Ce simplu ar fi totul daca, prejudecati incluse, medalia ar avea doar cele doua clasice fete: binele si raul. De consecventa, just sau eronat. S-ar putea crea un magnific Codex, un indice fara putinta de echivoc, nu neaparat exhaustiv, re-editabil periodic, eventual. Cred ca nu ar lipsi din nici o biblioteca personala. Iar varianta digitala, on line, ar fi de departe cea mai click -ata in absolut, facand sa para Wikipedia un simplu site de divertisment. Ce magnific instrument...
De ce nu este posibil? Din cauza acelei blestemate proprietati a orisicarui obiect din sfera "realului", anume A Treia Dimensiune. Asta strica toate socotelile mereu. Mai precis, e vorba de cantul (dunga - var.) medaliei. Sau al monedei, daca vrem sa ne incadram in spiritul materialist-pragmatic al epocii contemporane. In dubiu, nestiind ce sa aleaga, unul ar putea recurge la ajutorul hazardului, lansand moneda catre cer, ca un arbitru impertinent, lasand cazualitatea sa decida. Teoretic, stand la litera legii probabilitatii, sansele monedei de a cadea pe una dintre fete este egala cu cea de a cadea pe cea opusa. Desi extrem de rara, exista insa si posibilitatea ca moneda sa cada si sa ramana pe cant. Nefiind matematician imi este cu neputinta sa postulez daca procentajul posibilitatilor ca acest caz sa se verifice trebuie sa fie scazut din procentajul uneia din parti, sau impartit in doua si sustras uniform din ambele cazualitati. (In schimb, uite ce frumusete de enunt am dat, mai cititi-l odata, ca sigur nu l-ati "digerat" din prima!)
Cineva se poate intreba "Bine-bine, in toata povestea asta care-i schmeckeria?". Explic: daca moneda ar avea doar cele doua fundamentale fete, in functie de cea pe care un om ar alege-o sau trage-o la sorti ( care, la urma urmei, tot o alegere este...), respectivul ar putea fi cu usurinta incadrat de o parte sau de alta a baricadei. X e bun! Y e rau! Iar noi am putea alege cu cine vrem sa "ne insotim" fara a mai cheltui atata timp pretios in a-l "descifra" pe celalalt, economisind si o gramada de deziluzii menite a ne scortosa (sic!) sufletele. E clar ca asta nu ne va scuti de epopeica lupta inter-conceptuala, dar, cel putin am avea sansa de a nu fi pumnalati pe la spate decat in caz de fuga, cand partile dorsale, se stie, sunt extrem de expuse. Caci rezolvarea problemei de apartenenta nu o atrage implicit si pe cea a curajului...
Altcineva ar putea sa spuna: "Pai, de fapt lucrurile chiar asa se si intampla. Cine se aseamana se aduna, unde este problema?" Ei bine, nu! Nu! Nu, nu, nu! (Ok, acum explic...) Pentru ca ar fi fost totul prea frumos, prea simplu, iar noi nu ne aflam pe acest pamant in calatorie de placere, A Treia Dimensiune ne-a facut cadou tagma smecherilor. Cantul. Sub forma unui frumos mar al discordiei. Iar noi, Parisi ingenui, orbiti de frumoasele reflexe ale liber-arbitrului, in loc sa declinam respectuos "onoarea" ce ni s-a facut, ne precipitam sa pasim pe nisipurile miscatoare. Ingenui, oare? Sau oportunisti care au aplecat urechea la dulcile promisiuni ale Afroditei?...
Da, stiu, nu e cazul nostru... altii au combinat toata aceasta perdea de fum, noi avem principii clare! Oare? Cine nu a pronuntat vreodata celebra "Bah, mi-e imi plac smecherii, dar cei destepti, nu prosti ca tine!"? Loc comun, simplu "limbaj de lemn"? Bine, nu zic ca nu poate fi. Dar de justificarile gasite propriei odrasle "Las', mai bine sa fie smecher decat fraier!", ce ziceti? E valabila (si inca cum!) si varianta in care justificarea devine incitament direct adresat beneficiarului. Aha, uite colo in fund, o mana ridicata... poate chiar doua! Va rog sa parasiti sala, despre ipocrizie vom vorbi cu alta ocazie!...
sâmbătă, 8 ianuarie 2011
joi, 6 ianuarie 2011
Sarbatorile, un armistitiu?
