-

-

miercuri, 30 septembrie 2009

Noblete (cuiva...)

                                                                
Suflet nobil... O sintagma atat de des folosita, incat apare banala. Insa niciodata un concept nu a putut fi exprimat mai bine. Adjectivul in sine poate parea prost ales la o analiza semantica. Socialistii il pot considera asa. La fel si republicanii. Dar Sufletul este apolitic. Cu toate acestea, poate fi clasificat in clase, in cadrul societatii. Mai bine spus, in caste. Numai ca, contrar oricarei asteptari si oricarei reguli de bun simt, piramida sta cu varful in jos. Iar greutatea ansamblului, infunda adanc varful in tarana, pe zi ce trece tot mai mult. Pana il sufoca, il orbeste, il surzeste cu desavarsire. Ce ar fi o piramida fara varf? Un trunchi de piramida? Ce imagine groteasca, ce forma geometrica sfruntata, inaturala, o parodie a perfectiunii!...

Se stie ca Natura, sau daca vreti Divinitatea, a harazit celor care fie s-au nascut, fie au pierdut parte din simturile "standard", hipertrofierea celorlalte. Pentru a compensa. Varful nostru de piramida, insa, am vazut ca, fortuit, le-a pierdut pe toate... Pentru ca nici olfactul si nici tactilul nu au nici o valoare in adancurile negre. Divina Natura (m-am oprit la acest termen), in mod eminamente zeflemitor la adresa "stiintei", a pus la bataie ultima (dar nu cea din urma) minune si a daruit varfului un nou instrument: AlSaseleaSimt !
 Sa lasam putin sa se atenueze ecoul rapaitului de tobe...

 
Ok! Mai vreau sa subliniez un singur aspect, varful piramidei, in eventualitatea separarii sale de forma mama, are ciudata proprietate de a se constitui tot intr-o piramida! Nu stiu daca aceasta casta este constienta sau nu de acest avantaj, ceea ce este sigur este ca, deocamdata, sta resemnata in pamant, suportand greutatea necrutatoare a piramidei. Am vazut ca a fost astfel privata de cele mai elementare simturi. Si stim ca i s-a daruit ceva care, daca mai era nevoie, radicalizeaza raportul de valori intre ea si hidosul "trunchi" zis in mod eronat si "baza".

Las la o parte categoria in sine, vreau sa ma adresez doar unitatii. Sufletului Nobil, in speta:
Reaminteste-ti de "sangele albastru"! Te-au indus mereu in eroare fluturand lozinca egalitatii in drepturi (fundata pe ce?), te orbesc cu beneficiile democratiei, incearca sa te convinga ca nu e convenabil sa fii "off chorus". Chorus of zoombie!
In oceanul de cinism, tu poate vei reusi sa te mai salvezi, nu are cum sa fie prea tarziu... Aduna-ti cioburile curajului si a sanatosului tau orgoliu de alta data! Si nu iti pierde sentimentele, nu le repudia doar pentru faptul ca au fost siluite. Vreun disperat, vreodata, ar putea sa le primeasca in dar, ca pe un colac de salvare. Sigur acela va sti sa le pretuiasca. Insa nu doar pentru acest motiv trebuie sa iti pastrezi nobilitatea, frumusetea... ci pentru tine si pentru tot poporul celor cu genunchi si coate julite. Pentru a nu ii lasa sa fie exterminati in Auschwitz-ul pazit de cei cu cizme murdare de inimi si clipe strivite! Acestia, acolo, la baza devenita varf, cantaresc greu, din pricina sufletelor, moarte...





Desperado why don't you come to your senses
You been out ridin' fences
For so long now
Oh you're a hard one
I know that you got your reasons
These things that are pleasin' you
Can hurt you somehow
Don't you draw the queen of diamonds, boy she'll beat you if she's able
The queen of hearts is always your best bet
Now it seems to me some fine things
Have been laid upon your table
But you always want the ones that you can't get

Desperado
Oh you ain't gettin' no younger
Your pain and your hunger
They're drivin' you home
And freedom oh, freedom
Well that's just some people talkin'
Your prison is walkin'
Through this world all alone
Don't your feet get get cold
In the wintertime
The sky won't snow and the sun won't shine
It's hard to tell the night time from the day
You're losin' all your highs and lows
Ain't it funny how the feelin' goes away


Desperado
Why don't you come to your senses
Come down from the fences
Open the gate
It may be rainin'
But there's rainbow above you
You beter let somebody love you
Let somebody you
You better let somebody love you
Before it's too late
Before it's too late



                                                                  




marți, 29 septembrie 2009

Din junete... :)









                                                              

-------------------

joi, 24 septembrie 2009

**************














marți, 22 septembrie 2009

Compromisuri...

