartaitul carelor.
Manati mai: hai, hai!


In camara ea mergea
Si din cui isi alegea
Sita mare si cam deasa
Tot ca panza de matasa


Si cernea, mare, cernea,
Ninsoare se asternea;
Apoi pane plamadea
Si-o lasa pana dospea;


Colacei ca invartea
Pe lopata mi-i culca
Si-n cuptor mi-iarunca;
Apoi iara cu lopata,
Rumeni ii scotea si... gata!


Atunci ea-mpartea vreo cinci,
La flacaii cei voinici
Si-mpartea trei colacei
La copiii mititei.
Manati mai: hai, hai!


Cum a dat Dumnezeu an,
Holde mandre lui Traian,
Asfel sa dea si la voi
Ca s-avem parte si noi.
(In acest caz specific, char si cei mai ferventi atei sau exponenti ai unor religii antagonice, vor inchide un ochi, condescent...)


Sa va fie casa, casa;
Sa va fie masa, masa;
Tot cu mesele intinse
Si facliile aprinse.
Si la anul sa traiti,
Sa va gasim infloriti,


Ca merii,
Ca perii,
In mijlocul verii,
Ca toamna cea bogata
De toate-ndestulata."

Lasand la o parte desuetul limbaj traditional, ultimele doua strofe s-ar putea, cu major succes, rezuma in "Fara numar, fratilor!
Ce mai, un plugusor de reconciliere nationala! La multi ani tuturor celor care, chiar si asa, nu s-au indignat!




(Sursa variantei: http://www.rightwords.ro/folclor/detalii-folclor/3542/plugusorul-aho-aho-copii-si-frati-stati-...)

Virtual (8)

Giulia tresari si se trezi din somnul framantat. Ramase cateva secunde nemiscata, cu privirea tintuita in tavanul afumat si patat de muste, incercand sa fixeze in memorie ultimele secvente ale visului. Storurile rarite lasau sa filtreze dungulite fine de soare, imprumutand un aer oarecum intim odaii de hotel ieftin si decadent. De la etajul de jos, unde se afla, pesemne, spalatoria, razbatea huruitul surd al unei masini de spalat industriale si vocea ragusita a propietaresei care facea instructie cu o toanta de slujnica, accesoriu nelipsit al oricarei afaceri respectabile.
"Acu o sa miroasa lenjeria trei luni de zile a sanepid, iar tu ai sa dezinfectezi baile cu balsamul de rufe... ca sa nu ramaie nefolosit! C-asa imi trebuie daca imi fac mila si tin in slujba boiereasca ultima analfabeta ramasa in urbea asta si nu m-apuc sa marchez produsele cu codul culorilor! Daca le-o cunoaste si pe alea..."
Giulia zambi amuzata, imaginandu-si scena si gandind ca, oricum, chiar fara ca slujnica sa fi incurcat recipientele, lenjeria tot a sanepid mirosea. Cearta se muta in alta dependinta a stabilimentului, iar in camera ramase sa ii tina companie doar zgomotul centrifugii dezaxate si uneori cate o bufnitura de usa. Si acea senzatie grea, de neliniste, rau prevestitoare, pe care nu reusea sa o focalizeze. Devenea pe zi ce trece tot mai acuta si ii provoca o stare de sfarseala. Se ridica infiorandu-se usor in racoarea camerei prost izolate, cu un calorifer atat de mic incat fusese construit, desigur, pe comanda, de catre un miniaturist japonez. Apa dusului cu sifon direct in pavimentul din gresie tocita era doar cu doua-trei grade mai calda decat temperatura corpului si limpede doar dupa cateva minute bune de curs. Isi aduna tot curajul si pasi sub jetul vag aburind si anemic din cauza presiunii reduse...


In plina zi, atriul vechi, desi nu stralucea de opulenta, nu mai avea acel aer sinistru de gang. Parca nici scarile de lemn aproape pietrificat nu mai scartaiau atat de indiscret. Iar ea, de asta data, apasa civilizat pe butonul soneriei cu eticheta scrisa caligrafic.
"Imediat!" se auzi din spatele usii si dupa cateva momente un barbat isi arata fata in deschizatura sa, stergand cu un prosop ultimele urme de spuma de pe obraji.
"Ah, Giulia, ce placuta surpriza! Intra, intra te rog! Luisa, avem musafiri."
"Vin imediat" se auzi din baie, "fa-ti datoria!"
"Buna dimineata, Matteus, sper ca nu deranjez prea tare, sunt cam matinala, stiu, dar ma temeam ca nu va mai prind acasa si mi-ar fi fost imposibil sa astept pana deseara, cand va intoarceti de la slujba..."
Matteus era numele "motanelului", un om admirabil si echilibrat. El si sotia sa, dupa echivocul initial, devenisera niste prieteni minunati si atat de saritori de parca s-ar fi cunoscut de o viata si nu abia de cateva zile. Le povestise despre Armand aproape totul, omitand doar acele parti care i-ar fi putut soca, neintelegandu-le, sau cele care le-ar fi pus integritatea in primejdie, iar ei nu ezitasera o clipa sa ii acorde tot sprijinul lor. Se oferisera chiar sa o gazduiasca, se putea dormi grozav de comod pe divanul din salon, dar Giulia nu dorise sa le invadeze intimitatea, asa ca dupa prima seara gasise acel hotel care, desi nu era Ritz si nici macar cele doua stele arborate nu si le merita, era ieftin si nu prea departe de locuinta noilor sai prieteni.
Proaspata si cordiala, aparu si Luisa, deja machiata si cu parul in perfecta ordine:
"Amore, (facand aluzie la originile lor comune), de ce nu dezbraci paltonul, sper ca vei lua micul dejun cu noi, te rog sa lasi la o parte figura asta de fetita jenata, nu ne deranjezi defel, stii doar ca esti oricand binevenita!"
Se pupara tocaindu-si cu buzele pe langa urechi, atente sa nu isi compromita make-up -urile de rigoare...
"Desigur, stiu asta, totusi..."
"Aaah, prostii, Matt, vrei, te rog, sa iei tu haina Giuliei? Asta ca sa te iert pentru ca ai tinut baia ocupata toata dimineata! Nu stii tu, draga mea, cat de simandicos e dumnealui la facut toaleta, mai ceva ca o duduie de opt'spe ani, draga Doamne! Daca pierd startul si mai lenevesc 10 minute la caldurica, in pat, dimineata, adio ajuns la timp la serviciu..." Mima gestul unei pisici pusa pe zgariat in directia consortului care, cu o figura fals umila si spasita, fugi cu paltonul musafirei spre cuierul din hol.
"Sunteti o pereche minunata, surase Giulia, imi face o nespusa placere sa va privesc. In acelasi timp insa, ma cuprinde o nostalgie de nedescris..."
Figura Luisei deveni serioasa si ii puse o mana pe umar, cercetandu-i ochii cu atentie:
"Te rog, nu face asa, trebuie doar sa ai putina rabdare si vei vedea ca totul se va sfarsi cu bine, presimt eu asta, iar intuitia mea este proverbiala. Deja Matteus a luat legatura cu cativa amici, unul din ei este functionar la comisariat, asteptam informatii din cateva locuri si sunt sigura ca nu peste mult timp vom avea ocazia sa dam o grandioasa petrecere in cinstea voastra chiar aici, la noi acasa! Dar asta nu se va intampla pana nu imi vei arata din nou zambetul tau de zile mari si curajul pentru care te admir sincer. Unde s-au ascuns?!"
O imbratisa afectuos si isi uscara amandoua ochii luciosi cu delicate tamponari de servetele, spre evidenta usurare a fondurilor de ten care pentru cateva momente traisera clipe de panica. Se asezara cu totii pe taburetele inalte ale mini-barului si servira sporovaind vesel un frugal mic dejun acompaniat de cate o sanatoasa cana de cafea tare si neagra.