Asta cu scena vietii este, desigur, o metafora folosita si ras-folosita, devenita un loc comun, aproape un automatism verbal. Am sa risc insa si am sa o folosesc, fiindu-mi indispensabila in ilustrarea cat mai acurata a sentimentului pe care de o bucata de timp incoace mi-l induc Sarbatorile. De ce cu majuscula? Chiar asa, de ce?
Sa ne imaginam, asadar, aceasta sala de teatru incapatoare, sa zicem cam cat... gradina lui Dumnezeu, plina pana la refuz, dar, spre diferenta uneia clasice, avand nu doar o scena ci o multitudine, plasate fara nici o regula aparenta in mijlocul fotoliilor incomode - din cauza lipsei tot mai acute de spatiu. Principala peculiaritate a salii consta in oportunitatea spectatorului de a se transforma la buna sa placere in actor si viceversa, putand evolua pe una sau pe mai multe scene, sporadic sau constant, in roluri importante, minore ori ca simplu figurant. Nu exista regizori. Mecanismul este reglat spontan de catre public, nu chiar ca in arenele romane, dar foarte pe aproape, si consta in validarea personajului sau in aruncarea sa in dizgratie. Aplauze sau huiduieli. De regula este suficient pentru a-l convinge pe protagonist fie sa aleaga alt rol, fie sa isi reia rolul de spectator. De regula. Care, pentru a-si afla confirmarea, vede si anumite cazuri in care perseverenta sau pur si simplu incapatanarea respectivului il poarta sa se comporte lapusnian, lasand sa prevaleze propria-i dorinta/convingere, in detrimentul democratiei. Aici se cuvine a deschide o paranteza si a aminti frustrantul destin a sus-pomenitului model...
Deseori se intampla ca spectacolul de sub luminile unora dintre rampe sa fie eclipsat de catre cel care se petrece in sala, unde, bineinteles, susotelile menite sa faca schimb de pareri se transforma des in incercari de a influenta opinia publicului dupa chipul si asemanarea opiniei cate unuia care, suferind de trac, nu se abandoneaza totusi ideii de a asista pasiv. Pentru ca sala tine loc si de culise. In acest caz, secretul consta in arta de a sti sa iti alegi vecinii, mai mult sau mai putin dispusi a juca telefonul fara fir, bolnavi ei insisi de trac cronic, dar tot atat de dornici de a-si aduce aportul la epilogul scenetelor. Acestia, convinsi de sterilitatea propriilor pareri, vor fi mai mult decat recunoscatori ocaziei de a face de portavoce cuiva si vor incerca la randu-le sa aduca cat mai multi prozeliti "cauzei". Avand mintea libera de balasturi inutile, efortul lor, de regula, va fi incununat de succes si le va oferi inimaginabile satisfactii atunci cand vor constata ca fac parte din tabara celor multi, cei cu degetul mare indreptat peren catre podea. Ne- multumiti insa pe deplin, "telefonistii" se vor uni si in alta initiativa spontana si se vor face luntre si punte pentru a-si convinge "liderul" sa urce pe scena pentru a da o intorsatura hotaratoare piesei. Pentru a o dinamiza si cum altfel decat transformand-o intr-o lupta, in circul cel mai desavarsit. Atrasi de valurile umane ale "ole" -i create in acel epic moment, chiar si spectatorii mai indepartati, cei ce urmaresc ce se petrece pe alte scene, vor lungi gatul si isi vor indrepta atentia intr-acolo unde conflictul este patron. Si, cine stie, ii vor invidia pe cei care au avut fler in a-si alege bine locurile. Iata cum, chiar si fara a te expune direct, poti fi un optim protagonist.