                                                                                                                                 

Un proverb italian spune : "In tara orbilor, chiorul este imparat." Orbii vor crede ca au facut o maaare afacere. Si intr-un fel au dreptate. Problema este ca imparatul are dreptul de a face si a modifica legi. Adica reguli. Si ia ghiciti care va fi prima regula? "Cine se naste cu mai mult de un ochi este in afara legii! La implinirea varstei majoratului, ori accepta sa fie chiorat, ori  este exilat!". Orbii aproba, pune ca li se naste vreun copil sanatos... cu ochiul ramas va avea totusi, alta viata. Si, oricum, regula e democratica, iti da dreptul de decizie.
Dupa un timp insa, Ciclop-imparat va avea o alta problema: ii cam slabeste vederea unicului ochi... Regula pe care a promovat-o candva i s-ar putea intoarce impotriva. Vine abrogata! Cea noua, recita astfel: "A fi chior este o prerogativa exclusiv imparateasca!".
Morala? Sa o spuna cei care de dragul unui minim avantaj, au sacrificat un ochi. Cu tainica aspiratie, poate, de a deveni, candva, imparati...

      

joi, 17 septembrie 2009

Sindromul



Pe un forum... (nu am sa dau numele) din discutii, polemici, replici, incerc de mult timp sa extrapolez un concept, o tendinta mai bine spus. Si imi tot scapa si scapa... Bingooo! La ultima replica, citita cu putin timp in urma, am avut ceva de genul unui flash, o iluminare profunda... ca atunci cand te chinuie un stranut, te mananca nasul si, deodata... haaapciuu!!! Huh, ce usurare!


Nu stiu daca am sa primesc vreun Nobel... dar am individuat un sindrom: Sindromul Anti-Pedagogic Latent! Si, pentru ca este cool, am sa folosesc in continuare doar sigla, adica SAPL. Sunt cat se poate de fericit pentru succesul observatiilor mele "stiintifice", mult mai putin insa, pentru ceea ce am descoperit...


SAPL se manifesta la subiecti adulti, autosuficienti si cu o auto-stima frizand perfectul... Latenta consta in faptul ca, din pacate, mai sus amintita auto-stima, in simbioza naturala cu o profunda blazare, impiedica subiectul de a fi complet constient de maladia de care este atins. Spun "complet constient" intentionat, pentru ca undeva in adanc, exista sigur o voce flebila care continua sa strige: Lupul, lupul!... Punctual inabusita de adevarate mineriade interne, ale caror slogane sunt de tip: "Intelectul este moft", "Buna-i cerneala ghiurghiulie", s.a.m.d.


Pacientul prezinta simptome agresiv-rejective vis-a-vis de oricare incercare de a fi indrumat spre tratament, ba chiar dezvolta o specie de simt, aproape paranormal, menit a il atentiona la cea mai subtila aluzie. Convins de suficient-si-chiar-prea-mult -ul propriu nivel cultural, bolnavul in discutie, priveste rapid in jurul sau. Si interpreteaza ca pe o confirmare faptul ca intalneste aceleasi calitati (a se citi simptome) in marea parte a celor care il inconjoara. Bazandu-se pe principiul maselor dominante, acesta va avea iluzia normalitatii. Adevarul este insa, ca se gaseste drept in mijlocul unei frumoase epidemii. Mai adaugati si complicitatea spiritului de turma inoculat abil de societate si jocurile sunt facute. Rien ne va plus!


SAPL este rezultatul unui virus cu o perioada de incubatie lunga. Pentru ca, acesta contagiaza victima inca din frageda pruncie, atunci cand este obligat a renunta la dictatura fara drept de apel asupra papusilor de proprietate personala si, nu in putine cazuri chiar asupra familiei "iubitoare" (a se citi prea rasfatatoare). Socul este profund, nu mai esti tu cel care comanda, modeleaza si ciufuleste... devii in oarecare fel tu insuti o papusa. Trebuie sa faci frumos cu manuta, sa stai asezat unde esti pus. Sa fii modelat. Iar cu asta se ocupa scoala, primul loc in care iei contact cu o seama de reguli si canoane. In 90 la suta din cazuri, aversiunea este atat de puternica incat creeaza un complex de rejectie a oricarui concept pedagogic. Care, odata terminata scoala, inteleasa ca perioada de studiu, se transforma in negarea oricarei aplecari spre cultura in general. Locul ramas astfel vacant, va fi umplut imediat cu pseudo-cultura, mondenitati, inclinatie spre obscen si un puternic interes pentru tot ceea ce poate fi tradus in profit material.