"De ce spuneai ca nu ai fi avut rabdare pana deseara, Giulia? redeschise discutia Matteus. "Ai aflat ceva pe cont propriu?"
"Da si nu", ezita Giulia si le povesti despre seria de vise si despre senzatia aceea de iminenta pe care o resimtea, trecand sub tacere originea certitudinii ca nu se insela. "Stiti, de cate ori trec prin atriu am mereu acel simtamant ca ma apropii de ceva care are o puternica legatura cu el, cumva ca in jocul acela "cald-cald, rece-rece"... Stiu ca pare ilogic si ar trebui ca senzatia de "cald" sa o am aici, in apartamentul unde prezenta sa ar fi lasat mai multe urme, totusi, pe masura ce ma indepartez de acea zona pare ca caldura se disipa... M-am tot gandit la asta si am hotarat sa va rog sa ma ajutati, a cata oara... mi-ati spus ca toate lucrurile sale sunt depozitate in boxa de la subsol... aceea este aproape de atriu, nu-i asa?"
"Intradevar", spuse Matteus ganditor, "este, practic, chiar prima din sir si se afla chiar sub podeaua atriului."
"Inteleg ce ai dori, dar nu cred ca este o idee prea buna, interveni Luisa, ma indoiesc ca vederea tuturor acelor obiecte ar putea sa iti aduca vreun beneficiu... te-ar face doar sa suferi si mai mult."
"Sunt pregatita sa imi asum acest risc, draga prietena, chiar tu pomeneai mai departe curajul meu." Zambi si cei doi soti vazura in ochii sai o lumina darza. Pricepura ca nu era un simplu capriciu dictat de romantism, asa ca Luisa il mangaie afectuos pe Matteus pe mana si incuviinta din ochi. Dupa o jumatate de ora isi luara ramas bun in atriu si Luisa se grabi catre statia de autobus. Matteus, insotit de Giulia, transfigurata, descuie grilajul greu si cam ruginit care bara accesul catre sirul boxelor coproprietatii, apasa un intrerupator si introduse o alta cheie in broasca de moda veche a a primei usi de pe coridorul cu miros de mucegai si aer statut. Dadu sa o rasuceasca dar Giulia il atinse pe mana:
"Multumesc, Matt, prefer sa continui eu."
"Esti sigura ca te descurci?"
"Da, nu iti fa griji, multumesc mult inca o data", ii zambi, "am sa trec deseara sa va innapoiez cheia si sa va povestesc."
"Ok, atunci eu fug, sunt usor in intarziere. Ne vedem deseara!"
Iesi, nu inainte de a mai arunca o privire in urma, clatinand usor din cap, neconvins pe deplin de justetea actiunii. Giulia ramase in sfarsit singura si putu astfel sa isi dea frau liber trairilor ce o incercau. Caci acel sentiment de "cald", inca de la depasirea grilajului coridorului, devenise din ce in ce mai marcat. Acum era sigura ca nu gresise , ba chiar era furioasa pe sine insasi ca ezitase atata vreme. Atinse cheia lasata in usa de Matteus si i se paru fierbinte chiar si aceasta. Cu miscari tremurande o rasuci o data, apoi din nou si inca o data, fiecare lament al mecanismului ruginit parandu-i-se tot atatea lovituri de ciocan in masa destinului. Usa se deschise neasteptat de silentios, rasucindu-se cuminte in balamalele brute, inca bine ancorate in lemnul masiv. Lumina coridorului facu o bresa in intunericul dusmanos din interiorul boxei, lasand sa se intrevada un talmes-balmes de mobile si obiecte de tot felul. Fusesera duse acolo, probabil, de catre cei tocmiti de Luisa si Matteus sa renoveze apartamentul, prin urmare nu avusesera parte de prea multa gingasie. Se vedea asta dupa felul in care erau stivuite pe langa pereti, mai-mai sa se pravaleasca la cea mai mica atingere. Iata de ce Matteus nu fusese chiar atat de convins de capacitatea Giuliei de a-si pastra, daca nu integritatea fizica, in mod sigur pe cea a vesmintelor. Caci era atata praf peste tot, incat simplul curent de aer provocat de deschiderea usii avusese darul de a crea o pacla innecacioasa. Cu toate acestea, o data gasit comutatorul, pe care il rasuci cu hotarare, Giulia intra fara sa se gandeasca de doua ori si inchise usa in urma sa, incuind-o pe dinauntru. Batranelul care locuia de o vesnicie la parter si care avea si o mica curte interioara, innapoindu-se de la bacanie, observa grilajul intredeschis si, punand cu grija jos, intr-un colt al atriului, sacosa cu cele doua sticle de lapte, baga capul circumspect in coridorul plin de usi:
"E cineva?"
Vocea gajaita facu o cursa pana in fundul beciului si se reprezenta in urechea expeditorului, parca si mai tremuratoare. Acesta marai infundat o sudalma in dialect si stinse lumina.
"Pai da, ni se rupe de curent, doar e la comun... Iar grilajul, lasa-l asa, sa vina iara bagabontii si sa sparga boxele!"
Incuie grilajul cu dusmanie, nu uitase nici acum cele 20 de sticle de vin vechi, bun, din regiunea sa natala, de care fusese pagubit de catre pramatiile alea de bagabonti!

               
                     
        

Virtual (7)

"Minunata zi, nu-i asa, domnule doctor?"
Cel caruia ii fusesese adresata remarca, un barbat intre doua varste, scund, tresari si se intoarse stanjenit:
"Oh, buna dimineata, domnule Atkinsyn, iertare, nu te-am auzit apropiindu-te! Intradevar, o zi superba, cei care s-au grabit sa moara ieri au ce sa regrete, adevarat?"
Domnul Atkinsyn, un vlajgan ciolanos, cu o alura rigida, studiata, isi dezveli dantura impecabila intr-un zambet , desi mai auzise de cateva zeci de ori gluma doctorului.
"Tocmai de aceea mi-am permis sa te intrerup din adanca dumitale meditatie, temandu-ma ca mica noastra comunitate sa nu aiba prilejul de a face aceeasi remarca la adresa dumitale, maine. Am observat ca stai periculos de aproape de marginea falezei, iti amintesti desigur nefericitul caz al tanarului pastor de anul trecut... Roca este destul de friabila prin partile acestea."
"Eh, ai dreptate si iti multumesc pentru grija! As fi chiar miscat de gestul dumitale daca nu as sti ca pe o raza de 60 de kilometri nu se mai afla nici un alt medic si ca si acela, desi o persoana admirabila, de un profesionalism de netagaduit, mai amesteca intre ele prafurile laxative cu chinina, complice venerabila sa varsta si un inceput de sanatoasa ramoleala..."
