Perpetua iarnă

              
                           
A mai trecut un an peste morminte
Si parca le-a facut ceva mai mici;
Ecouri vagi de bocet, putrezite,
Revin, dar ne gasesc tot mai calici.


In cine sa mai fie aducere-aminte
Cand toti am devenit maturi, bunici?
A mai trecut un an peste morminte
Si iata, le-a facut ceva mai mici...


                                                                                    Mestesugite cruci, tocmite din cuvinte,
                                                                                    De care, poate, ne jenam acum,
                                                                                    Nu-s bune ca podoabe de Craciun;
                                                                                    Uitate zac prin magazii de recuzite
                                                                                    Iar anul trece peste noi, morminte...
 
                   

Deci

           
Ce-mi place mie cuvantul asta! Mai ales atunci cand cate unul il imperecheaza cu semnul intrebarii, cu o figura serioasa si sprancene ridicate doar la extremitatile interne, cele de langa nas, facandu-le sa para un acoperis de casa paros si zburlit.


- Deci?... face si isi subliniaza mimica cu o ridicare decisa a barbiei.
Ochii insa, ca doi Hopa-Mitica, nu se muta odata cu tot ansamblul din care fac parte ci pivoteaza in gavane ramanand atintiti sever pe figura inculpatului. Punctele de suspensie sunt reprezentate de o serie de abia perceptibile leganari ale capului, ca un soi de incuviintari confirmative ale celor mai dezastruoase presupuneri, devenite - in mod fatal - certitudini. Sau, cel putin, asa s-ar dori sa arate. Pe mine insa, ma bufneste rasul de fiecare data, fara exceptie, cand mi se intampla sa fiu luat in aceasta specie de colimator. Pentru ca mereu gestul respectiv ma face sa ma gandesc la un robotel de jucarie, ieftin, cu resorturile putin cam slabite, prin urmare cand misca o mana sau ridica brusc capul, un soi de recul inertial il face sa se baţaie pret de cateva secunde, scartaind, din ce in ce mai slab, apoi ramane imobil. Tot fara exceptie, urmeaza un gest de lehamite al cyborgului programat moralist: o jumatate de arc a antebratului si a palmei care pleaca dinspre zona pectorala si ajunge brusc langa ureche, adasteaza o secunda acolo, suspendata in aer, dupa care coboara si se destinde in rallenty, pe langa trunchiul care deja a executat o jumatate de intoarcere in directia opusa-mi.

- Deci?! fac eu pe dispusul sa colaboreze, in urma umerilor pleostiti. Conjunctie sau adverb?

- Lasa, lasa...

- Pai nu, ca daca e conjunctie e o treaba, dar daca e adverb se schimba implicatiile...

Punctele de suspensie sunt acum trei mici alice care se duc si i se infing, nevazute, in o alta zona a anatomiei pe care prefer sa nu o descriu. Corespunde ca denumire cu cea pe care omul ce se indeparteaza necajit o are in minte chiar acum, apartine subsemnatului si i se jura o adecvata tabacire in viitorul apropriat. Extrem de apropiat, scârţ, scârţ, scârţ.