Suferinzii de SAPL nu vor avea afectata nicidecum inteligenta. In sensul ca nu va fi diminuita, doar deturnata. Exact, de-tur-na-ta! Ca si avioanele. Va fi dirijata fortat catre pragmatism, in detrimentul spiritualitatii. Poate ca este o reactie de auto-aparare a organismului agresat de virusul in discutie, poate un normal proces de adaptare la mediu. Stiinta cerceteaza inca acest aspect, vom reveni cu noutati...

      

miercuri, 16 septembrie 2009

O fi grav?...

                                                                                                                   Cateodata, imi vin in minte niste imagini, cine stie de unde... Cat as fi de suparat, ma fac brusc sa hohotesc, un ras spontan, incontrolabil. Acum doua minute, nu stiu de ce, mi-am adus aminte de persoanele care te pupa pe obraz si, intr-un gest reflex, imediat te sterg pe locul respectiv. Folosesc pentru aceasta degetul mare al mainii, cu celelalte degete inchise si sprijinite pe obraz. Nu stiu de ce, mie mi se pare extrem de hazlie aceasta obisnuinta. In acelasi timp, persoanele care il practica, probabil involuntar, imi inspira simpatie. Sunt sigur oameni spontani si cred ca si de nadejde... :)

        

marți, 15 septembrie 2009

Amintire

                                          Rainer Maria Rilke (trad. L. Blaga)


                                        Şi iarăşi aştepţi, aştepţi ce pare menit

                                          viaţa să ţi-o mărească la nesfîrşit.

                                        Aştepţi ce de altă tărie ţine,

                                          ce-i unic, puternic din cale-afară,

                                          trezirea pietrelor,

                                          adîncimi întoarse spre tine.

 

                                        În culoare crepusculară

                                         pe etajere apun

                                         volumele-n aur şi brun.

                                       La ţări te gîndeşti, ce-ai străbătut,

                                         la chipul şi la veşmîntul

                                         unor femei pe care iar le-ai pierdut.

 


                                       Şi ştii dintr-o dată: aceasta a fost.

                                       Şi te ridici şi-n faţă vezi spaima,

                                        figura şi taina

                                        unor ani ce-au trecut.



.

duminică, 13 septembrie 2009

Liber-arbitru

E uimitor cat de zgarcita este viata in a darui satisfactii. O fi oarecare motiv pentru care, in compensatie, momentele de deziluzie abunda, cert este ca mie imi scapa aceasta explicatie. Putem vorbi de destin, de actiune si reactiune, de examene intelept programate de o forta supranaturala... Avem insa doar doua alegeri. Una ar fi fatalismul. Cealalta e mai complexa si nu stiu cum s-ar putea numi. Emfatic am putea-o chema beligeranta. Lupta. Dar pentru a lupta ar trebui, minim, sa cunosti adversarul. Nu sa il vezi, doar sa il cunosti. Si asta naste o alta intrebare: exista un adversar? Un inamic? Cat este el de puternic? Sau, mai corect, sunt sanse ca acesta sa fie invins?
Evident, nimeni nu poate raspunde acestor intrebari. Nici macar cei care au impresia ca, din contra, viata este mai darnica cu satisfactiile. Deci, alegerea trebuie facuta orbeste. Mai ales dupa ce, parcurgand deja o buna bucata dintr-o varianta sau alta , esti pus in dilema de a re-considera optiunea. Privind in cealalta "tabara", eventual cerand chiar sfatul "partizanilor", iti dai seama ca in fond, nici ei nu sunt siguri ca fac bine.
Si fatalistii ca si luptatorii, sunt obligati oricum sa se ridice si sa continue dupa ce au incasat ultima (dar nu cea din urma) scatoalca. Care de regula nu este numai una, ba chiar este matematic sa "coboare" in rafale. Probabil este o chestiune de pura rezistenta. Iar asta depinde mult de durata "cursei". Nici pe asta nu ne este dat sa o cunoastem... Deci?
Nu cunoastem adversarul, nu cunoastem durata cursei, nu avem certitudinea ca un premiu exista. Colac peste pupaza, ne dor rau bataturile... La naiba cu filozofia! Eu ma asez frumusel pe margine! Abia acum am observat ca "pista" este de fapt un covor rulant. Tot acolo ajungi! N-o sa te scuteasca de vanatai, sigur, dar cel putin ajungi odihnit. Unde? Habar n-am, nu ma mai intereseaza! Vreau sa dorm, chiar si pe calea ferata...
 
Sunt un copac paduret care incearca sa ofere fructe cat mai gustoase calatorului . Nu pretind nimic in schimb, am doar o mare rugaminte: sa facem astfel incat licentele si ISBN -urile sa devina niste chestii primitive, depasite. Multumesc! :)