De aceasta data domnul Atkinsyn rase din toata inima, apreciind la justa valoare umorul subtire si promptitudinea replicii, desi putin rautacioasa. Nu era adevarat, in afara profesiei, doctorul Zumov avea multe alte calitati pentru care sa i se regrete eventuala disparitie. O cultura fina si un altruism pe care, personal, Atkinsyn nu il impartasea, dar stia sa il aprecieze. Un om, practic, fara dusmani, de o demnitate si integritate impecabile, de a carui prietenie se bucura inca de pe vremea cand, tanar absolvent si fiu de imigranti, doctorul fusese repartizat in acest orasel strans intre coline si ocean, al carui populatie parea ca ramasese de caruta in ceea ce priveste ritmul tot mai alert al vietii. Aici, chiar daca se dispunea de toate minunile tehnologiei moderne, zilele aveau un curs aparte, ancestral, molcom si desuet. Astfel de locatii erau privite de-a dreptul ca un surghiun de toti bugetarii, de altfel mereu exista cate o functie vacanta, ba dirigintele postei, ba comisarul-sef, ba zapciul comunal... Pana la venirea lui Zumov, singurul care facuse "cariera" fusese preotul, dar, avand in vedere vocea afona si exprimarea cvasi-ininteligibila (enoriasii trebuisera sa se resemneze si acum invatasera vrand-nevrand amestecatura de dialect nordic si cel al locului), acesta avea un serios motiv de a nu face nazuri.
"Uiti ca sanatatea mea de fier, daca ar fi o caracteristica generala a distinsilor nostri concetateni, te-ar aduce la sapa de lemn, draga doctore. Daca tot vrei sa imi gasesti un interes in preocuparea pentru pretioasa dumitale viata, ai putea face trimitere la formidabila echipa pe care noi doi o facem la biliard. Si ca veni vorba, frumos iti sade sa imi tragi plasa tocmai aseara cand nesuferitii aceia de Zeemans si Wermnenn erau in vena teribila! Am fost constrans sa apelez la serviciile preotului care, insa, loveste cu tacul inca si mai trunchiat decat cu pildele din Scriptura... prin urmare, iata-ma aici, incercand sa ma reculeg dupa o teribila lovitura suferita de vajnicul meu orgoliu breton."
"Ah, ai din nou dreptate dragul meu prieten, mea culpa! Desi este o slaba consolare pentru spiritul dumitale razboinic, trebuie sa stii ca dispun de atenuante puternice... au de-a face cu anumite precepte ale unui venerabil domn, Hypocrates pe numele sau si, mai pe intelesul firii dumitale pragmatice, cu anumite indatoriri inamovibile dictate de slujba, acest corn al abundentei, desi destul de auster, inteles aici ca fundament si sine qua non al tuturor celorlalte placeri si vicii lumesti."
"De acord, de acord, obiectiune admisa! Si eu care iesisem sa imi limpezesc bunatate de creier, in sanul primitor al naturii, departe de ideologii, teorii si sufisme! Macar de data asta lipseau "oéu" -urile finale si vocalele alungit-cantate ", se lamenta Atkinsyn imitand graiul preotului. Apoi, facand sa dispara licarul malitios din ochi, intreba serios:
"Sa inteleg ca este vorba de strainul gasit fara simtiri acum cateva zile chiar in aceste locuri?"
Fruntea doctorului se cuta din nou. Privirea i se pierdu in spuma laptoasa a valurilor clocotinde si lasa sa treaca un rastimp inainte de a incuviinta. Celalalt veni mai aproape si ii puse o mana pe umar:
"Stiu cat inseamna pentru dumneata oricare pacient, te-am admirat totdeauna pentru sufletul pe care il pui in munca dumitale. Din pacate si asta nu trebuie sa ti-o spun eu, de multe ori nici asta si nici stiinta nu reusesc sa faca miracole... Mai devreme sau mai tarziu, fiecaruia ne vine randul."
"Asa este, stiu toate acestea, dar este atat de tanar... In plus, totul este extrem de ciudat, ca o sfidare adusa stiintei mele, stiintei in general: omul acela nu are NIMIC, este perfect sanatos din punct de vedere clinic, nu are absolut nici o leziune, encefalograma releva o activitate puternica a creierului... Cu toate acestea si in ciuda hranirii artificiale, organismul sau refuza sa asimileze, se stinge practic din pricina inanitiei. Exista cazuri de oameni in coma tinuti in viata de catre aparate chiar zeci de ani, poate chiar impotriva vointei lor... Acesta insa, ori este tartorul catarilor, ori corpul sau face parte dintr-o alta lume de care a fost in oarecare mod despartit si din care nu isi mai poate trage seva. Nu stiu si nu reusesc sa ma capacitez..."
"Hmmm... alta lume, zici?... Hai, Zumov, privindu-te imi dau seama ca ai dormit putin sau deloc asta seara. Cateva ore de somn nu iti vor strica si, vei vedea, cu mintea odihnita vei gasi negresit solutia. Te insotesc catre casa si, de imi vei permite, dupa-amiaza am sa-l vizitez si eu pe pacientul dumitale, intentionez sa scriu un scurt articol in ziarul meu, despre el, nu se stie niciodata, poate cineva il recunoaste si aflam si sursa bolii sale. Curaj, vei vedea ca totul se va sfarsi cu bine!"
Coborara agale catre oraselul frumos desenat in vale. Ajunsi in fata casei doctorului, se salutara strangandu-si mana iar doctorul urca cele patru trepte care duceau catre micuta si cocheta veranda, dupa care disparu indaratul usii grele, sculptate. Atkinsyn ramase un moment privind in urma sa, apoi se indeparta grabit. La coltul strazii se opri ca sa formeze un numar pe tastiera telefonului sau mobil, dupa care isi relua mersul. Apelul ii fu refuzat, totusi el zambi multumit si se grabi sa stearga numarul tastat din memoria telefonului. Cand, intrand, facu sa sune clopotelul agatat de usa barbierului, cei aflati inauntru il intrebara cordiali daca nu cumva a nimerit numerele castigatoare la loto, intr-atat de joviala ii era figura.
"V-as putea spune motivul bunei mele dispozitii, drag prieteni. Da, da, as putea chiar sa vi-l si spun! Dar ar trebui sa va ucid, dupa aceea."
Cuvintelor sale ii urma un hohot de ras general, ca dupa o gluma buna... Doar barbierul, devenit de acum un fin psiholog, intrezari un licar ciudat in ochii ciolanosului aferat, dar ridica din umeri in sinea sa si continua sa caute cea mai potrivita pozitie meshei rebele care nu voia nicidecum sa acopere integral chelia exuberanta a clientului aflat in scaun...