Covarsitoarea majoritate a scenariilor tinde, deci, sa evolueze catre tragedie. Adevarate masacre ideologice unde nu se aplica nici o regula, orice lovitura este permisa, cu cat mai infama cu atat mai apreciata. Cu cat se inalta mai prepotent fumul exploziilor de vanitate, cu atat podeaua scenei se manjeste mai mult de ego-uri strivite, de principii reduse la cel mai hilar statut, plutind in balti de lehamite. Paroxismul multimii creeaza din ce in ce mai multi cruciati de impins in arena riscand insa epuizarea carnii "de tun", exterminarea inainte de vreme a putinilor gladiatori ramasi. Risc elevat de "somaj" pentru cei din rolul gloriosilor invingatori... Care, nefiind stupizi, isi tuteleaza grijulii interesele apeland la la un mijloc antic. Vechii greci, nimic de zis, primitivi si superstitiosi, gretos de filozofi si democrati, dar au plasmuit un concept genial: CATHARSIS -ul! Incearca tu, insa, sa explici asta multimii excitate!... "Fratilor (neaparat!), catharsis nu este o boala exotica, stati linistiti, nimeni nu va trebui sa fie vaccinat!" Odata linistiti, le faci exemplul publicitatii de la televizor, care intrerupe un minunat film de groaza, ambientat in semi-intuneric, pe muzica cu acorduri joase, exaltata brusc de acutul unui urlet sau, ma rog, clefait animalic... Dintr-o data, lumina multa, o casa impecabila, super-tehnologizata, o familie fericita - el (camasa azurie, moderna si cravata de bun-gust), ea - tanara si frumoasa, zambitoare (dantura impecabila) si doi copii - baiat si fetita - cu bucle matasoase si ochi inverosimili de albastri, cuminti si imbracati trendy, mancand cereale cu lapte de la o faimoasa marca. Aia-i catharsis. Nu-ti place publicitatea? Da' la toaleta trebuie sa te mai duci si tu, nu? Sau la frigider, sa mai iei o bere rece. Vezi?...
Din acest punct de vedere, Sarbatorile sunt un prilej de catharsis perfect. Sau de armistitiu. Acceptat si recunoscut la scara quasi-planetara. Toti simt nevoia de a se arata mai buni, mai omenosi. Te poti opri din alergat caci competitia este temporar anulata. Cum altfel se poate explica aceasta unanimitate in a organiza petreceri, mese festive, pentru o zi de nastere la care sarbatoritul lipseste cu brio (Craciun)? Sau (brrr!) recurenta unui deces urmat de resurectie doar pentru "la revedere" pentru o data nespecificata (Paste)? Inteleg... In aceste timpuri, teatrul si-a pierdut mult din voga. Actorii prefera televiziunea. Unicul inconvenient este ca acolo nu stii cine te urmareste. Catharsis-ul este pentru EL. Just in case...
Sa ne imaginam, asadar, aceasta sala de teatru incapatoare, sa zicem cam cat... gradina lui Dumnezeu, plina pana la refuz, dar, spre diferenta uneia clasice, avand nu doar o scena ci o multitudine, plasate fara nici o regula aparenta in mijlocul fotoliilor incomode - din cauza lipsei tot mai acute de spatiu. Principala peculiaritate a salii consta in oportunitatea spectatorului de a se transforma la buna sa placere in actor si viceversa, putand evolua pe una sau pe mai multe scene, sporadic sau constant, in roluri importante, minore ori ca simplu figurant. Nu exista regizori. Mecanismul este reglat spontan de catre public, nu chiar ca in arenele romane, dar foarte pe aproape, si consta in validarea personajului sau in aruncarea sa in dizgratie. Aplauze sau huiduieli. De regula este suficient pentru a-l convinge pe protagonist fie sa aleaga alt rol, fie sa isi reia rolul de spectator. De regula. Care, pentru a-si afla confirmarea, vede si anumite cazuri in care perseverenta sau pur si simplu incapatanarea respectivului il poarta sa se comporte lapusnian, lasand sa prevaleze propria-i dorinta/convingere, in detrimentul democratiei. Aici se cuvine a deschide o paranteza si a aminti frustrantul destin a sus-pomenitului model...