Decembrie...

Iertările

tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă
că ochii mei sunt când senini când verzi
că port ninsori sau port noroi pe tâmplă
ai să mă ierţi altfel ai să mă pierzi


văd lumea prin lunete măritoare
şi vad grădini cu arme mari de foc
sub mâna mea deja planeta moare
şi în urechi am continentul rock


ai să ma ierţi că sunt labilitate
că trec peste extreme fulgerând
ai să mă ierţi preablânda mea de toate
eu sunt nemuritorul tău de rând


ai să ma ierţi că nu pot fără tine
şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi
mie pierzându-te-mi va fi mai bine
eu tristul cel mai liber dintre toţi


şi cum se-ntâmplă moartea să le spele
pe toate-nobilându-le fictiv
ai să te-apleci deasupra morţii mele
şi tot ai să mă ierţi definitiv


ai să mă ierţi în fiecare noapte
şi-am să te mint în fiecare zi
şi cât putea-va sufletul să rabde
cu cât îţi voi greşi te voi iubi

Adrian Paunescu (20.07.1943 - 05.11.2010)

Apa si nisip

- Mai pune nitelusa apa aici, nu vezi ca s-a uscat si se darama?
- Unde?
- Aici'sa, pe coada, tolomacule, da' usurel ca se duce tot la vale!
- Aaaa, de ce ma faci tomolac, lasa ca te spui io lu' mami... Si sa-ti pui apa singur, bineee? Ca io nu ma mai joc!
Soarele puternic al amiezii toride imprumuta reflexe aurii ciufului saten al baietasului care, cu botisorul tuguiat a dispret, tranti galetusa de plastic rosu. Apa revarsata din aceasta fu absorbita instantaneu in nisipul fierbinte al plajei unde desena o mica harta de culoare inchisa. Se lasa sa cada in fund de pe piciorusele marcate ici si colo de cate o zgarietura in diverse stadii de vindecare si isi cuprinse genunchii cu mainile, privindu-si fratele mai mare piezis. Acesta era bronzat ca un corsar si obligat de mama-sa sa poarte nesuferita aceea de canotiera, alba la origini, dar acum de un gri foarte asemanator cu a nisipului din care facea sarguincios un soi de turte umezite cu apa, pe care le adauga movilei diforme dinaintea caruia statea inghenuncheat. Tiparind concentrat cu palmele mici, facu o strambatura elocventa, "ie-te fleosc!", dupa care indica cu un scurt semn din cap galetusa abandonata unei fetite abia-abia mai rasarita decat tancul cel suparat. Aceasta deja trepida si, cu rasuflarea taiata, insfaca galetusa fara sa mai astepte alt indemn, tasnind ca o zvarluga catre valurile lenese aflate la doar cativa pasi. Se intoarse triumfatoare, tinand cu atentie toarta de plastic pentru a nu risipi nici macar un strop din pretiosul lichid. Era atat de serioasa si concentrata incat multimea vilegiaturistilor ce treceau in sus si in jos, plimbandu-se si savurand mangaierea valurilor pe picioarele desculte, trebuia sa o ocoleasca cu grija, ocrotind-o cu bratele intinse si zambind amuzata. Aseza cu si mai mare grija recipientul plin ochi la indemana negriciosului cu maieu, dupa care se ciuci cu coatele sprijinite de genunchi si barbia in pumnisori la doi pasi distanta, suficient cat sa nu il deranjeze in miscari pe "sef". Nu inainte de a-l sageta cu o privire malitioasa pe micutul rebel care sapa nervos cu calcaiul un sant in nisipul pe care sedea. Acesta, demn, isi sterse nasul umed cu dosul palmei pline de graunte de nisip si se prefacu interesat de o hidrobicicleta aflata in larg, aproape de geamandurile burticoase si saltarete.
- Cristinuca, inca o galetusa si suntem gata.
Fetita tresari placut la auzul diminutivului si zbura sa indeplineasca ordinul atat de delicat exprimat, lovindu-se in treacat de doua-trei persoane care, nu's de ce, tocmai in dreptul lor se oprisera, parca nu ar mai fi fost si alte locuri de admirat marea! Intra in apa racoroasa pana la genunchi, infiorandu-se si avand grija sa nu isi ude chiloteii de aceeasi culoare cu galetusa, nuanta ei preferata. Intorcandu-se catre mal se vazu nevoita sa impinga cu o manuta umeda cateva pulpe, unele fine, altele musculoase si paroase, apartinand curiosilor de mai devreme, intorsi acum catre plaja, pentru a razbate catre locul unde o astepta Maria Sa. Apropiindu-se, intelese ce trezea curiozitatea trecatorilor care se opreau zambind admirativ. Din gramada informa de nisip umed, mainile mici ale "mesterului", agitandu-se cu repeziciune, aici adaugand, aici inlaturand, netezind si mangaind, facusera sa se nasca un delfin, destul de stangaci modelat dar foarte sugestiv. Daca te indepartai putin, aparea chiar veritier si atragea privirile tuturor, creand un soi de eveniment in platitudinea dupa-amiezei lenese. Vazand interesul pe care toti acei adulti - de obicei mai degraba aplecati spre a ignora persoanele de "talia" lor - il aratau pentru mica sculptura la care, la urma-urmei, contribuise si el, ba mai suferind si insulte nedrepte! piticul cel ciufulit si cu fata spoita de nisip uita de suparare si isi facu de lucru si el pe langa nou-nascutul delfin, bomband micutul sau piept si privind cu aer complice cand catre multime, cand catre fratele sau cel ocupat cu ultimele retusuri. Oricum, chiar sa fi vrut sa-si duca la capat intentia paracioasa de mai devreme, uitase cuvantul acela complicat, duca-se incolo de suparare!
Grupul de spectatori ad-hoc devenise destul de consistent iar echipa celor trei copii avea parte de un nesperat si nepremeditat moment de glorie. Multi dintre cei in trecere se simteau datori sa isi manifeste simpatia prin mangaieri sau chiar ciufuliri amicale ale micutelor capete. Celui maricel, in special, ii straluceau ochii intr-un mod ciudat, era prima sa "baie" de notorietate! Sentimente nedeslusite ii traversau mintea si il faceau sa se simta chiar si mai bine ca acea data cand luase un premiu fruntas la un concurs scolar. Oarecum fastacit, isi facea de lucru ajustand inutil pe ici pe colo silueta de nisip. Cel mai mult il tulbura un tinar atletic, cu ochelari de soare fumurii si bandana legata smechereste, putin pe sprancene. Venise aproape de tot si la rastimpuri pufnea dispretuitor, mai ales la auzul comentariile mai elogioase. Parea singurul care nu aprecia defel vremelnica sculptura de nisip. Baiatul se stradui sa il ignore si isi vazu in continuare de treaba, stropind cu palma facuta caus nisipul care, sub soarele fierbinte, incepea sa-si piarda din omogenitate. Cand se hotara se ridice privirea, tanarul cel arogant disparuse, asa ca se mai relaxa si incepu sa ii inghionteasca amical pe mai micii sai tovarasi, fericiti de asa nesperata atentie din partea sa. Curiosii devenisera atat de multi incat aproape ca nu se mai putea intrezari marea prin furnicarul de picioare si corpuri bronzate. Dar dintre ei, doar cativa mai priveau la micul delfin, in treacat, apoi si acestia se grabeau sa se intoarca cu spatele, atentia fiindu-le captata de ceva ce se petrecea la doar cativa pasi mai incolo, chiar pe fasia pe care valurile o mentineau mereu umeda. Descumpaniti de brusca scadere a popularitatii, copiii se strecurara si ei prin multime, incercand sa vada mai bine ce se intampla de cealalta parte. Dadura cu ochii de nimeni altul decat tanarul cel cu bandana si ochelari de soare care, in mijlocul acelui semicerc uman, din cateva miscari ale bratelor sale mari si puternice, ridicase o movila alungita de nisip umed pe care, cu gesturi sigure si experte si cu o rapiditate incredibila, o modela plasmuind ca prin minune o magnifica sirena cu coada de peste si sanii goi. Era atat de expresiva incat, la inceput sporadice, apoi din ce in ce mai dese, se pornira aplauze din multime. Un domn mai in varsta, blazat si alb ca branza, recunoscu in tanarul, care acum poza unui grup de turisti straini, alaturi de creatia sa, un notoriu artist plastic bucurestean. Intr-adevar, a doua zi in presa locala aparu o stire care confirma, publicand si o fotografie, identitatea sculptorului care, din mijlocul persoanelor dornice sa ii stranga mana, se intoarse si zambi sarcastic pustiului negricios cu maieu de culoare nedefinita. Acesta, luandu-si de mana cei doi fratiori, iesi cu greu din gramada umana si o porni catre sirul de umbrele de pe plaja. Vru sa mai arunce o ultima privire micului delfin, dar cand il cauta nu reusi sa vada decat nisip rascolit de picioare si o galetusa de plastic, rosie si turtita, ca o idee proasta...
                                
                              
                           

Aviz

Imi aduc des aminte de un episod din primii ani de liceu... Parintii mei ma invatasera inca de cand am inceput sa silabisesc primele cuvinte sa dau "saru'mana" tuturor persoanelor care ma depaseau cu cel putin un metru in inaltime, fara distinctie de sex. Celor ce nu se incadrau in limita, eram liber sa le spun "salut" sau "servus", iar aici sexul facea diferenta. "Salut" baietilor, "servus" fetelor". Eh, ce vreti, asa erau si sunt parintii mei... Am invatat apoi si alte formule de exprimare a respectului, formale sau nu. In special pe acestea din urma le-am considerat mereu un patrimoniu de nepretuit care depasea substantial conceptul celor "sapte ani de acasa", in fond o suma de conventii sociale de cele mai multe ori. Intre oamenii cei mai demni de respect din mintea mea, unul din locurile fruntase il ocupau professorii. Ca orice copil/tanar, evident ca aveam o proprie scara a valorilor care imi permitea, comparand, sa imi dau seama atunci cand un profesor era mai "meserias" decat altul. Ba chiar cand nu era "meserias" defel... Totusi, chiar si pentru cel ce parea ca a nimerit la o catedra prin cine stie ce mister incalcit al providentei, respectul nu scadea niciodata sub un anumit nivel riguros auto-impus. Stiu, zambiti, dar ce vreti, asa eram si sunt eu...
Revin la episod: "prof"-ul de romana, inca covalescent dupa o lunga absenta, ma insarcineaza pe mine si pe un alt coleg sa il insotim in cancelarie, la sfarsitul orei, pentru a cara un voluminos proiector de diapozitive si ecranul aferent. Fapt care, departe de a ne deranja, l-am luat drept ca pe o veritabila onoare. Era un barbat in varsta, distins, dar extrem de distant si in aparenta chiar rece, dar nu exista un singur elev in acel liceu care sa isi permita sa faca glume pe seama sa, nici macar pe la spate. Mi se mai intamplase sa intru in cancelaria professorilor, dar de aceasta data atentia mi-a fost atrasa de tabla in miniatura asezata la loc vizibil, pe un trepied din lemn lacuit si care avea rol de avizier intern. Cu o caligrafie impecabila, in randuri perfect drepte, pe tabla era scris un singur anunt: "Onorabilul coleg care a luat marti seara o umbrela barbateasca automata (sic!), sa vina sa ii dau si husa!"  Urma semnatura nimanui altuia decat a sobrului nostru professor de romana. Tovarasul meu a pufnit in ras, facandu-mi cu ochiul pe ascuns. O fi crezut ca sunt lipsit de simtul umorului, treaba sa... desi am gustat copios ironia, pe moment eram ocupat cu contemplarea unei noi imagini pe cat de fireasca, pe atat de socanta, oarecum, a professorilor in general. Ceva asemanator cu faptul de a surprinde statuia ecvestra din piata principala a orasului facand miscari de gimnastica pentru a-si mai dezmorti postura...
Da, uneori ai niste revelatii prostesti, declansate de chestii banale. Ar fi mult de "brodat" pe seama acestui episod, dar l-am expus din alt motiv, tine loc de introducere la "anuntul" meu:


Onorabilul "coleg/colega/entitate-neclasificata-inca, avand in vedere ca tot detine password -urile de acces ale acount -urilor de Blogger sau/si e-mail ale subsemnatului, este invitat respectuos sa contribuie din cand in cand macar cu cate o amarata de postare la bunul mers al respectivelor bloguri. O postarica, un copy-paste, ce-o fi acolo, nu sunt pretentios. Desi, avand in vedere incontestabilele abilitati informatice cu care este inzestrat/a/i, as putea solicita susnumitului/ei/or o fulgeratoare "ascensiune" in topuri, cu cateva abile "miscari" de SEO, ei bine, nu, atata solicit, o postare, fie ea si automata...
Sa ne logam cu bine!

Traficantul - 2°

"Sa tot fie ceva vreme de cand nu am mai avut placerea unei ture atat de prelungite si de palpitante, ce zici, Benny?"
Soferul isi desprinse o secunda ochii de pe panglica asfaltului si zambi in directia partenerului sau:
"Intr-adevar si, curios, nu simt minima oboseala."
"Asta se datoreaza adrenalinei, prietene, adevarul este ca suntem niste tipi exagerat de norocosi! Totusi, ca orice placere, si aceasta se apropie de final... In mai putin de doua ore soarele va fi sus, pe cer, iar noi in patucurile noastre, dupa un dus reconfortant. Iar tipul asta malefic va fi in desert, in afara zidurilor orasului, acolo unde nu mai poate sa faca rau nimanui!"
Benedict aproba din cap fericit, aruncand o scurta privire prin retrovizor individului incatusat din spatele ferestrei securizate ce despartea bancheta din spate de locurile pe care le ocupau. Acela sedea linistit, insa ochii sai rosii sustinura sfidator privirea politistului iar ranjetul sau sinistru nu parea a fi tocmai al unei persoane resemnate.
"Totusi, Angelo, asta este, cred, a cincea sau a sasea data cand il acompaniem la frontiera, fara a pune la socoteala de cate ori or fi facut-o colegii nostri... Ma gandesc ca poate ceva nu functioneaza tocmai perfect in sistem."
"As, prostii, tocmai asta este dovada ca sistemul e valid! Acesta este centrat nu atat pe "impermeabilitate" cat pe preventie, cumva ca o sita in urma careia raman gunoaiele. Asa se explica cum "prietenul" nostru, desi periodic reuseste sa se infiltreze printre noi, sfarseste mereu prin a fi deconspirat. Si asta se intampla fara nici un efort din partea noastra, de fiecare data putinii prozeliti pe care reuseste sa si-i faca, in scurt timp il tradeaza, oferindu-ni-l pe tava. "Tristetea cenusie" nu are suficienta putere de a crea dependenta intre locuitorii orasului nostru, singurul motiv pentru care mai are cat de cat succes este legat de pura curiozitate in a experimenta o noua senzatie. Succes care, dealtfel, este in continua scadere, pe masura ce tot mai multi oameni au gustat deja drogul si s-au edificat."
"Wow, acesta este un discurs demn de un teoretician de frunte si nu de un simplu sergent de politie! Iata unul din principalele motive pentru care nu voi accepta propunerea ta legata de comanda patrulei, in eventualitatea ca Don ii va da curs..."
Angelo rase din adancul sufletului: "Aici gresesti, dragul meu... Mi-e teama ca nu vei fi consultat, numirea te asteapta pe birou, proaspat semnata si parafata de Primar, imediat dupa ce terminam trebusoara aceasta!"
Cel tanar ramase fara replica, pus in fata faptului implinit. Arunca partenerului doar o pereche de priviri prefacut ucigatoare, batand darabana cu degetele pe volan. Celalalt, privindu-i mimica se puse si mai tare pe ras. Atmosfera de multumire si liniste din masina se reflecta pe chipurile celor doi politisti ca o lumina celesta si blanda. Desi nu putea auzi nici un cuvant din spatele geamului gros, securizat, negriciosul putea sa simta aproape fizic acea stare, acea legatura sentimentala ce ii unea pe cei doi colegi si prieteni. Ii venea sa se chirceasca, dar facu un efort supraomenesc si ramase calm si mandru, sfredelindu-i cu ochii aceia ciudati.

Lumina puternica a farurilor incadra acum o poarta grea, maiestuoasa, pe sub care doar drumul ingrijit asfaltat avea privilegiul de a-si continua parcursul. Din biroul vamal, care facea corp comun cu zidul masiv al orasului, iesi un functionar in varsta cu vestonul uniformei putin sifonat si descheiat la nasturi. Isi tinea mana streasina la ochi, incercand sa se apere de lumina puternica care facea sa straluceasca impozanta barba .............Citeste mai departe                                         
                                                   
                                                

Traficantul - 1°

Un fluture de noapte facu un viraj brusc, evitand in ultima clipa coliziunea cu imensa limba rosie à là Rolling Stones desenata pe capota portbagajului, apoi se pierdu in intunericul vazduhului caldut si parfumat. In masina parcata neglijent, la un metru de trotuar, cei doi politisti tocmai terminasera de savurat cafelele si gogosile oferite, ca de obicei, de patronul "non-stop" -ului de peste drum. Girofarurile se invarteau lenes, proiectand culori pastelate si discrete pe zidurile cladirilor, facand sa licareasca ici si colo cate un afis electoral lipit impecabil, la aceeasi inaltime cu celelalte. Pe unul dintre cele mai apropiate se putea deslusi bine fotografia unui om intre doua varste cu o scufie caraghioasa compusa din o multime de tuguie terminate fiecare cu ciucuri multicolori, nas borcanat si rosu, surprins intr-o grimasa comica. "Am sa rad pana am sa crap!", recitau caracterele desucheate, tip grafitti stilizat, de sub poza inchenaruita cu ramuri de maslin. Mai incolo, pe terasa barului, cateva persoane de toate varstele, imbracate lejer si nonconformist, dansau sau se delectau cu cate o bautura, intr-o perfecta armonie, fete surazatoare si senine, gesturi exuberante si palme amicale pe spate. Purtata de vant, la rastimpuri, muzica vesela se suprapunea celei ce izvora din statia politistilor, prinsi acum intr-o discutie insufletita.
"... si gandeste-te, catelul acela, care initial nu mi se parea deloc o buna idee de cadou pentru ziua fetitei mele, a devenit mascota casei! Pana si bunicul l-a indragit, cine ar fi putut crede?", spunea cel asezat pe locul din dreapta, un barbat masiv cu o figura radioasa si ochi scanteietori.
Celalalt, mai tanar cu cativa ani, parea ca ii sorbeste efectiv cuvintele de pe buze. Statea relaxat, sprijinit cu cotul stang de volan, pe jumatate intors catre partenerul sau si era atat de prins de povestirea acestuia incat uitase sa mai soarba din paharul mare din carton.
" Parca il si vad inaintea ochilor! Sigur ca tu, Angelo, ai o familie minunata, ce si-ar putea dori mai mult cineva?... "
" Da, asa este, nu imi lipseste nimic, decat poate... Eh, dar asta e in curs de rezolvare..." zambi privind siret pe sub cozorocul sepcii impodobita cu multicolora stema a orasului.
O mica umbra trecu pe fata celuilalt, fapt ce ii starni ilaritate. Se decise sa nu il "fiarba", asa ca dezvalui, ritos:  ..............................  Citeste mai departe
                
                       
                       

zooM

Tocmai scriam ceva si cautam un epitet. Un substantiv care sa evoce curaj si nobilitate. Acea parte de minte, cea care functioneaza "in automat", ca un elev silitor din cursurile primare asezat in prima banca, sub nasul profesorului, mai sa-mi scoata ochii cu furculita celor doua degete lansate cu promptitudine spre inaltimi. Fac un pas preventiv inapoi si incerc sa privesc la restul clasei, inclinand capul cand spre stanga, cand spre dreapta. Bratul terminat cu semnul victoriei, insa, nu imi da ragaz, se muta si el blocand directia privirii mele: "Eu, eu!" Ceilalti, muti ca pestii!
Resemnat, ma asez si dau cuvantul fruntasului.
"Leu!", spune cu vocea sigura a celui ce si-a invatat lectia.
"Fenomenal, nemaipomenit, sublim!" il laud eu.
Si ii pun nota trei. Cu indulgenta!
As fi putut sa accept locul comun. In literatura, epitetele care fac trimitere la lumea zoomorfa sunt o regula. Analogii de felul "curajos ca un leu", "istet ca o vulpe", "prost ca oaia", au reprezentat mereu deliciul cititorului, cheie infailibila pentru deschiderea imaginatiei sale. Si atunci?
I-am dat trei pentru conservatorism inertial! Pentru ca e o socoteala sa fii conservator si nu vad nimic rau in asta, dar sa conservi din inertie, parcurgand carari batatorite, mai mult decat arivism, imi pare crasa ignoranta. Da, mintea mea si a tuturora, are o latura "automata" care nu prea tine seama de realitate, ignorand-o cu buna stiinta. Cum altfel s-ar explica faptul ca, desi detinem informatii noi, nu le corelam cu ceea ce am stocat drept "mergi la sigur"? Sa ne intoarcem la exemplul leului: la prima "strigare", am spus ca evoca curaj, maiestuozitate, sange-albastru. Impresie ancestrala, de pe vremea cand omul privea acest animal de departe, cu teama. Iar teama induce respect! Eu, om modern, stiu insa ca daca as avea 400 de kilograme si o forta formidabila, as avea un tupeu chiar si mai mare! Tupeu care, intre noi fie spus, e dictat doar de instinctul de conservare. Nu-mi aduc aminte sa fi vazut vreun leu luptand cu ditamai muflonul pentru a face dreptate unei gratioase antilope gonita de pe o suculenta portiune de pasune... Iar daca stau sa ma gandesc ca obiceiul de a-si ucide atat propriile progenituri, cat si pe cele ale speciei, in scopul de a forta revenirea disponibilitatii sexuale a femelelor, nu este deloc izolat... parca nu mai vad atat de multa nobilitate in alura respectivului. Si cand muflonul il ataci doar in grup, cautand sa il musti de greaban sarindu-i in spinare si chiar si asa, de foarte multe ori esti nevoit sa o stergi cu coada intre picioare, parca am o retinere in a te folosi drept epitet pe care sa il alatur vreunui potentat cu intentia de a-l elogia. Daca ar fi sa o fac in mod obiectiv, ar trebui sa ma folosesc de imaginea unui... caine. Dar cred ca as obtine exact contrariul efectului scontat. Asa ca am sa incrucisez o vulpe cu un cameleon si am sa "repar" media "fruntasului". Desi jungla pare departe, legile ei se rasfrang si asupra gradinii zoologice...