Deseori se intampla ca spectacolul de sub luminile unora dintre rampe sa fie eclipsat de catre cel care se petrece in sala, unde, bineinteles, susotelile menite sa faca schimb de pareri se transforma des in incercari de a influenta opinia publicului dupa chipul si asemanarea opiniei cate unuia care, suferind de trac, nu se abandoneaza totusi ideii de a asista pasiv. Pentru ca sala tine loc si de culise. In acest caz, secretul consta in arta de a sti sa iti alegi vecinii, mai mult sau mai putin dispusi a juca telefonul fara fir, bolnavi ei insisi de trac cronic, dar tot atat de dornici de a-si aduce aportul la epilogul scenetelor. Acestia, convinsi de sterilitatea propriilor pareri, vor fi mai mult decat recunoscatori ocaziei de a face de portavoce cuiva si vor incerca la randu-le sa aduca cat mai multi prozeliti "cauzei". Avand mintea libera de balasturi inutile, efortul lor, de regula, va fi incununat de succes si le va oferi inimaginabile satisfactii atunci cand vor constata ca fac parte din tabara celor multi, cei cu degetul mare indreptat peren catre podea. Ne- multumiti insa pe deplin, "telefonistii" se vor uni si in alta initiativa spontana si se vor face luntre si punte pentru a-si convinge "liderul" sa urce pe scena pentru a da o intorsatura hotaratoare piesei. Pentru a o dinamiza si cum altfel decat transformand-o intr-o lupta, in circul cel mai desavarsit. Atrasi de valurile umane ale "ole" -i create in acel epic moment, chiar si spectatorii mai indepartati, cei ce urmaresc ce se petrece pe alte scene, vor lungi gatul si isi vor indrepta atentia intr-acolo unde conflictul este patron. Si, cine stie, ii vor invidia pe cei care au avut fler in a-si alege bine locurile. Iata cum, chiar si fara a te expune direct, poti fi un optim protagonist.
Covarsitoarea majoritate a scenariilor tinde, deci, sa evolueze catre tragedie. Adevarate masacre ideologice unde nu se aplica nici o regula, orice lovitura este permisa, cu cat mai infama cu atat mai apreciata. Cu cat se inalta mai prepotent fumul exploziilor de vanitate, cu atat podeaua scenei se manjeste mai mult de ego-uri strivite, de principii reduse la cel mai hilar statut, plutind in balti de lehamite. Paroxismul multimii creeaza din ce in ce mai multi cruciati de impins in arena riscand insa epuizarea carnii "de tun", exterminarea inainte de vreme a putinilor gladiatori ramasi. Risc elevat de "somaj" pentru cei din rolul gloriosilor invingatori... Care, nefiind stupizi, isi tuteleaza grijulii interesele apeland la la un mijloc antic. Vechii greci, nimic de zis, primitivi si superstitiosi, gretos de filozofi si democrati, dar au plasmuit un concept genial: CATHARSIS -ul! Incearca tu, insa, sa explici asta multimii excitate!... "Fratilor (neaparat!), catharsis nu este o boala exotica, stati linistiti, nimeni nu va trebui sa fie vaccinat!" Odata linistiti, le faci exemplul publicitatii de la televizor, care intrerupe un minunat film de groaza, ambientat in semi-intuneric, pe muzica cu acorduri joase, exaltata brusc de acutul unui urlet sau, ma rog, clefait animalic... Dintr-o data, lumina multa, o casa impecabila, super-tehnologizata, o familie fericita - el (camasa azurie, moderna si cravata de bun-gust), ea - tanara si frumoasa, zambitoare (dantura impecabila) si doi copii - baiat si fetita - cu bucle matasoase si ochi inverosimili de albastri, cuminti si imbracati trendy, mancand cereale cu lapte de la o faimoasa marca. Aia-i catharsis. Nu-ti place publicitatea? Da' la toaleta trebuie sa te mai duci si tu, nu? Sau la frigider, sa mai iei o bere rece. Vezi?...
Din acest punct de vedere, Sarbatorile sunt un prilej de catharsis perfect. Sau de armistitiu. Acceptat si recunoscut la scara quasi-planetara. Toti simt nevoia de a se arata mai buni, mai omenosi. Te poti opri din alergat caci competitia este temporar anulata. Cum altfel se poate explica aceasta unanimitate in a organiza petreceri, mese festive, pentru o zi de nastere la care sarbatoritul lipseste cu brio (Craciun)? Sau (brrr!) recurenta unui deces urmat de resurectie doar pentru "la revedere" pentru o data nespecificata (Paste)? Inteleg... In aceste timpuri, teatrul si-a pierdut mult din voga. Actorii prefera televiziunea. Unicul inconvenient este ca acolo nu stii cine te urmareste. Catharsis-ul este pentru EL. Just in case...