Era sa uit: Traiasca National Geographic! :)
                
                       
                  

Virtual (6)

Femeia era imbracata sumar, camasa de noapte din dantela fina parea croita mai degraba sa sublinieze decat sa acopere formele armonioase ale trupului tanar, blocat acum intr-o pozitie nefireasca. Doar sucul de fructe din paharele inalte, simple, pe care le tinea in ambele maini, unduind nervos trada natura insufletita a celei ce ar fi putut fi luata drept o frumoasa statuie greaca, o reprezentare magnifica a profundei uluinte. Incet, incet, ca intr-un exercitiu de mimica, ochii, pana atunci mari si rotunzi de uimire, prinsera a se ingusta pana a deveni doua fante taioase care se miscau cu repeziciune si masurau in detaliu silueta intrusei ce parea, la randul sau, un stop-cadru a celei mai totale surprize. Doua sageti suieratoare se desprinsera simultan de pe buzele fiecareia si se ciocnira sec, undeva la jumatatea celor trei metri ce le despartea:
"Cine esti TU?!!!"
Si de o parte si de cealalta, ca intr-un dans sincron, urma aceeasi miscare, picioare usor departate, sumetirea bustului si inaltarea mandra a capului. Priviri sfidatoare. Un curent sideral umplu brusc intimitatea calduta a micului apartament, tensiunea era practic palpabila.
"TU sa-mi spui!" fu mai rapida Giulia.
"Nu, spune-mi tu, draguta, neglijezi un mic amanunt, aceasta este casa MEA!"
"Casa TA?!"  Uluirea isi relua locul pe chipul sau iar umerii se aplecara imperceptibil, fara insa a abandona pozitia defensiva.
In acel moment, prin usa intredeschisa a dormitorului se auzi un glas barbatesc, somnoros:
"Iubire, ce faci acolo? Vino, ai sa racesti! Si eu la fel..."
Tresarira amandoua, dar niciuna nu isi schimba pozitia.
"Doua secunde, motanel, vin imediat."
La cuvantul "motanel" ochii femeii devenisera feroce, plimbandu-se cu inteles dinspre directia vocii spre silueta Giuliei. Aceasta insa, parea brusc mult mai relaxata, fapt ce provoca o oarecare neliniste adversarei sale. Reusi insa sa isi pastreze tonul taios atunci cand spuse:
"Astept, inca, un raspuns!"
Giulia schita un suras jenat, alura corpului sau se schimbase radical, mainile sale nervoase framantau inconstient un capat al esarfei pe care nu apucase sa o azvarle in urma mantoului.
"Mi-e teama ca suntem in mijlocul unui mare echivoc..."
"Desigur, cum de nu... un echivoc al naibii de mare!" veni replica ironica a celeilalte. "Abia astept sa fie clarificat!"
Desi inca incordata, lasase paharele pe tablia micului bar si isi incrucisase mainile pe piept, ostentativ. Dupa o secunda de gandire, fara a o slabi din priviri pe Giulia, facu cativa pasi si inchise fara zgomot usa dormitorului. Cand se intoarse la locul sau, aprinse si un lampadar cu picior al carui lumina desi nu prea puternica, scurta umbrele provocate de lampa de veghe a antreului. In picioare, sprijinita cu spatele de bar, facu un scurt semn cu barbia catre divanul putin ravasit:
"Te rog!"
Dupa o scurta sovaiala, Giulia se conforma. Se aseza timid, pe marginea cea mai indepartata, cu picioarele stranse si cu mainile in poala, jucandu-se inca inconstient cu esarfa. Observa ca cealalta femeie nu se aseza la randu-i, mentinand voit acea pozitie care o punea in postura de superioritate, dar ii concese aceasta mica victorie, din ce in ce mai convinsa de propria-i vinovatie. Ii sustinu totusi cu seninatate privirea grea, incarcata de intrebari si prezumtii.
"Ascult."  rosti aceasta de la inaltimea situatiei.
"Stiu ca pare absurd... dar cred ca este vorba de o greseala. O greseala de-a mea..." se grabi sa completeze, taind replica de pe buzele celeilalte. "Cred ca, pur si simplu, am gresit usa apartamentului... pe cat de incredibila poate sa para ca si scuza. Stii... aaa, stiti, e pentru prima data cand vin aici" continua incurajata de licarul de disponibilitate intrezarit in ochii amfitrioanei, "mai mult ca sigur nu am inteles bine indicatiile iar aceasta incredibila coincidenta a cheii care se potriveste a facut restul... inteleg perfect si imi cer mii de scuze, sunt atat de jenata incat nici nu mai stiu ce sa spun..."
"Hmmm, facu cealalta, dap, cheia ar putea fi o explicatie... Ar putea fi. As reusi sa cred fara rezerve, pana la urma e vina noastra ca, in doua luni de cand ne-am mutat, nu ne-am invrednicit sa schimbam broasca usii. De fapt, vina administratorului care tine mortis ca toate usile exterioare ale apartamentelor sa fie riguros identice si a smecherului aluia de mosneag, lacatusul, care profita de faptul ca acest tip de incuietoare nu se mai fabrica de multi ani... o lungeste ca sa poata sa ceara cat mai multi bani! Da, da, ar putea fi..."
Giulia o privi cu speranta, desi rationamentul acela, relevant pe o parte, complica propria sa realitate, nascand o gramada de temeri si intrebari. Ceea ce urma insa, repuse situatia in straiele echivocului:
"Spuneam, ar putea fi cea mai logica explicatie. DACA nu ar fi acel mic, marunt, insignificant amanunt: in seara aceasta, intamplarea face ca eu sa nu fi trebuit sa fiu acasa! Ci undeva la cateva sute de kilometri departare, la un simpozion la care, teribila coincidenta, desi de regula e total impotriva acestor 'pierderi de timp', dumnealui, motanelul, a insistat calduros ca eu sa particip! Si unde m-as fi aflat fara greseala, daca nu ar fi intervenit aceasta blestemata, sau poate providentiala, greva a transporturilor aeriene!"
Inceputul de zambet timid al Giuliei se stinse ca sub actiunea unui dus rece. Insa, in ciuda situatiei deosebit de jenante, nu putu sa nu remarce finul simt al umorului, unit impecabilului rationament maigretian al "adversarei" sale. Paradoxal, mintea sa incepu sa se relaxeze, absurditatea momentului tragi-comic trecu in plan secund si se surprinse invadata de o bucurie imensa, pentru ca tot ceea ce auzea ii indeparta din ce in ce mai mult monstruoasa banuiala nascuta la inceputul acestui episod neasteptat. Pentru ea era totul destul de clar de acum, mai ramaneau de elucidat doar cateva mici amanunte. Si, desigur, de convins aceasta frustrata sotie ca totul este fructul unei serii de coincidente nefericite! Privi din nou, fara teama, in ochii interlocutoarei sale:
"Va inteleg perfect suspiciunea."
"Ah, cu adevarat?! Asta ar trebui sa ma consoleze?"
Sarcasmul era evident, iar ochii prinsesera sa arunce din nou sageti rele.
"Daca m-ati lasa sa va explic, poate ca ati fi de acord cu mine, veti vedea ca totul se poate explica, mai putin seria de coincidente..."
Neincrezatoare, femeia ii facu, totusi, semn sa continue. Surasul inghetat de pe buze nu parea sa promita insa prea multi sorti de izbanda pledoariei Giuliei. Aceasta, dupa un scurt moment de concentrare interioara, incepu cu o intrebare:
"Aminteati ceva despre o recenta mutare, in ce fel ati obtinut acest apartament?"
"O intrebare destul de nepotrivita, daca nu chiar impertinenta..."
"Nu, va rog sa nu va suparati, poate sa para astfel, dar are doar scopul sa ne ajute in clarificarea echivocului."
"Bine, sa zicem ca stau la joc... ei bine, apartamentul l-am obtinut la o licitatie publica, organizata de catre Fisc. Se pare ca vechiul proprietar, in afara faptului ca era plin de datorii, ar mai fi si disparut de o buna bucata de vreme. Dar nu vad legatura..."
"Ajung imediat... Stiti cumva numele acestui proprietar? V-a fost adus la cunostinta, in momentul vanzarii?"
"Desigur, fiind la mijloc o decizie judecatoreasca, cred ca nici nu se putea altfel si chiar de nu ar fi fost asa, se putea afla foarte usor la biroul cadastral..."
"Deci cunoasteti acel nume? E cumva Armand Legren?"
"Da, acesta este numele, dar asta nu demonstreaza nimic, nu crezi? "Motanelul" nu este deloc stupid, banuiesc ca a elaborat un plan B, in eventualitatea unei surprize precum cea de fata."
"Ceea ce nu ar exclude faptul ca, stiind ca urmeaza sa primeasca o "vizita", in conditiile unei situatii complet schimbate, ar trebui sa stea ca pe ace, la aceasta ora. Ba chiar sa fi incercat prin orice mijloace sa anuleze cumva. In schimb, pare ca a decis sa isi continue somnul, lasand destinul sa aiba grija de el... Ceea ce n-ar fi o miscare tocmai de asteptat din partea unui om asa cum il descrieti."
"Marturisesc ca asta este punctul care ma intriga cel mai mult. Ar insemna sa fi tinut ascuns extraordinar de bine talentul sau actoricesc, in toti acesti ani. Desi, as fi putut sa jur ca ii lipsea cu desavarsire, fiind un minunat instrument de "control" pentru mine, intre femei vorbind... Nu ar fi o prea buna reclama intuitiei mele, in care am avut mereu o mare incredere, practic netradandu-ma niciodata."
"Cred ca nu a facut-o nici in acest caz. Pentru ca eu si cu sotul dumneavoastra nici macar nu ne cunoastem. Mai mult, este pentru prima data cand pun piciorul in acest oras. Desi relatia noastra nu este noua, din motive obiective, eu si Armand nu ne-am intalnit niciodata la el acasa. Pot insa sa descriu cu lux de amanunte cum era mobilat apartamentul atunci cand el locuia aici: fara sa fie luxos, nu ii lipsea nimic, era mai degraba functional si oarecum sobru. Vad ca ati astupat semineul... draperiile erau albastre, grele, in coltul acela era o vitrina din lemn pretios, foarte veche, continea doua manuscrise antice si cateva cristale de stanca, neprelucrate, insa foarte similare unor figurine create de mana omului... Podeaua era veche si scartaia, observ ca ati inlocuit-o cu acest frumos parchet. Acolo era o pendula care nu mai functiona de multi ani, o amintire de familie, iar pe pereti erau multe tablouri cu rame masive, infatisand toate, peisaje sureale, in culori calde... Lampa din antreu este aceeasi iar in dormitor..."

"Cred ca este suficient." fu intrerupta de vocea femeii, acum masurata si nemaipastrand niciun semn din iritarea de mai inainte. " Cu exceptia manuscriselor si a cristalelor, ale caror urme se vedeau, totusi, in praful gros, totul este asa cum l-ai descris. Am cumparat apartamentul asa cum se gasea, cu toate mobilele si restul lucrurilor. Cred ca cei care au evaluat valoarea lor au decis ca i-ar costa mai mult sa le stocheze undeva, asa ca le-au lasat inauntru. Gusturile noastre fiind mai inclinate spre modern, am decis ca, provizoriu, sa inghesuim totul in boxa de la subsol, urmand sa decidem soarta lor mai tarziu."
"Sa inteleg ca ma credeti, in sfarsit?"
"Mai mult decat atat, te compatimesc sincer! Nu ar fi fost indeajuns de dureroasa vestea disparitiei prietenului tau, a trebuit sa mai suporti si tot acest proces... Ma simt oribil!"
"Nu, nu aveti de ce, eu sunt cea care v-am invadat intimitatea si, in locul dumneavoastra, probabil ca as fi reactionat mult mai agresiv... Va multumesc!"
"Nu ai pentru ce si, apropo, eu sunt Luisa, renunta la pronumele asta de politete care ma face sa ma simt batrana. Imi pare ca avem cam aceeasi varsta."
"De acord, eu sunt Giulia."
Isi stransera mainile zambitoare, ca si cum abia s-ar fi intalnit, in cea mai banala circumstanta. Apoi Luisa ii oferi unul dintre cele doua pahare si se aseza langa ea, pe divan, privind-o cercetator, dar fara acea neincredere de mai devreme.
"Acum, ca am facut pace, va trebui sa imi spui povestea de la capat, pana nu mor de curiozitate!"
Rasera amandoua eliberandu-se de incordarea istovitoare de pana atunci, glasurile lor continuara sa se intretaie pana tarziu in noapte, facandu-l din cand in cand pe barbatul ce dormea alaturi sa mormaie nemultumit, fara insa a se trezi...
              
                

Dumnezeu face chemioterapie!

"Pai daca Universul este mental, de ce pana la urma eu,(cand zic "eu" ma refer evident la mintea mea, parte a mintii universale, care in ultima instanta ma defineste si ne defineste pe toti) trebuie sa renunt la minte, atata vreme cat o am si nu stiu de ce am capatat-o de la Mintea Universala sau de aiurea si mai ales ce rol joaca ea in toata povestea cu Spiritul... Un rost trebuie sa aiba. Daca nu are rost atunci consider omul o boala a Spiritului, un cancer menit sa-l distruga. Poti accepta asa ceva? "



O replica desprinsa dintr-o discutie de pe blogul inconfundabilului Dan Ioanitescu, ma grabesc sa adaug lynk- ul, pentru a nu contraveni legii dreptului de autor. ( http://buriculpamantului.blogspot.com/2010/09/locul-unde-se-ascunde-spiritul.html )
Pentru ca, dupa parerea mea, isi merita cu brio acest apelativ. Citind-o, pot spune ca am avut o revelatie care a oferit brusc multe explicatii unor chestiuni care imi turmenteaza mintea uneori. Nu am strigat "Evrika!", in primul rand pentru a nu profana prin minima comparatie spiritul celebru care a consacrat-o si in al doilea, din ascunsa speranta ca ceea ce voi insira mai departe sa poata sa fie demonstrat drept fara temei.


Intr-adevar, iata un posibil raspuns obsesivei intrebari filozofice "Cine sunt eu, Omul?": "Tu, Omule, nu esti altceva decat un cancer al Spiritului, o tumoare scapata de sub control intr-un organism odata atat de armonios." Lasand la o parte sensul metaforic, este tulburatoare multimea de analogii dintre tumoarea canceroasa si societatea umana. Daca consideram Spiritul Universal (in sensul de Dumnezeu) drept un organism viu, cu precise functii destinate a mentine si prolifera Viata, observam ca aceasta masa de celule cu nume generic de Oameni pare sa nu aiba un rol bine stabilit. Mai mult decat atat, structurile sociale in care sunt agregate aceste celule, seamana izbitor cu definitia stiintifica a tumorilor: "Tumoarea, numita si neoplasm sau cancer, este o neoformatiune de tesut de tip autonom,progresiv si ireversibil. Tumorile sunt compuse din celule care pierd capacitatea de control al proliferarii, nemairaspunzand la inhibitia de contact cu alte celule."! Uimitor, nu?!


Toate acestea ma conduc la a da o cu totul alta interpretare conceptului de "bine - rau" caruia, in ciuda diverselor teorii, atat religioase cat si laice, nu reusisem sa ii inteleg pe deplin rolul. Si ca sa nu cad in pacatul generalizarii sau al cucuvelismului de senzatie, am sa temperez oarecum, citand tot din marea carte a stiintei: "Tumorile pot fi benigne si maligne. Tumorile benigne sunt mase de celule bine delimitate, inconjurate de o capsula de tesut conectiv, incapabile de a se infiltra in tesuturile vecine si de a genera metastaze, fiind in general bine diferentiate. Tumorile maligne sunt diferite fata de cele benigne doar prin capacitatea de a se infiltra in tesuturile inconjuratoare si de a genera metastaza." Insa, atentie! "Cea mai mare parte a tumorilor maligne se formeaza din evolutia tumorilor benigne care achizitioneaza capacitatea de a se infiltra in alte tesuturi si a genera metastaze." Uimitor, in acest caz, e putin spus...


Coincidentele ar putea sa mearga inainte pe pagini intregi. Nu am sa inchei insa inainte de a cita o alta analogie care nu se abate nici macar cu un centimetru de la teoria prietenului nostru: originea genetica a tumorii: "tumoarea are mereu origini monoclonale, adica se dezvolta plecand de la o singura celula care, expusa unui agent mutagen, sufera o alterare ireversibila al propriului ADN. Tumoarea nu se dezvolta intr-o unica faza, sunt necesare in general mii de mutatii care lovesc in genele responsabile cu controlul anumitor functii celulare." (Cultura, "traditii" si prejudecati - NA)


In concluzie, suntem, da, creatia Spiritului, in Spirit, insa din motive destul de vag definite, suferim influenta "agentului mutagen". Este astfel deturnat insasi fundamentul motivului nostru de a exista, prin urmare Organismul, in fata falimentului oricarei tentative imunitare de a rezolva "problema", se vede nevoit de a apela la masuri extreme si, oarecum, externe. Noi il iubim pe Dumnezeu, insa, prin insasi natura noastra ii facem rau. Paradox? Poate, dar in lumina semnalelor de zi cu zi, ramane cea mai acreditata teza.

Virtual (5*)

Proceda întocmai cum o învăţase. Se furişa cu paşi mărunţi şi repezi, uitându-se mereu peste umăr. Se oprea din loc în loc, în dreptul vitrinelor, pandind în oglinda lor orice posibil urmăritor. Ocolea cu mare grijă străzile principale şi, în general, locurile unde ar fi putut fi recunoscută. Schimba mereu traseul, uneori se întoarcea ca s-o apuce pe rute care o depărtau de destinaţie, zigzagând oraşul aproape fără noimă, astfel că drumul pe care ar fi putut să-l facă în câteva minute, îi lua uneori chiar şi o oră.
“Să n-ai încredere în nimeni, pricepi?!”, îi spusese.
“Iar dacă ajungi în impas, gândeşte-te intens la mine. O să te simt, cumva. De fiecare dată o fac. Voi veni să te ajut.” Asta o făcuse să zâmbească putin ironic, dar îi mărise increderea şi curajul de a merge până la capăt.

Mereu fusese atrasă de aventură şi îi plăcuse să trăiască periculos, sfidând regulile absurde, impuse oamenilor. Nu le contesta defel pe cele cu sens, dar faţă de celelalte avea un dispreţ aristocratic. Oricum ar fi fost, era clar că iubea să simtă cum adrenalina îi pulsează in vene şi-i stârneşte fiori amestecaţi, de teamă şi încântare. De aceea, când împlinise şaisprezece ani, se înregimentase în Congregaţia Călătorilor, spre disperarea familiei, uluirea cunoscuţilor şi iscand un adevarat scandal la Curte. Acestora din urmă, curtenilor - indeobste - gestul sau le păruse o sfidare. Cum era posibil ca o prinţesă de rangul ei să adereze la tagma aventurierilor, a ciudaţilor de vântură-lume? Uite că era, na! Călătorii erau fiinţe care deţineau atribute ieşite din comun, oameni de o forţă şi o dibăcie rar întâlnite, capabili de lucruri greu de imaginat. Dar totodată, erau destul de nebuni şi nestatornici încât să umble ca nomazii, din lume-n lume, fără căpătâi şi trăind de azi pe mâine, dupa cum se zvonea. Unii aveau nenumărate reşedinţe, alţii apăreau şi dispăreau ca fantomele, bulversând comunităţile în care lăsaseră impresia că s-ar fi stabilit. Pe lângă plăcerea călătoriilor, a aventurii, aveau insa obligatii stricte, să joace diverse roluri participand la activităţi speciale, de la misiuni de civilizare la comerţul cu mărfuri neobişnuite sau chiar să îndeplinească funcţii diplomatice, atunci când li se solicita. Acţionau ca nişte pârghii, ca nişte catalizatoare, mai dărâmând un guvern autocrat, mai salvând ecologic o lume, mai aducând un leac ascuns care punea capăt vreunei epidemii, sau, pur şi simplu, se plimbau la bunul lor plac atunci când aveau un "gol", ramanand insa la dispozitia superiorilor. Mai târziu însă, avea să afle că aceşti Călători erau cu mult mai mult decât atat. Însă secretul era păstrat cu străsnicie, chiar si in interior si multi, deşi erau membri ai Congregaţiei de-o viaţă, nu fuseseră inca făcuţi părtaşi la marele secret. Nu era deci de mirare ca aceasta "adunatura" nu se bucura tocmai de cea mai buna faima. Dar lor aceasta situatie le convenea de minune si, departe de a incerca sa se disculpe in vreun fel, pareau chiar dispusi sa adauge tonuri si mai cenusii imaginii lor publice.

Străbătea străduţă după străduţă, tot mai repede, privind pe ascuns dar cu mare atenţie fiecare trecător. Obrajii îi ardeau iar inima-i bătea nebuneşte, dar continua să alerge trăgând cu greu de mica valijoară burduşită cu nimicuri. La rastimpuri ducea mâna la piept ca să atingă cheia pe care o purta ca pe o bijuterie, atârnată de un lanţ din argint. Îi simţea fiecare pendulare sub corsaj şi asta-i mărea nerăbdarea de a ajunge la destinatia de atatea ori imaginata pana la ultimul amanunt. Acum insa, lucrurile încetaseră să mai fie la fel de simple. Congregaţia aflase şi câţiva dintre Călătorii mai experimentati, de rang înalt, o căutau prin toate lumile cu care se stia ca avusese de-a face. Înstinctul care îi funcţionase mereu fără greş o avertiza că situaţia lua o întorsătură mai puţin fericită. Prea clar nu-i era, dar presupunea că modificase nepermis nişte parametri spaţio-temporali. Se parea ca încălcase o regulă nescrisă, veche cat insasi Congregatia şi viciase una dintre lumi. Nazuise la o relatie imposibilă. De dragul Lui! Plus că se arătase în trup, cu înfăţişarea ei reală, făcând abstracţie de legile conspirative. Dar cum să faci dragoste cu bărbatul iubit din postura de hologramă?! Ar fi fost imposibil! Spera să-l găsească acasă şi să-i explice cumva, apoi să se gândească împreună la cea mai bună soluţie de urmat. Hopul cel mare era că trebuia să-i spună tot adevărul, pana atunci ocolit, evitat in discutii. Cine e ea de fapt, cu ce se ocupă… Erau multe informaţii secrete care, odata deconspirate, ar fi pus în pericol însăşi existenţa Congregatiei. Mai presus de toate insa, ar fi pus in pericol viata Lui! Pe a sa nici nu o mai socotise, in cel mai fericit dintre cazuri ar fi fost exclusa si exilata cine stie prin care periferie dimensionala. Ceea ce ar fi fost totuna, ba chiar mai rau decat moartea, o existenta din care sa lipseasca El... Insa cea mai mare temere, careia nu reusea sa ii intrevada deznodamantul, era alta: va inţelege el, oare, natura lumii careia ii apartinea ea? Ar fi fost de acord s-o urmeze? Nu, nu asta! Ştia că o iubea şi ar fi urmat-o, dar era onest că-i ceară asta?

Tresari, intrerupandu-si gândul si se răsuci brusc. Privi în jur. Nimeni... Strada era pustie de la un capăt la altul. Se strecură în gang şi-l străbătu pe vărfuri, încercând să facă cât mai puţin zgomot. Nimeri intrarea scărilor mai mult pe bâjbâite. Se sprijini cu palma de peretele mirosind a mucegai şi începu să urce blestemand în gând lemnul vechi care scârţâia îngrozitor la fiecare pas. Coti pe culoarul din stanga, se opri la cea de-a doua uşă, ascultand incordata, apoi scoase cheia de sub corsaj şi descuie cu aceeaşi grijă de a face cât mai puţin zgomot. Pătrunse rapid în micul antreu placut luminat de o slaba lampa de veghe, încuie uşa pe dinăuntru şi abia atunci îşi permise, cu pleoapele stranse, să respire uşurată. Lăsă valijoara jos, zvarli nonsalant pe cuier mantoul cu glugă, se întoarse spre sufragerie şi… înlemni!